In memoriam Vlad Voiculescu


Sunt 11 ani de cand nu mai e printre noi. A fost si ramane pentru cei care l-au cunoscut Medic, Profesor si Om.

Institutul de boli cerebro-vasculare din Bucuresti ii poarta numele. Am pus poate prea devreme aceasta piatra a amintirii reci peste generozitatea radianta a Profesorului.

Nu mi-a fost profesor, mi-a fost medic. Si este principalul motiv pentru care sunt medic.

Appassionata e o piesa potrivita pentru a-l evoca pe omul care a trait pentru oameni.

« Monstruoasa ? Coalitie »


In noaptea de 10/11 februarie 1866 (22/23 februarie pe stil nou) domnitorul Alexandru Ioan Cuza este obligat sa abdice ca urmare a unei lovituri de stat organizate de o coalitie intre principalii fruntasi liberali si conservatori.

Scrisoarea in care reproduc cateva fragmente mai jos, adresata imparatului Napoleon al III-lea a fost invocata ca argument ca domnitorul Cuza (care in acel moment conducea in mod autoritar, reducand parlamentul la un rol decorativ) avea el insusi intentia de a ceda tronul, in conditii mai putin riscante pentru Romania. Scrisoarea integrala o puteti citi aici. Imi pare rau, dar citind-o am ajuns la o alta concluzie. Sublinierile imi apartin si am vrut sa puna in evidenta 3 lucruri: ca domnitorul ales de concetatenii sai tindea sa devina un principe absolut, ca recunoaste el insusi ca nu se mai consulta cu aceia care l-au ales, ci cu un inalt protector strain si ca Domnitorul Alexandru Ioan I nu credea in posibilitatea unui sistem constitutional in România.

Bucureşti, 1 octombrie 1865

Sire,

Când Majestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană a inspirat această glorioasă faptă. […]

Această nouă stare de lucruri cerea un om nou – concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa unei renovaţii politice atât de preţioase pentru ţara mea.[…]

Nu vreau să pretind că Guvernul Meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată.

Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de Puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.[…]

Majestatea Voastră Imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în mo­mentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţiile atât de ar­ză­toare în Europa Orientală. […]

Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sunt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care Providenţa mi l-a încredinţat? […]

Nu-mi va rămâne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii sale şi să-mi asigure stima Majestăţii Voastre Imperiale. Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maj­es­tăţii Voastre Imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Nu­mai Împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răs­punsul Vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru Ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Majestăţii Voastre Imperiale pentru poporul român.

Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sunt al Majestăţii Voastre Imperiale,

Sire,

prea umil şi prea plecat servitor

Principele A.I. Cuza

Peste 5 luni Cuza era inlaturat si România isi incepea drumul spre independenta si spre construirea unui stat democratic. Peste 5 ani, Napoleon al III-lea, Imparatul Francezilor, isi pierdea coroana, tara si onoarea la Sedan.

Va invit sa va spuneti in continuare parerea in sondajele Regi vs presedinti si Regat vs republica. 

Snooker


Ieri am urmarit finala openului galez. In pauze am scris cateva articole.

Cu idei de diverse culori si venind din unghiuri diverse, uneori surprinzatoare. Chiar si pentru mine.

Sper sa va placa, macar atat cat mi-a placut mie finala.

Episodul 9 din Psihiatria 201 aici

A treia viata a cuvantului empatie aici

Nocebo aici

Republicanii paşoptişti au adus prințul străin aici

De ce să mergi la psihiatru?


« In Romania exista foarte multi pacienti care pleaca de la spital cu cazul nerezolvat, dar cu o trimitere la psihiatru. Asta fac specialistii romani. Consulta, fac investigatiile specialitatii lor, poate te mai trimit la unul sau doi colegi de alta specialitate, si, daca nu gasesc rezolvarea, conchid ca ar trebui sa mergi si la psihiatru. Ce face psihiatrul cu un pacient in suferinta fizica evidenta, pe care colegii l-au trimis acolo din comoditate sau prostie si categoric din iresponsabilitate? Pentru ca au mai adaugat suferintei si frustrarea pe care o simte orice om cand i se sugereaza ca e nebun. »

E un comentariu gasit pe blogul domnului doctor Vlad Stroescu (un blog cu multe lucruri interesante, merita sa treceti pe acolo).

1. In România exista multi pacienti care ajung la spital degeaba. Problema lor putea fi rezolvata de un bun medic de familie, eventual in colaborare cu specialisti din ambulator (incluzand aici serviciile psihiatrice si psihologice).

2. E adevarat ca prea adesea specialistii au o viziune ingusta, stiind multe despre propria specialitate, dar ratând uneori o viziune de ansamblu asupra persoanei in suferinta.

3. Problema nu e ca pacientul este trimis, in cele din urma, la psihiatru, ci faptul ca prea putini medici stiu sa comunice eficient pentru a pregati aceasta trimitere. Daca ii spui omului « nu ai nimic la inima, totul e in capul tau, du-te la psihiatru », fireste ca persoana respectiva se simte macar frustrata, daca nu chiar revoltata.

4. Altminteri, un « caz rezolvat » nu inseamna decat intr-o minoritate de cazuri descoperirea unei afectari organice. Cele mai multe simptome sunt functionale, legate de stres. Cu rosu, in figura este reprezentata proportia in care s-a gasit o cauza organica pentru fiecare dintre  cele mai frecvent intalnite  simptome intr-o clinica de medicina interna ( din Germania, nu din România). Mult sub 50% pentru oricare dintre primele 10 simptome. Toate aceste simptome sunt « reale », nu « imaginare ». Dar cauza este, in majoritatea cazurilor,  psihofiziologica (o perturbare a transmisiei impulsurilor in sistemul nervos prin intermediul neuromediatorilor – adrenalina, serotonina, dopamina, endorfinele si multi altii).

5. Psihiatrul nu este nici « doctorul de nebuni », nici « falsul doctor al bolilor inchipuite ».  Mai mult de trei sferturi din activitatea unui psihiatru este centrata in jurul tulburarilor legate de stres. Depresiile si anxietatile au devenit tulburari comune, frecvente. Din pacate si frecvent nerecunoscute.

6. Ce face psihiatrul cu un pacient in suferinta fizica evidenta?

– Il asculta – Ii recunoaste suferinta – Incearca sa-i inteleaga perspectiva – Ii da ocazia sa inteleaga legatura dintre stres si suferinta lui – Ii da ocazia sa descopere in ce mod se poate ajuta singur – Ii propune tratamente eficiente (psihologice si biologice).

In final, am si eu o intrebare: Cine este nebunul?

 

Butoiul lui Diogene


      « Aşa e, singurătatea nu e o binefacere. Ea îţi cere mereu sacrificii. Nu se satură niciodată  să-ţi pretindă. Si chiar în forma ei necesară are ceva pervers: fiindcă îţi ia înainte de a-ţi dărui. Or, aşa ceva riscă să facă din tine un om de gradul doi, dacă nu găseşti înlăuntrul tău destulă dragoste care să te apere de pericolul închistării, încât îl înţeleg foarte bine pe Diogene. Ceea ce face el nu e , după părerea mea, un capriciu. El are nevoie şi de butoiul său şi de piaţa publică, deoarece are nevoie şi de sine şi de lume. Si nu pe rând, ci în acelaşi timp. Într-o formă simplă, atât de simplă încât unii nici n-o inţeleg. Diogene ne atrage atenţia că adevărata cunoaştere de sine nu are loc în afara lumii, ci în mijlocul ei, nu e o renuntare la viaţă, ci o încordată căutare a izvoarelor ei. Unde să-şi ducă butoiul?    Într-un deşert?  Ce sens ar avea un butoi gol  într-un deşert? În schimb, într-o piaţă publică vorbele « caut un om » se lămuresc brusc. Omul la care se referă Diogene se afla înlăuntrul celui care-l caută! Numai amatorii de anecdote, care se opresc la amănunte, la faptul ca Diogene umblă ziua in amiaza mare cu felinarul aprins şi locuieşte într-un butoi, văd  în el un extravagant, un original sau un înţelept nu tocmai zdravăn la minte, în loc să observe ce tâlc au ciudăţeniile lui: că drumul spre adevărul nostru cel mai adanc, unde pâlpâie lumina vieţii noastre, e la fel de anevoios ca drumul unui mistic spre Dumnezeu »

(Octavian Paler – Viata ca o coridă)

In seria Admiratii am postat  Admiratii (2): Volumul aproximativ al butoiului.

Vremea lui Vraişte Vodă


« Vremea lui Vraişte Vodă e abia la început. », avertiza Dorin Tudoran în septembrie 2005. Trăim, iată, în al şaptelea an al domniei lui Vraişte Vodă în Republica Română Absurdistan.

Vederea clară pare sa fie punctul forte al poetului Dorin Tudoran. Chiar şi în politica tulbure de la apa Dâmboviţei.

Iată şi o mostră de limpezime poetică, în versuri scrise în timpul precedentei republici (cea condusă de « Geniul Carpatilor »):

« Biet fenomen individual!
tu, viaţă numai şi numai a mea,
iată-te:
Două păsări gemene
te poartă în cioc,
ca pe o sfoară de uscat rufe,
ca pe un vierme de aur,
ca pe un nerv încă viu;
zbătîndu-se, adică!  »

(Dorin Tudoran – Biet fenomen individual!, in Respiraţie artificială, 1978)

Continuati sa votati poetii preferati in Campionatul Poetilor Români; faza grupelor preliminare ( A-E, F-P, P-Z ) se desfasoara pana vineri 24 februarie, ora 24.

Si fiindca a fost vorba, in trecere si despre Republica lui Vodă, va readuc in atentie si sondajele Regi vs presedinti si Regat vs republică

Admiraţia ca pâine cotidiană


Nu-mi amintesc să fi invidiat pe cineva vreodată. Nu înseamnă ca nu au existat asemenea situaţii. Pur şi simplu nu mi-au rămas în memorie.

În schimb, port cu mine o listă lungă, şi care nu încetează să crească, de oameni care mi-au trezit admiraţia, uneori pentru un scurt moment, adesea însă pe  toată durata (încă nedeterminată) a funcţionării memoriei mele. Dar chiar şi atunci când a fost vorba de un moment, omul-care-a-strălucit-acolo-o-clipă rămâne pentru de mine în primul rând aşa cum a fost atunci.

Această mirare asupra puterii şi fragilităţii oamenilor e, pentru mine, o bucată din pâinea cotidiană. Şi voi începe povestile chiar cu nişte pâini calde

Părinţii risipitori


« Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. »

(Prima Epistola catre Corinteni a Sfantului Apostol  Pavel)

Fiul Risipitor a avut unde sa se intoarca. Pentru ca parintele lui era previzibil si structurant. Atunci cand fiul ajunsese intr-un impas, dupa ani de rataciri, inca avea in minte imaginea clara a modelului de viata al tatalui sau.

Noi cat mai credem in propria noastra poveste de viata? Si daca nu prea credem, cum am putea da o poveste de referinta fiicelor si fiilor nostri? Daca nu avem curajul propriilor valori, copii nostri nu vor evacua valorile din viata lor?

Sigur ca vor face propriile alegeri, sigur ca unele dintre principiile noaste vor parea prafuite; pot sterge praful si sa redescopere strelucirea. Dar daca spunem ca toate lucrurile sunt egale, toate stralucesc doar o clipa si nu lasa in urma nici macar o dâra de praf.

Copilului nu ii voi spune: « Asa si asa trebuie sa iti traiesti viata », ci « Asta si asta cred eu despre propria mea viata ». Iar copilul va vedea din faptele mele ce cred eu cu adevarat. 

O filosofie nociva e si « vreau sa aiba tot ce n-am avut eu ». Cat de multe stii despre ceva ce n-ai avut? Si de ce chiar tot? Nu e o lipsa de masura?

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.

Puteti citi si seria Parinti si copii