[Naivitatea nu e recomandabilă]


« Naivitatea nu e recomandabilă în psihoterapie. Medicul, ca şi educatorul, trebuie să nu piardă niciodată din vedere posibilitatea de a fi conştient sau inconştient indus în eroare, şi anume nu doar de pacientul său, ci în primul rând de sine însuşi. Pornirea de a trăi în iluzii şi de a crede într-o ficţiune despre sine – în sens bun sau rău – este aproape de nebiruit. Nevroticul este un om care cade pradă iluziei. Dar cine este amăgit îi amăgeşte pe ceilalţi.[…] Psihoterapeutul trebuie să ştie că, în măsura în care crede într-o teorie şi într-o anumită metodă, va fi în mod sigur dus de nas de anumiţi pacienţi, anume de cei care sunt suficient de abili ca să-şi aleagă o ascunzătoare sigură în spatele pieselor de lux ale teoriei şi să utilizeze metoda pentru a face ascunzătoarea de negăsit.

[…] Mi se pare de fiecare dată comic când aud medici balneari arghirofili asigurând că tratează după «ADLER» sau «FREUD» ori chiar «JUNG». Aşa ceva nu există şi nu poate să existe, iar dacă totuşi se întâmplă, atunci drumul spre eşec e sigur. Dacă îl tratez pe domnul X, atunci sunt obligat să utilizez metoda X, iar la doamna Z, metoda Z. Ceea ce vrea să spună că mijloacele şi căile de tratare sunt predominant determinate de natura pacientului. Toate experienţele şi punctele de vedere psihologice, indiferent că provin dintr-o teorie sau alta, dunt eventual folositoare. Un sistem teoretic […] constă, pe de-o parte, din reguli profesionale, pe de alta, din ideile preferate, determinate temperamental, ale autorilor.[…] Terapia reală şi eficientă a nevrozei este întotdeauna individuală şi de aceea utilizarea tenace a unei anumite teorii sau metode nu poate fi considerată decât ca eronată din temelii. » (C.G. Jung – Psihologia analitică şi educaţia)

Sosul genevez nu e pesto genovez


Locuitorii Genevei sunt genevezi. Locuitorii Genovei sunt genovezi. Azi dimineaţă am constatat că, în epoca hărţilor Google şi a călătoriilor de larg consum, e posibil ca un traducător (e drept, de profesie psiholog) să scrie sistematic despre « genovezul » Jean Piaget. Jean Piaget era « genevois », adică din Geneva, şi nu avea nimic din temperamentul vulcanic al genovezului (în franceză – « génois ») Niccolò Paganini.

Oraşele sunt foarte diferite, sosurile sunt foarte diferite. In numele oraşelor diferă o singură vocală: o din pesto (genovese) în locul lui e din sosul de peşte (à la genevois).

 

Opţiune


de Ioan Alexandru

Vine vremea când trebuie să optezi
Pentru neamul tău sau pentru risipire
Vulturii spre soare la nămiezi
Pământului sunt singura umbrire.

Moise de faraon era-nfiat
Frumosul prunc şi blând la-nfăţisare
Dar într-o noapte-un vis l-a luminat
Că neamul său e sclav între popoare.

Din moile-aşternuturi s-a desprins
Cum fluturii învie din omide
Dragostea de neamul său l-a-nvins
Desculţ şi gol ieşea din piramide.

Abia apoi a fost învrednicit
Cu grai de gângav şi de neputinţă
Să poată smulge neamul său robit
Spre munţi de foc prin mări de suferinta.

Smerenia-i descoperi apoi
Că de la sine e fără putere
Şi lepădat între cei mulţi şi goi
Dobândi veşmânt de înviere.

(sursa aici)

 

Fericirea clonelor


Ieri cred că mi-am pierdut vremea cu Particulele elementare, de Michel Houellebecq. Că nu ştie să scrie se vede de la primele pagini. Cum reuşeşte totuşi să ne prindă în capcană? Poate prin uluirea pe care mi-a provoacat-o această varză metafizico-sexuală. Pur şi simplu nu mă puteam abţine să văd ce enormitate se lăfăie pe paginile următoare.

Sex. Scandal. Simplificare. Cam asta e reţeta lui Houellebecq. Plus un marketing agresiv făcut de autorul însuşi (care recunoaşte că îşi proiectează romanele în functie de probabilitatea succesului comercial şi că petrece cea mai mare parte a timpului în turnee de promovare).

Omul e un cabotin. Am aflat asta citind şi nişte interviuri cu el (dacă tot citisem 300 de pagini, ce mai contau cateva în plus!). Iată un fragment de interviu în care se compară cu Dostoievski (şi îl convoacă şi pe Dumnezeu la întâlnire!):

HOUELLEBECQ: Aş spune că întrebarea dacă dragostea există încă joacă în romanele mele acelaşi rol ca întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu la Dostoievski.

INTERVIEWER: S-ar putea ca dragostea să nu mai existe?

H: Aceasta e întrebarea momentului.

I: Şi ce îi cauzează dispariţia?

H: Ideea materialistă că suntem singuri, trăim singuri şi murim singuri. Nu e o idee prea compatibilă cu dragostea.

I: Ultimul roman, Posibilitatea unei insule, sfârşeşte într-o lume populată de clone solitare. Ce v-a făcut să vă imaginaţi acest viitor cenuşiu în care oamenii sunt clonaţi înainte de a atinge vârsta de mijloc?

HOUELLEBECQ: […] Suntem prinşi în capcană într-o lume de copii. Copii bătrâni. Dispariţia transmiterii patrimoniale înseamnă că un tip bătrân este azi doar o ruină inutilă. Lucrul pe care îl preţuim cel mai mult dintre toate este tinereţea, ceea ce însemnă că viaţa devine automat deprimantă, pentru că viaţa constă, în mare, în a îmbătrâni. (sursa aici)

Din Particulele elementare nu vă dau niciun citat. Dacă o cititţi, o faceţi pe propria răspundere. Nerecomandată persoanelor depresive. Contraindicată persoanelor cu ideaţie suicidară activă.

P.S. Titlul face referire la « mutaţia metafizică » pe care o propune autorul pentru a scăpa de nefericirile speciei umane: eliminarea reproducerii sexuate. Mijlocul tehnic este clonarea. Clonele ar fi fericite şi nemuritoare. Nemuritoare în felul bacteriilor.

 

 

Găsite într-un calendar


A spune că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la «bună ziua»

(Andrei Pleşu)

Şoapta adevărului, simpla, sfânta şoaptă a adevărului… ce puţini o aud. Şi tu, care alergi toată viaţa pe căi ce nu sunt ale tale, şi tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul paşilor tăi.

(Alexandru Vlahuţă)

Fără a ne da prea mare osteneală, am putea găsi defecte tuturor. Cu puţină osteneală, le-am putea găsi şi calităţi.

(Vladimir Ghika)

Binecuvântaţi sunt cei ce pot dărui fără să-şi amintească şi pot primi fără să uite.

(Elisabeta Bibescu)

 

Antologia poeziei erotice: Australia


Aventura

de Katherine Gallagher

El avea un fel de a se uita la ceas
cand venea,

in timp ce se dezbraca. Ea nu
se uita niciodata la ceas,

stia ca va pleca
dupa un ceas sau doua

si fetisul lui
era un fel de a o lasa sa inteleaga

ca va fi acasa la el
ca de obicei, pentru cina.

Cu toate astea, era ceva sigur,
ar putea-o duce asa cu anii –

Asteptare, telefon, vizita.
Nu indeajuns, dar totusi ceva.

Cat de putin, ea si-a dat seama intr-o zi
cand el i-a trimis flori,

amintindu-si ca e ziua ei
si ea a plans.

(originalul aici)

 

Egali în demnitate


Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt numiţi « cei întocmai cu Apostolii ». Amândoi.

Femeia şi bărbatul sunt egali in demnitate în biserică.

Ne încurcăm prea adesea în discuţii sterile despre rolurile diferite. Oricare ar fi împărţirea rolurilor, femeia şi bărbatul au acces egal la treapta cea mai de sus a harului. Împreună.

Iar aceasta nu e o interpretare modernistă – dovada e chiar acest nume dat de Tradiţie Sfintilor Constantin şi Elena: « cei întocmai cu Apostolii ».