Depresia de duminica


E vineri spre sambata. E timpul pentru un vaccin impotriva tristetii de duminica dupa amiaza.

« Cea de-a patra dintre dispozitiile mele proaste – o numesc depresia de duminica – nu este nici ea o dispozitie specifica inchisorii; fara indoiala, aceasta exista, intr-o gama variata de prefiguratii, char si cand eram liber. […] Si cand incepe sfarsitul de saptamana, indiferent cat de eficient incerc sa fiu, mereu simt ca trece prea repede si ca nu reusesc sa fac toate acele lucruri pe care le asteptam cu nerabdare. […] S-a scris mult despre atmosfera mohorata si sumbra a duminicilor din marile orase […] Este vorba, in principal, despre ceea ce sociologii numesc problema timpului liber; omul modern s-a indepartat de semnificatia si de esenta originara si mitica a ocaziilor festive, iar tot ceea ce ramane este un gol. Poate depresia mea de duminica din inchisoare este doar o forma extrema sau un rasunet distorsionat al unei probleme obisnuite a civilizatiei, si anume, duminica. Eu consider ca aceasta stare este una dintre fisurile uzuale prin care neantul, acea fata moderna a diavolului, se strecoara in vietile oamenilor »

(Vaclav Havel – Scrisori catre Olga ; scrisoarea 72, 14 martie 1981, al doilea an de închisoare)

Civilizat = sedentar


Am fost mai întâi nomazi. Vânători sau culegători, oricum alergam toată ziua după hrană. Bine, poate nu chiar toată ziua; pentru că aveam nişte unelte şi arme care ne mai economiseau ceva timp şi efort, mai stăteam în jurul focului şi născoceam poveşti sau mai desenam o turmă de bizoni pe pereţii pesterii.  

Fiziologia umană nu s-a mai schimbat de prin epoca pietrei şlefuite. Centrii foamei şi saţietăţii sunt corelaţi cu ritmul activitate – relaxare; pentru creierul nostru, activitate înseamnă încă efort fizic (aţi observat că şi azi ne încordăm – inutil –  muşchii atunci când ne concentrăm?); în consecinţă vom mânca atât cât i-ar fi trebuit unui vânător de foci. Ce se întâmplă cu excesul de calorii ? Este depozitat, fireşte, pentru că o să vină vremuri în care hrana va fi puţină, îşi spune creierul nostru neolitic.

Soluţii? Azi am aplicat soluţia lui Cato cel Batrân : 2 mile (romane; circa 1480 m fiecare) de mers dupa fiecare masă. Merită să repet experienţa.