800px-Gerrit_van_Honthorst_-_De_koppelaarsterCum ar fi sa te simti irezistibil, atotputernic, genial? Cum ar fi sa nu ai nevoie de somn, sa fii treaz cand ei dorm, iar atunci cand se trezesc sa ti se para ca ei sunt inca niste adormiti, iar tu un zeu tanar / o gratie neobosita? Cum ar fi ca orice plan grandios sa ti se para posibil si chiar deja aproape infaptuit inca in clipa in care il gandesti?

Cum l-ai privi pe cel care ti-ar spune ca esti prea optimist? Probabil ti-ar fi mila de el – un ins cenusiu care isi taraste zilele cu ochii in pamant!

Dar planurile mari cer admiratie. O vreme esti convins ca perplexitatea celor din jur tocmai asta inseamna. Apoi auzi prea des ca esti prea… si prea… E clar ca nu sunt in stare sa te inteleaga. Te enervezi. Ca atunci cand doar un fleac a lipsit pentru a obtine potul cel mare.

In plus, incepi sa simti un fel de oboseala. Nu, inca nu dormi, sau dormi foarte putin, dar acelei energii debordante care nu avea nevoie de somn i-a luat locul iritarea, o dispozitie mereu artagoasa; e ca si cum ai avea o energie inca prea mare pentru a putea sa dormi linistit, dar o energie cu care nu ai ce face, careia i se pune zabala.

Acum te simti intr-adevar rau. Dar sugestia ca ar putea fi o problema de sanatate e intampinata cu mânie. Ce treaba are aici psihiatrul? Lumea nu ma intelege sau este rauvoitoare, dar va trebui sa recunoasca, la un moment dat, evidenta!

Apoi totul intra intr-un vartej in care e greu sa mai faci diferenta intre ce ai facut si ce doar ai fi vrut sa faci, intre pericol si fericire, intre lucruri si imaginile lucrurilor. Cuvintele au uneori o consistenta materiala, alteori se evapora imediat ce au fost rostite. Mintea imi functioneaza pur si simplu prea repede pentru a incapea in fluviul cuvintelor, si acesta navalnic precum apele primaverii.

Fac lucruri riscante si ele par si mai periculoase in ochii oamenilor din jurul meu, speriati de excentricitatea mea care sare in ochi si bruscheaza obisnuintele si ritualurile sociale linistitoare.

Ma interneaza impotriva vointei mele. Percep asta ca o nedreptate fundamentala. Si asa va ramane chiar si dupa ce voi incepe sa realizez eu insumi anormalitatea unora dintre ideile mele expansive. Colac peste pupaza, vor sa iau aceste medicmente care ma fac sa ma simt gri, ca un robot cumsecade.

Va mirati ca intr-o buna zi cenusiul devine negru? Neagra depresie?

5 réflexions sur “Clarobscur

  1. Randuri din jurnal – Nu pot, nu stiu, nu vreau…

    Te ridici din pat, te indrepti spre balcon, fumezi o tigara si, in sfarsit, te hotarasti… Nu, eu nu am puterea sa ma arunci pe geam… nu, eu nu pot, nu pot, nu stiu… Si te hotarasti; nu mai vreau sa fumez cea de-a doua tigara…

    Anumite lucruri isi pierd rostul, ajungand sa existe degeaba… sa existe. Rostul lor a fost rostit de prea multe ori, pierzandu-si astfel nazuinta. Lacrimile incep sa curga din locul acela extrem de intim. Incerci sa te descrii in cuvinte simple, dar e prea tarziu pentru singuratate, e prea tarziu, pentru moarte nu exista destul timp. Ai senzatia ca nu mai poti incerca nimic. Esti soldatul overloaded in propria sa capcana, uitat in propria sa campanie, ranit pe baricade, rasufland prin transee, indoindu-se de naturaletea nasterii.

    Nu pot, nu stiu, nu vreau…

    Iar cum pot sti sa pot sa vreau nu ma invata nimeni… Fericirea este un lucru pe care nimeni niciodata nu mi l-a promis, dar asta nu inseamna ca cineva nu incearca totusi…

    Urmeaza o stare de neliniste, dupa primul buna-dimineata. Nu am realizat nimic, iar nimic-ul nu are importanta. Sunt rece, am frisoane, lipseste o imbratisare, lipseste un cuvant, o anume vorba, o impartire a ideilor intre 2 confrati, intre oamenii sinistrii exista pofta de a consuma droguri sau alcool, intre un mascul si o femela exista simtamantul atingerii, un contact, o privire, un cuvant, o vorba, iar eu lipsesc din propriul meu caracter, ma lipsesc de propria personalitate, iar eu astept sa treaca timpul meu sa inceteze, si totusi nu vreau sa mor.

    Nu pot, nu stiu, nu vreau…

    Sigur ca sunt trist…

    In locul meu eu nu pot fi…

    Doar sunt, si-atat…

    O moarte lenta, lenta si aflata in singuratate.

Votre commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l’aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google

Vous commentez à l’aide de votre compte Google. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l’aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l’aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

Connexion à %s