Ce caută preşedinţii la Cotroceni?


Aceştia sunt Suveranii cărora poporul României Mici le-a dăruit Palatul Cotroceni. Regele Ferdinand si Regina Maria si-au slujit poporul cu credinţă si iubire. Iar pomenirea lor a rămas legată de pomenirea României Mari.

Ce caută preşedinţii unei Românii foarte mici, ai unei Românii dezbinate de 20 de ani de patimile lor mărunte, în moştenirea Regilor Reîntregirii?

Fotografia am luat-o de pe Ploaia de cuvinte; imaginea care m-a inspirat pentru aceste rânduri o puteti vedea pe blogul doamnei Diana Mandache.

Frica de frică


Atacul de panică este cel mai frecvent motiv de solicitare a serviciilor medicale de urgentă.

Primele atacuri sunt percepute ca furtuni devastatore izbucnite pe cer senin. Senzatia de moarte iminentă domină adesea tabloul. Si mai rău e percepută senzatia de pierdere a controlului.

Oamenii cu nevoi mari de control sunt mai vulnerabili la tulburarea de panică. Cei care incearcă prea mult să-si « stăpânească » emotiile. Cărora li s-a spus si isi spun mereu că frica e o slabiciune inacceptabilă.

Dar poate că orice curaj adevărat nu este altceva decât cunoasterea si domesticirea fricilor cotidiene. Si mai cred că facem acte de curaj autentic doar atunci când ne insoteste frica de a pierde esenta personală a umanitătii noastre.

Atacuri de panică are aproape toată lumea. Destul de multi (20 – 30%) au chiar un episod definit de tulburare de panică vreodata in viata lor. Majoritatea invată să trăiască apoi in intelegere cu fricile lor; le recunosc si le salută in fiecare zi. Ceilalti se inchid in casă pentru că se tem că s-ar putea să apară un atac de panică. Pentru a evita câteva minute de pierdere a controlului sunt dispusi sa-si restrângă drastic libertatea.

Tulburarea de panică durează, in medie, câteva luni. Agorafobia sau frica de a-ti fi frică poate roade ani buni din viată.  « Remediul » se dovedeste mai rău decât boala.

Platon şi Aletheia: o dragoste neîmpărtăşită


Adevărul e dincolo de aparenţele lumii sensibile, în lumea ideilor, ne asigură Platon. Dar asta după ce ne prezintă, în primele Dialoguri, metoda mult mai senzuală a maestrului său, Socrate. Acesta « moşeşte » adevărul, în discuţii cu oamenii lumii acesteia, făcând apel la experienţele lor mundane.

Cumva, Socrate ne spune că adevărul se află printre noi şi trebuie doar să ne amintim ceea ce uităm în graba zilei sau sa băgăm în seamă lucruri pe care le ignorăm sau să limpezim apele tulburi ale minţii cu ajutorul altor minţi.

Platon s-a îndrăgostit de un adevăr inaccesibil. Acel adevar al lui Socrate, umblând desculţ pe drumuri, era prea umil pentru a fi iubit aristocratul Platon. Dar Adevărul aflat departe, în lumea inteligibilă, nu i-a răspuns la scrisori.

Poate pentru că adresa era greşită. Aletheia e ne-uitare. Neuitare într-o memorie de om aici şi acum. În lumea sensibilă şi luminată de o inteligenţă personală.

În pridvorul bisericii Sf. Nicolae din Turnu Roşu i-am văzut pe Socrate şi Platon privind din nou împreună spre aceslaşi Adevăr. Acela care e prezent oriunde doi sau trei oameni îl caută cu bună credinţă.

Am scris aceste rânduri în atmosfera încărcată de vanitaţi intelectuale platonice a verii vrajbei noastre. As vrea ca intelectualii să redevină « moaşe » ale adevărului. Multi suntem încă prinşi în vraja lui Platon şi credem că putem dicta cetăţii în numele unui adevăr greu accesibil. Cu frustrarea cronică a unei iubiri neîmpărtăşite.

[Nimeni să nu se laude cu oameni]


Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: « El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor ». Şi iarăşi: « Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte ». Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni.   (Prima Epistolă către Corinteni a Sf. Ap. Pavel)

[A trăi şi a lăsa pe alţii sa trăiască]


« Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de altădată, şi nemţii din nord ne priveau de sus cu ciudă şi dispreţ pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni « muncitori » şi să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieţii, mâncam bine, ne duceam la teatre şi la petreceri şi, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul « hărniciei » germane care, până la urmă, le-a amărât şi le-a dat peste cap existenţa tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor şi a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o şuetă în tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, şi cu o largă şi, poate, lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. «A trăi şi a lăsa şi pe alţii sa trăiască» era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie şi astăzi mi se pare mai omenească decât toate imperativele categorice […] » (Stefan Zweig – Lumea de ieri)

Sonet nupțial


Trec dragostea, speranța și credința/ Mai sus de munții ce cap în cap se bat?/Sub coastă strigă femeie si bărbat/ La-mpreunarea lumii cu ființa.//

Somonii pacifici la praguri se zbat/ Să-și lase în apă dulce dorința./ Vor pune-n sferele roz și cheița/De aur ce-n vise să fie schimbat?

Pe  fața ascunsă a lunii de-argint/ Văd primul pătrar al Marii Albastre/ Cu ape grele de șoapte de noapte.// Picături mirosind a mov hiacint/ Cheamă lumina pe chipuri măiastre;/ Nisipu-i  miere pe trupuri de lapte.