Jaluzele


Jaluzelele sunt folosite astazi pentru a regla cantitatea de lumina care patrunde intr-o incapere. La origine, in haremurile orientale, serveau pentru a permite omului aflat in interior sa vada ce se petrece afara fara a fi vazut. In româna a ajuns din franceza, asa cum arata si pluralul mai rar jaluzii ( fr. jalousie).

Drumul cunoscut al cuvantului: gr. ζηλος (=in fierbere, efervescent) – lat. zelus (insufletire, perseverenta) – lat. zelotus (plin de ardoare, de iubire, de simpatie) – it. geloso (invidios, posesiv) – fr. jaloux (invidios, anxios sa nu piarda ceea ce are) – fr. jalousie (gelozie, invidie, dar si stor) – rom. jaluzie / jaluzea. Cuvantul romanesc gelozie e derivat din italianul gelosia, acesta desemnand, ca si in franceza, atat jaluzeaua (sens primar), cat si sentimentul (sens ulterior).

Gelosia italiana (cea care acopera ferestrele) se naste dintr-o frica reala – frica de raidurile piratilor mauri (de altfel si solutia tehnica e preluata tot de la ei). A-ti pazi femeile devine cu timpul o obisnuinta mentala, chiar daca piratii ajung mai rar sa faca raiduri in Peninsula. Iar frica isi pierde obiectul concret, devenind anxietate. Cand ajunge in Franta, in secolul al XVI-lea, odata cu reginele italiene, jaluzia este deja aceasta anxietate din spatele unor ferestre acoperite. Maurii nu mai ajungeau de opt secole pana pe Loara. Dar umbra suspiciunii a crescut sub acoperirea persienelor (celalalt nume franco-italian al jaluzelelor).

Iubirea posesiva e legata intrinsec de gelozie. Pentru ca nu pot controla ce gandeste si ce simte o alta persoana. Iubirea empatica exclude gelozia pentru ca nu urmareste controlul celuilalt ca si cum ar fi o parte din mine, ci intelegerea partenerului. A intelege si a te lasa inteles. Ceea ce nu vrea sa riste gelosul din spatele jaluzelei.

Deriva continentelor


Continental drift e o carte captivanta. Nu despre carte in ansamblu vreau sa scriu azi, ci despre multiplele moduri in care o relatie poate fi scindata vizibil sau subteran. Povestea lui Bob Dubois (protagonistul romanului lui Russell Banks) « infatiseaza si ceea ce s-a petrecut cu cei cativa oameni care l-au iubit si cu niste haitieni si un jamaican, si cu fratele mai mare al lui Bob, Eddie Dubois, care-l iubea fara sa-si dea seama, si cu cel mai bun prieten al lui Bob, Avery Boone, care nu-l iubea, dar credea ca-l iubeste, si cu femeile pe care Bob Dubois le-a iubit aproape la fel de mult, dar in alt chip decat o iubea pe sotia lui, Elaine ».

Deriva continentelor mi s-a parut o analogie potrivita pentru a descrie miscarile care scindeaza cupluri, lent sau violent, zgomotos sau in tacere:
1. Neangajarea – foarte populara sub formula « relatie fara obligatii » 2. Absenta – mai cunoscuta sub numele de scena « prezenta virtuala » 3. Conflictul – desi are presa proasta, e tot atat de mult o sansa pe cat e o incercare;  4. Dezangajarea – « cum vrei tu, draga » 5.Separarea – uneori, in formula « stam impreuna si traim separat ».

Cele 5 miscari de mai sus se deosebesc in multe privinte, dar se intalnesc in cel putin un punct – sunt generate (cel putin in parte) de mitul ca undeva exista « jumatatea mea », cel sau cea care mi s-ar potrivi perfect si fara efort. Deci: 1. Nu ma angajez pentru ca mai astept; 2. O relatie mai mult virtuala ma lasa sa-l pictez pe celalalt in culorile dorintei mele; 3. Ma revolt in fata inselarii asteptarilor si intru in conflict cu cel care nu vrea sa confirme ceea ce ar fi trebuit sa fie; 4. M-am inselat, nu este el alesul, deci angajamentul meu nu mai este valabil (promisiunea i-am facut-o presupusei jumatati, nu acestei persoane dezamagitoare); 5. Nu ne mai potrivim ( cu variante: a. nu exista potriviri, fiecare e pe cont propriu; b. nu ne-am potrivit niciodata, dar asta inseamna ca o alta « jumatate » trebuie sa existe undeva; c, d, e ….)
As spune ca mitul jumatatilor care se cauta e la originea unor falii reale, care vor influenta in mod real relatii actuale sau potentiale.

Luxul ca finalitate


« Majoritatea celor care cauta bogatia o asociaza ideii de lux. Luxul e finalitatea bogatiei. Iar luxul constituie chiar frumusetea pentru o intreaga categorie de oameni. Luxul constituie singurul mediu in care ei pot simti in mod vag ca universul e frumos […] Groaza de saracie – si orice diminuarea a bogatiei, sau chiar nesporirea ei, poate fi resimtita drept saracie – este esentialmente groaza de uratenie. Sufletul pe care imprejurarile il impiedica sa simta, fie si confuz, fie si prin intermediul minciunii, macar o farâma din frumusetea lumii este invadat pana in centrul lui de un soi de groaza. »

(Simone Weil – Forme de iubire implicita a lui Dumnezeu)

Mihai I cel Loial


Stiu ca supranumele « cel Loial » i-a fost deja dat si bunicului sau, Ferdinand I, intr-un moment in care acesta a fost silit sa aleaga intre familia sa  (Casa Imperiala si Regala de Hohenzollern) si tara careia ii jurase credinta ca rege constitutional. Numele i-a fost sters din cartea Casei de Hohenzollern pentru a intra in cartea de istorie a Romaniei ca Ferdinand Întregitorul. Dar asta s-a intamplat dupa ce a stat alaturi de poporul sau cand izbanda era doar o speranta impotriva unor sorti potrivnici.

Pentru cei trei ani de incercari, in care a stat neclintit alaturi de poporul sau, Ferdinand I a binemeritat calificativul de Loial. Dar cred ca nu s-ar supara daca i-am acorda acelasi titlu si nepotului sau pentru cei peste 70 de ani de traversare a desertului, cu credinta neabatuta in datoria sa de Rege al României.

Si ce ar fi daca, asemenea bunicului sau, ar putea primi si un al doilea supranume – Mihai I Reîntemeietorul ?

Despre convivialitate


Toate societatile omenesti se formeaza in jurul mesei. A manca impreuna e primul act social.

Pana tarziu in istorie, a manca impreuna la aceeasi masa crea o legatura pe viata. (De aici si zicala – aplicata in situatii in care vrem sa sanctionam o familiaritate nepotrivita – « Am mancat din aceeasi oala? »).

Simetric, refuzul de a accepta mancarea oferita in semn de bunavointa era considerat un act ostil. Strainul care nu mananca din bucatele noastre e privit ca dusman. E si aici o nuanta: pot sa pun mancarea in fata unui strain fara sa stau la masa cu el. In felul acesta nu imi creez obligatii si ii arat ca am resurse (am putea traduce asta in termeni de politica externa in neolitic: nu avem nevoie de resursele voastre, dar nu incercati sa ne atacati, pentru ca suntem puternici). Strainul ramane strain – nu l-am primit la masa mea.

Nu exista alimentatie sanatoasa ca act individual. Conteaza mai mult cum mancam decat ce mancam. Patologia legata de excesul alimentar este legata in primul rand de ruperea omului modern de convivialitatea traditionala. Rolul regulator, rolul socializant, rolul moderator si rolul pacificator al adunarii in jurul unei mese sunt abandonate de majoritatea locuitorilor satului planetar.

Decalog interogativ


La sfarsitul fiecarei intalniri cu o persoana in suferinta ar trebui sa-mi pun urmatoarele intrebari:

1. L-am făcut să se simtă în largul său ? 2. M-am adresat suferinţei lui ? 3. Am reuşit să-i câştig încrederea ? 4. L-am lasat sa dea glas emoţiilor ? 5. I-am  înţeles suferinţa ? 6. Am reuşit să-i transmit înţelegerea mea ? 7. Mi-am exprimat intenţia de a-l ajuta ? 8. Am înţeles ce vrea să obţină prin tratament ?  9. Am stabilit împreună obiectivele ? 10. Mi-am acordat rolul cu nevoile persoanei care mi-a cerut ajutorul ?

Intrebarile mi le pun adesea. Macar atat pot sa fac. Fiindca de raspunsuri nu pot fi sigur. Si e bine asa.

Omul este omnivor


E un fapt. Nu are nimic de-a face cu morala. Nu e logic. E pur si simplu biologic.

Azi am vazut, lipit peste o reclama fastfood, un afis pe care scria (sub imaginea unui cap de animal jupuit): Are mancarea ta o faţă? GO VEGETARIAN ! E ultimul motiv pentru care as deveni vegetarian; daca ordinea lumii e pur naturala, atunci toate animalele mor si, intr-un fel sau altul, fiecare animal e hrana pentru altul. Moartea zebrei sfasiate de lei e mai putin atroce decat moartea vitelor la abator? Iar daca vreau sa imi testez capacitatea de fiinta morala, nu as incepe cu o poveste de genul « ce idilica ar fi lumea daca omul ar fi ierbivor ».

Ceea ce as fi sanctionat eu la acea reclama la chiftele fast food era labartarea gretoasa pe zeci de metri si invitatia explicita la lacomie, la lipsa de masura. Altminteri, refuzul de a fi ceea ce esti (adica un animal omnivor) nu este decat o alta lipsa de masura.

Mancam intr-adevar, in medie, in emisfera nordica, mai multa carne si mai multe grasimi decat am avea nevoie. Asta nu inseamna ca idealul este zero grasimi animale. Inseamna doar ca trebuie sa regasim justa masura a nevoilor noastre.

Povestile si mirosul iubirilor


Va spuneam, in Cautandu-l pe Barbat, ca un studiu desfasurat simultan in Scotia si Japonia sustinea ca succesul in buna alegere a partenerului depinde de acordul fin intre trei sisteme de « scanare » a aparentelor: vizual, auditiv, tactil.

De fapt, studiul citat nu ia in calcul unul dintre simturile importante in atractia sexuala: mirosul. Ar fi fost si greu sa obtina rezultate concludente intr-o lume in care civilizatie inseamna si falsificarea mirosurilor. Putem sa mascam mirosul fricii, sa mimam mirosul dorintei, sa nuantam mirosurile unor emotii inexistente.

Stergem urmele emotiilor nostre primare. Si nici cu emotiile complexe nu mai stam prea bine: cati dintre noi mai stiu sa exprime nuantat emotii, sa le puna in cuvinte potrivite? In memoria de lunga durata raman numai cuvinte. Cuvinte pe care s-a uscat un parfum, cuvinte puse in povesti care au fost odata mirositoare.

Noile mitologii


Intrasem sa cumpar o carte. Pe coperta ei marketingul scrisese 2+1. Asa ca am ales 1+2 (cartea pe care o voiam + 2 cu acelasi marcaj). Prima dintre cele doua neprogramate suna foarte promitator: « Noile mitologii ». In plus, se voia a fi replica dupa 50 de ani la Mitologiile lui Roland Barthes. A doua  – « Scrisori catre Olga » – am luat-o cu o oarecare ezitare, manat mai mult de curiozitatea pentru biografia autorului epistolelor, Vaclav Havel. Ordinea s-a inversat cand am inceput sa citesc – Havel e interesant chiar si cand ii scrie sotiei ce vitamine sa-i trimita, noii autori ai Noilor mitologii sunt, in genere, destul de plati si previzibili. Sunt totusi cateva bucati care mi-au placut: Speed-dating de Nelly Arcan, GPS de Frédéric Beigbeder, Botox de Sophie Fontanel, sau SMS de Didier Jacob.

« Mii de ani, omul a fost nevoit sa-si gaseasca drumul cu ajutorul unor necunoscuti: era o treaba umilitoare, cateodata chiar ridicola, dar astfel isi facea noi prieteni si vizita locuri neasteptate […] Acum stie incotro sa mearga si nu mai vorbeste cu nimeni, nicaieri, cat e lumea de mare, nici macar la coltul strazii. »

(GPS, de Frédéric Beigbeder)