Patrie şi destin


Azi la Bookfest  a fost lansata cartea Patrie și destin, de Diana Mandache, o biografie a Principesei Moştenitoare a României.

Diana Mandache este istoric specializat în studiul regalităţii europene. A publicat mai multe cărţi, printre care: Dearest Missy (Rosvall Royal Books, octombrie 2011), Later Chapters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania (Sutton, 2004), România, Mitteleuropa şi Balcanii (Pro Transilvania, 1999).

« În carte cititorii vor descoperi cum am trăit, de fapt. Ba mai mult, sunt nişte documente de analiză, foarte interesante, care îl au ca subiect pe tatăl meu, regele Mihai. Sunt lucruri care nu s-au ştiut, când a venit pentru prima dată aici (n.r. – în România) în ’90, de Crăciun », a spus ASR Principesa Margareta, prezenta la lansare.

Nu sunt nebun


Aud des aceasta declaratie ferma chiar din primele minute ale consultatiei. Raspunsul meu e ca lumea nu se imparte in buni si nebuni, ca psihiatrul trateaza tulburari mintale asa cum cardiologul trateaza tulburari cardiace si ca un om nu este boala lui (N-ar trebui sa spunem nici « doamna X e cardiopata », nici « domnul Y e psihopat »). Nu sunt dintre cei care sustin ca « nebun » ar trebui scos din dictionar; doar ca el nu are nici o valoare intr-un cabinet medical.

O persoana poate suferi de schizofrenie (nu este schizofrenica), poate avea un episod depresiv (nu este depresiva), poate avea o criza epileptica (nu este epileptica). Pentru ca o persoana poate suferi de schizofrenie si sa ia si premiul Nobel (matematicianul John Nash, de exemplu) sau poate avea crize epileptice si episoade afective severe si sa picteze ca nimeni altul (ma gandesc la Van Gogh).

TARIILE  NOASTRE  SUNT  SI  SLABICIUNILE  NOASTRE. Nimeni nu este condamnat sa fie « nebun », toti suntem vulnerabili in diverse feluri la tulburari mintale. Stim astazi ca toate tulburarile mintale severe sunt legate de gene de vulnerabilitate care poarta in acelasi timp si caractere necesare intr-o anumita proportie in populatie. Daca am avea doar gene « absolut sigure » am fi la fel de putin adaptabili ca pinguinii. Probabil ca pinguinii nu fac niciodata o boala echivalenta cu schizofrenia, dar nici nu compun simfonii. SLABICIUNILE NOASTRE  SUNT  SI  TARIILE  NOASTRE.

Daca nu vreti sa aveti de-a face cu nebuni, iata o prima lista de persoane nefrecventabile: Isaac Newton, Ludwig van Beethoven, Michelangelo, Robert Schumann, Virginia Woolf, Winston Churchill, Lev Tolstoi, Eugene O’Neill, Vivien Leigh, Charles Dickens. Lista ramane deschisa. Astept propunerile voastre pentru Corabia Nebunilor.

Înca un motiv pentru 10 Mai


Pe 27 mai 1600 (pe stil nou) Mihai Viteazul se proclama intr-un hrisov dat la Iasi « voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului si al Tarii Moldovei ». Dar cucerirea Moldovei se incheiase deja de o saptamana. La 10 mai 1600 (stil vechi, cel oficial pe atunci in Moldova si Tara Romaneasca), Mihai Voda cucerise Hotinul, terminand victorios o campanie inceputa pe 10 mai (stil nou, oficial deja in Transilvania, de unde pleaca Mihai in campania pentru Moldova).

Se poate spune ca 10 mai 1600 este ziua in care s-a realizat prima unire a tarilor locuite de români. Acesta ar fi al 11-lea argument pentru 10 Mai (celelalte 10 le puteti gasi aici). Care ar putea deveni astfel Ziua Independentei si Ziua Unirii.

Anul 101 de la facerea schizofreniei


« Nu l-am cunoscut personal pe bunicul meu, Eugen Bleuler (1857 – 1939). A murit cu un numar de ani inainte de a ma fi nascut eu. Tot ceea ce stiu despre el mi-a fost spus de catre tatal meu, Manfred Bleuler, fiul cel mare al lui Eugen. Nu numai ca imi spunea, dar imi si scria: de fiecare Craciun primeam un nou capitol despre istoria familiei noastre. In acest fel am ajuns sa-l cunosc si sa-l pretuiesc pe bunicul meu. »

La 100 de ani de la prima folosire a termenului schizofrenie de catre Eugen Bleuler, revista History of Psychiatry, in numarul din decembrie 2011, publica sub titlul Being a member of the Bleuler family o scurta istorie a acestei familii care a definit psihiatria elvetiana pentru aproape un secol si si-a pus decisiv amprenta asupra conceptului de schizofrenie prin cei doi ilustri psihiatri, tata si fiu, Eugen (inventatorul conceptului) si Manfred (autorul celui mai amplu studiu al evolutiei pe termen lung a schizofreniei).

Titlul contine insa si o trimitere la faptul ca atat Eugen Bleuler cat si fiul sau au locuit cea mai mare parte a vietii in apartamentul directorului de la spitalul de psihiatrie Burghölzli, dedicandu-si timpul pacientilor si familiei si considerandu-si pacientii ca familia lor extinsa. De altfel, printre acesti pacienti se afla si sora mai mare a lui Eugen Bleuler.

« Am amintiri dragi despre gradina noastra, depre parcul clinicii, dealul Burghölzli si cladirea imensa, unde era mereu ceva de descoperit. Celebram festivitatile impreuna cu pacientii si cu tot personalul si ma simteam parte a tuturor acestor lucruri – era ca intr-o mare familie. Am invatat de la tatal meu sa tratez oamenii, si mai ales pacientii cu tulburari mintale, cu demnitate si respect.« 

Am subliniat cuvintele de mai sus (care apar spre finalul articolului mentionat al Tinei Joos – Bleuler) pentru ca arata ca mostenirea familiei Bleuler cuprinde nu numai (si poate nu in primul rand) lucrari stiintifice solide ci si acest efort de educare a mai multor generatii in spiritul respectului absolut al demnitatii umane si al fraternitatii cu oamenii aflati in suferinta.

Fericirea retrospectivă


« Uneori suntem atât de nepregătiți pentru fericire, încât o trăim doar retrospectiv, sub specia nostalgiei.[…]

[…] a face din fericire scopul ultim nu e cumva un fel de a fi nefericit?[…]

Adevăratul meloman ascultă muzica de dragul muzicii. Pseudomelomanul caută plăcerea  şi ratează aproape tot ceea ce muzica are de oferit. »

Am citat dintr-un articol al confratelui Vlad Stroescu. L-am citit si recitit cu încântare. În final, doctorul se arată interesat de rețetele dumneavoastră de fericire. Dacă aveți unele cercate, spuneți-ni-le. Articolul complet aici.

[trecuseră ca norii]


 » Şi totuşi niciun om nu murise vreodată: ei trecuseră ca norii care sunt resorbiţi în cer de îndată, ca pădurea, ca templele; doar el urma să moară, sa fie smuls.[…]

«Nu există … moarte… Sunt doar…eu…

Un deget se crispă pe coapsă.

… eu… care voi muri…»

Claude îşi aminti, cu ură, de fraza din copilaria sa: «Doamne, ajuta-ne in ceasul mortii noastre…» […]

Perken privea spre acest martor, strain ca o fiinta din altă lume. »

Tocmai am recitit Calea regală de André Malraux (de fapt, am citit-o pentru prima dată în franceză), incitat de câteva cuvinte, subliniate cu roşu de catre un alt cititor,  chiar pe prima pagină: « Până la patruzeci de ani […] nu ştii să te eliberezi de dragoste ».

Am pus in Fişe de lectură citate din carţile din Alfabetar.

 

Visul şi viziunea


In noaptea  zilei a sasea dinaintea calendelor lunii a noua, anul MLXV de la fondarea Oraşului, Flavius Valerius Aurelius Constantinus a avut un vis. S-a trezit tulburat dar increzator si a ordonat legiunilor sale sa puna semnul care ii aparuse in vis pe scuturi si pe steaguri. Se aflau in fata Romei si presupuneau ca va urma un lung asediu.

Dar Marcus Aurelius Valerius Maxentius a avut si el o premonitie: fiindca in aceeasi zi, cu 6 ani in urma, intrase in Roma pentru a fi onorat ca augustus de catre Senatul si Poporul Roman, a simtit ca poate decide soarta bataliei chiar atunci; sortii fiindu-i favorabili, a hotarat sa se lipseasca de protectia materiala a zidurilor Oraşului Etern.

Flavius Valerius Aurelius Constantinus spunea ca se lupta cu un uzurpator al titlului de augustus, detinut anterior de tatal sau, Constantin cel Verde (Constantinus Chlorus). Numai ca si « uzurpatorul » era fiu de augustus, si anume chiar al colegului lui Diocletian in cadrul primei terarhii. Sistemul de conducere al Imperiului Roman la acea vreme, tetrarhia, prevedea doi auguşti (imparati principali) si doi cezari (adjunctii acestora).

Diocletian, initiatorul sistemului, propusese si o schema de promovare: auguştii numesc cezarii, iar aceştia devin auguşti la moartea sau retragerea auguştilor. Schema pe care nu au aplicat-o nici macar primii auguşti, Diocletian si Maximian, la retragerea lor simultana in 305 d.H. (MLVIII ab Urbe condita). Asa ca a revenit in forta sistemul obtinerii purpurei prin aclamarea de catre propriile legiuni.

Soarta nu i-a fost favorabila lui Marcus Aurelius Valerius Maxentius. S-a inecat in Tibru in timpul unei retrageri tactice prost gandite peste un pod prea ingust numit al Vulturului (Pons Milvium). Flavius Valerius Aurelius Constantinus a intrat in Roma, a obtinut din peartea Senatului titlui se augustus, dar a pastrat si titlul de cezar pe care il detinea deja, pentru ca astfel era si Pontifex Maximux. A doua zi a clamat victoria ca fiind « prin inspiratie divina »  si a relatat visul, consemnat in aceasta forma frusta de cronicarii contemporani evenimentului.

Douazeci si cinci de ani mai tarziu, in preajma mortii, Flavius Valerius Aurelius Constantinus s-a botezat. Cel care l-a botezat  a auzit de la Constantinus o alta relatare a semnelor de dinainte bataliei de la Pons Milvius. Semnul crucii si cuvintele « In hoc signum vinces » cu litere de foc ar fi aparut ziua pe cer in fata ochilor intregii armate.

La inceput a fost un vis neclar, dar privit dinspre viitor a devenit o viziune limpede ca lumina zilei.

Fiecare bintre noi are de trecut prin momente de schimbare a caror amploare nu poate fi apreciata decat retrospectiv. De Sfintii Imparati Constantin si Elena imi amintesc in fiecare an tot mai limpede de schimbarea majora de curs a mintii mele dupa fericita intalnire cu Domnul Profesor Constantin Oancea. Intalnire care nu s-a incheiat inca, dar pentru ca in ultimii ani ne-am vazut mai rar simt nevoia sa scriu aceste randuri. Mai ales ca Domnia Sa nu pierde nicio ocazie sa exprime cu generozitate aprecieri onorante pentru noi, cei care ii datoram atat de mult.

Duminica Orbului


« Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. » (Evanghelia după Ioan)

Se întâmplă ca anul acesta Duminica Orbului (a şasea duminică după Paşti, deci cu o dată mobilă) să cadă pe 20 mai. La fel ca in urmă cu 22 de ani. 20 mai 1990 a fost aleasă ca dată a primelor alegeri parlamentare si prezidenţiale postcomuniste. Formula consacrată de presa vremii era « primele alegeri libere ».

Ar fi putut fi un semn bun faptul că votam în ziua în care în biserici ni se reamintea că un orb din naştere a fost vindecat şi a văzut. Nu a fost să fie. Restul e istorie care nu mai poate fi schimbată. În afară de faptul că putem încă să anulăm votul de la alegerile prezidenţiale de la 20 mai 1990 recunoscând, în sfârşit, că nu avem nevoie de preşedinţi. Ba chiar mai mult: preşedinţii dăunează grav sănătăţii României.

Acum nu mai putem spune că n-am văzut. Am văzut destule ca să putem spune: ajunge! E timpul să ne întoarcem la adevăr şi să-l punem la temelia casei. Ajunge cu impostorii, ajunge cu uzurpatorii. Să ne spălăm ochii şi să avem curajul să vedem.

P.S. Poate cineva să mă ajute să găsesc înregistrarea dezbaterii televizate din 17 mai 1990 (la TVR, singura televiziune de atunci!), avandu-i ca participanti pe Ion Raţiu, Radu Câmpeanu şi Ion Iliescu?