Nefericiri de cuplu numarate


Un studiu efectuat timp de 20 de ani (1982-2002) pe mii de cupluri americane a dat cateva rezultate interesante:

1. Cei care divortau nu erau, in medie, mai fericiti decat cei care ramaneau in casatorii nefericite.

2. Cei care divortau nu aveau o stima de sine mai buna decat cei care ramaneau in casatorii nefericite.

3. Trei sferturi dintre cuplurile care au divortat se declarasera fericite cu 5 ani inainte

4. Doua treimi dintre cuplurile nefericite care evitasera divortul erau fericite 5 ani mai tarziu.

5. Chiar si in cele mai bune casatorii erau cel putin 10 arii de diferente ireconciliabile.

Bio


« Când te grăbeşti să pleci la muncă, pentru a face bani ca să-ți plătești produsele bio, de două ori mai scumpe, nu prea ai timp să le speli în patru ape, ca să nu faci holeră, ca în 1711, de exemplu. » E finalul unui articol  publicat de Val Vîlcu pe dcnews, cu vervă şi fără reverenţe faţă de modele zilei. Aş mai da şi eu cateva variante  pe modelul de mai sus.

Când te grăbeşti să pleci la muncă, pentru a face bani ca să-ți plătești produsele bio, de două ori mai scumpe, nu prea ai timp să …

… iei micul dejun

… simţi gustul pâinii sau măcar al cafelei de dimineaţă

… îţi folosesti sănătatea (apărată cu produse bio) pentru a face câţiva paşi în aerul tare al dimineţii

Şi fiindcă nu se hraneşte omul numai cu pâine, voi încheia cu o strofă cu trimiteri rustice (bio, aşadar)

Dacă alergi /Timpul va zbura înaintea ta ca un fluture/ Daca mergi / Timpul va veni în urma ta ca un bou blând (Juan Ramon Jimenez)

Anticălăuze


Aveţi 9 drumuri în faţă. Pe fiecare dintre acestea aveţi un însoţitor.

Numele lor sunt :

a. Singurătatea / b. Eşecul / c. Imperfecţiunea / d. Banalul / e. Înstrăinarea / f. Plictisul / g. Trădarea / h. Slăbiciunea / i. Conflictul

Pe care dintre cei  9 aţi vrea să-l evitaţi cu orice preţ ?

(pentru interpretare folositi Chei)

Disconfortul gândirii


« A gândi incomodează, ca mersul prin ploaie ». Genial vers şi foarte potrivit cu întâmplările care mi-au ieşit în cale astăzi la Bookfest.

Actul I: Gândire de vedetă

Amfitrionul prezintă vorbitorii la o lansare de carte: « două vedete şi … un scriitor » (sic!). Prima a vorbit una dintre vedete: « Dacă vă întrebaţi de ce trebuie să citiţi această carte, ei bine trebuie să o citiţi  pentru că a fost vân… (pauza de 3 secunde cu câteva mm-uri), daaa, vândută în milioane de exemplare şi tradusă în zeci de limbi ». Am înţeles: trebuie să citim ce se vinde.

Am trecut mai departe şi m-am apropiat cu oarecare speranţă de un alt stand unde am vazut un critic cunoscut (şi pe care îl citesc întotdeauna cu interes) ţinând o carte pe a carei coperta scria « Nopţile Patriarhului », titlu promiţător. Asa că m-am oprit.

Şi a fost

Actul al II-lea: Gândire de prefaţă

Ghinion. Nu era rândul favoritului meu.  Altcineva recita un comentariu în care eram avertizaţi că respectiva carte « nu trebuie citită ca un roman cu cheie » şi urma un alt şir de nu trebuie sa credeţi că… Fireste că după aceea aflam şi ce trebuie să înţelegem (că doar nu e un roman cu cheie!).

Actul al III-lea: Gândire (hiper)logică

Cine s-ar fi gândit că domnul Caragiale nu descrie fotografic realitatea timpului său, ci doar punctul său de vedere, « lumea privita prin ochelarii sai ». Aveam eu o vagă banuială, dar acum, că  mi-a spus-o un filosof cu diplomă, e cu totul altceva.

Dar toate astea pălesc pe lângă placerea de a citi opera poetică a lui Fernando Pessoa, cumpărată de la standul despre care a fost vorba in actul al III-lea, şi din care v-am citat deja. Merită să închei tot cu versuri din Pessoa:

« Îi salut pe toti acei care mă citesc,/ Cu gesturi largi îmi scot în faţa lor pălăria/ Dinaintea porţii mele când ei mă zăresc/ De îndată ce diligenţa apare pe vârful dealului./ Le dau bineţe şi le urez să aibă  parte de soare,/ Şi de ploaie, atunci când de ploaie e trebuinţă[…] »

3 psihiatri, 4 diagnostice


Un cunoscut psihiatru vienez a publicat recent un articol intitulat « Psihiatrii – o specie în pericol ? »  în care se întreabă dacă psihiatria va apuca sfârşitul celui de-al treilea secol de existenţă (cronologia adoptată de autor coincide cu cea pe care o prezint în serialul Psihiatria 201); nu lipsesc argumente foarte pertinente pentru o criza a psihiatriei. Unele dintre ele însă pot fi aplicate în mod egal medicinei în general. O problemă reală este variabilitatea mare a teoriilor psihiatrice. « Întreabă 3 psihiatri şi vei primi 4 raspunsuri » e o formulare plastică a  a acestui gen de problemă. Însă din ce în ce mai des mi se întâmplă să aud şi « am fost la cinci doctori şi mi-au spus că nu am nimic ». Chiar şi în statistici şi-a facut loc o rubrică din ce în ce mai consistentă de « simptome fără o explicaţie medicală suficientă ». Vor ramâne aşa până când vom accepta reunirea minţii şi a corpului. Când vom accepta că nu există o separaţie netă între ceea ce ar fi, chipurile, « doar în capul meu » şi ceea ce se petrece în corpul meu.

Reîntoarcerea psihiatriei în curentul principal al unei practici medicale redevenite umaniste e şansa salvarii ambelor specii. Ar fi şi o reîntoarcere la origini: Reil, cel care a  propus prima programă a unei facultăţi moderne de medicină, în 1810, credea ca medicii cei mai buni trebuie sa aibă solide cunostinţe de psihiatrie.

Două oraşe de care îţi poate fi dor


Am vorbit ieri despre desenul nesănătos al oraşelor din epoca industrială. Cunosc şi o excepţie grandioasă: Barcelona. E un oraş care nu se construieşte în opoziţie cu peisajul. Barcelona poate fi privita şi ca peisaj, şi nu mă refer aici în principal la oraşul vechi; e uşor să faci cărţi postale cu oraşe vechi sau cu « centrul istoric » al unor oraşe moderne; ceea ce încerc să spun e că Barcelona modernă, în ansamblu, îndeplineşte la nivel de excelenţă atât rigorile şi constrângerile funcţionale ale oraşului cât şi cerinţele estetice ale peisajului. Barcelona beneficiază de ondularea dealurilor şi de arcuirea ţărmului făcandu-le linii de desen urban.

S-a întâmplat să văd în aceeaşi perioadă un oraş care reuşeşte sa facă pace cu peisajul natural, după ce a fost odată nimicit de natură: Lisabona. Mi se întâmplă să visez Lisabona. Într-o dimineaţă chiar m-am trezit murmurând (sau poate doar gândind murmurat) « saudade ». Înseamnă dor în portugheza. (Stiu ca vor fi profesori de limba română care vor obiecta – nu ne-au spus ei ca « dor » e  intraductibil ?).

Si Lisabona are colinele şi fluviul şi pare că natura respiră prin oraş. Iar când am ajuns în Oriente, cartierul construit cu ocazia Expoziţiei Universale din 1998 (500 de ani după ce Vasco da Gama găsea drumul spre India) am văzut şi am crezut: linii ondulate din oţel şi beton (gara, podul, turnul, pavilioanele) trăind in pace cu linii drepte vegetale (gradinile de apă, peluzele). La un sfert de mileniu distanţă se producea o replică neaşteptată la cutremurul din 1755: la « oraş omorât de o natură dezlanţuita » s-a răspuns cu « natură vie citadină ».

Lucian Blaga presupunea (în Spaţiu mioritic) o asociere între spaţiul geografic ondulat, dor  şi sufletul românesc. Eu cred că spaţiile ondulate sunt matrici optime pentru mentinerea sănătaţii mintale a speciei umane în general. Am două mici dovezi pentru asta: dispozitia cordială a lisboetilor şi faptul că trezindu-mă într-o dimineaţă într-un bloc din Bucureşti am murmurat « saudade », am simţit dor şi mi-am amintit că visasem Lisabona.

O insulă, un deal


 Peisajul e o categorie estetică relativ recentă (se naşte undeva în secolele XVII – XVIII). Iluminismul propune o ideologie a întoarcerii la natură. Secolul al XIX–lea teoretizează virtuţile sanogene ale vieţii în mijlocul naturii. Dezvoltarea marilor metropole ale timpului nostru aduce în lumină faptul ca nevoia de peisaj e o nevoie primară, nu doar un lux estetic. Desenul oraşelor din epoca industrială dăunează sănătăţii mintale. Fiziologia umană, neschimbată din neolitic, are nevoie de coama unui deal ori de arcuirea unui ţărm. Uneori e atat de mare nevoia de peisaj cu linii ondulate si orizonturi largi că avem nevoie chiar de o insula. Nu ati observat mania fugii spre insule?

J.C. Reil are cont pe Facebook!


Nu am cont pe Facebook asa ca nu am putut sa intru in contact cu unul dintre personajele mele favorite: Johann Christian Reil, cel care a (re)inventat, in 1808, termenul Psihiatrie in intelesul sau modern, cel care trebuia sa fie pastor si a fost primul profesor de psihoterapie, cel care a publicat prima revista de psihologie. Si, nu in ultimul rand, a murit luand medicina foarte in serios: a contractat un tifos ca urmare a ingrijirii efective a miilor de raniti ramasi pe campul de lupta dupa batalia de la Leipzig (numita emfatic Batalia Natiunilor), in 1813; generalii coalitiei antinapoleoniene au sarbatorit victoria, Reil a ramas alaturi de victimele celor 3 zile de masacru. Riscandu-si si pierzandu-si viata. Desi avea rang de general: era medicul sef al armatelor aliate din dreapta Elbei.

Cei care puteti, dati-i un « like » si din partea mea. Gasiti mai multe informatii despre istoria psihiatriei create de Reil si in serialul pe care il public sub numele de Psihiatria 201.

De la senzaţia de foame la foamea de senzaţii


Încă se mai învaţă în şcoli că senzaţia de foame semnalizează creierului faptul că organismul are nevoie de un aport energetic. Încă mai circulă public ideea ca a pofti ceva e un semn că lipseste exact acel lucru din organism (de aici şi ideea de a satisface poftele unei femei însărcinate). Dar mai  au aceste învaţături vreun înţeles într-o lume în care consumăm instant lucruri de care nu auzisem până ieri, o lume în care potenţiatorii de gust pot face diferenţa între succes şi faliment? Sau ce legatură mai e între umplerea stomacului şi aportul energetic în lumea superconcentratelor? Vechile căi fiziologice de transmitere a senzaţiei de foame sunt tot mai des scurtcircuitate de E-uri dar şi de modul consumist de viaţă. Senzaţia de foame este din ce în ce mai puţin un semnal reliabil. Despre câteva  forme de înşelare a simţurilor prin semnale care se deghizează în foame puteţi citi in Fiziologia plăcerilor cotidiene.

Jocul de-a vacanta


Imi pare ca tot mai putini oameni se deconecteaza in vacanta. Si nu vorbesc aici despre cei care folosesc vacanta doar pentru a mari timpul de conectare in retea; am mai scris despre dependenta de internet, boala continua sa se extinda, dar nu e singura. E vorba despre vacanta in care “trebuie neaparat sa vezi …”, sau “nu trebuie sa ratezi…”. In loc să ne jucam in vacanta, ne jucam de-a vacanta.

Povestea începe deja undeva prin martie – aprilie, când căutăm pe net poze cu locuri ideale de vacanta; multe dintre aceste imagini vor popula şi mailul colegilor de serviciu; petrecem astfel uneori 10 minute, alteori 2 ore pe zi, închipuindu-ne ca viata e în alta parte şi visand la vacante de vis.

In etapa uramatoare cautam oferte pe net; toata industria viselor de vacanta ne pune la dispozitie lumea in pachete concentrate: Parisul in 4 zile, India in 12. Terra la picioarele noastre in terabiti de poze prelucrate cu programe din ce in ce mai creative.

Dupa alegerea  dulce-amara  a locului unde voi merge nu-mi mai ramane decat sa supravietuiesc lunii dinaintea concediului, in care mi se pare ca nu voi reusi niciodata sa las treburile zilnice in regula pentru a putea sa intrerup lucrul doua lungi saptamani. Si, evident, nu ajung sa spun: gata, totul e OK. Si la asta s-au gandit organizatorii vacantei mele: chiar si in varf de munte pot fi ajuns de mesaje “urgente”.

Ajuns la locul de vis, iau camera si incep sa fixez in memorie (memoria aparatului, bineinteles!)  acele momente pretioase. Intors acasa, aceste imagini imi vor dovedi ca am fost in vacanta.

Dar nu dureaza mult. Doar in septembrie aratam prietenilor pe unde am fost in vacanta de vara. Pentru ca din octombrie incep sa curga imaginile despre locuri de vis pentru vacanta de iarna. Viata frumoasa fuge iarasi in alta parte.

Inainte de a ne lansa in selectia de oferte sa ne amintim ca frumusetea e in ochiul celui care priveste si ca singurul timp real al placerii este prezentul; pentru a gusta din plin vacanta e nevoie de exercitiul placerii: cel putin o ora pe zi, o zi pe saptamana, o luna pe an. Si nu uitati ca exersarea nu poate avea loc decat in spatiul real, nu in cel virtual.