Încrederea şi cele două feluri de iubire părintească


Mamele si tatii daruiesc diferit iubire copiilor lor. Copilul are nevoi diferite in diferitele etape ale dezvoltarii sale. Dar in toate etapele are nevoie de o mixtura nutritiva, in proportii variabile, a celor doua feluri de iubire părintească: dragostea materna, neconditionata, si iubirea paterna, conditionala (am evitat intentionat sa scriu “conditionata”, asa cum apare cel mai adesea in traducerile din Fromm si Erickson, pentru ca mi se pare ca in romana “conditionat” implica o relatie cauzala si are o nuanta coercitiva in anumite contexte; “conditional” implica mai degraba o relatie de contingenta decat o cauzalitate stricta).

Iubirea neconditionata (“orice ai face sunt alaturi de tine”) este baza pe care se construieste increderea in lume (fara sa am nevoie de argumente, gandesc lumea ca un loc pritenos), dar si stima de sine. Iubirea conditionala (“sunt alaturi de tine pentru a reusi”) construieste premisele autonomiei si  increderii in sine (stiu ca pot sa reusesc pentru ca nu asociez invatarea si rezolvarea de probleme cu frica de pedeapsa).

Optimismul, stima de sine, autonomia si increderea in sine sunt cei patru piloni ai stabilitatii pe care ii poate construi iubirea parinteasca. Pot aparea, din pacate, vicii de proiectare sau de executie ale acestei constructii.

1. “Pe copil sa nu-l mangai decat in somn” – expresia unei conceptii patriarhale si autoritare, care considera ca iubirea neconditionata trebuie limitata drastic inca de la varste mici, pentru ca altfel copilul va fi prea rasfatat; iubirea parinteasca intra sub semnul subantelesului , fiind rareori exprimata direct; ceea ce este vizibil este sistemul recompenselor si al pedepselor (in acest sistem se ajunge uneori chiar la extrema de a defini pedeapsa ca parte a iubirii !)

Rezultat posibil (probabil) : un adult pesimist si (hiper)activ, dependent de succes pentru mentinerea stimei de sine.

2. “Parintii mei imi permit orice, deci eu cred ca, de fapt, nu le prea pasa de mine” – expresia unui refuz de exercitare a autoritatii parentale ; ambii parinti se feresc sa daruiasca iubire conditionala si nu il ajuta pe copil sa isi definesca un contur al propriei personalitati prin confruntarea cu limitele.

Rezultat posibil (probabil): un adult cu asteptari nerealiste, egocentric, intruziv, dar si vulnerabil la critica.

3. “E mare acum, n-ar  trebui sa-l mai rasfeti atat” – ar putea spune un tata care vrea ca fiul lui sa nu fie “baiatul mamei”;  e de discutat asupra proportiei dintre iubirea neconditionata si iubirea conditionala in functie de varsta si nevoile de dezvoltare ale copilului, dar nu e de dorit sa creez impresia ca e o alegere ori/ori si ca e o competitie intre parinti in a-si impune punctul de vedere (considerat a fi “corect”).

Rezultat posibil (probabil): un adult care nu reuseste sa stabileasca relatii satisfacatoare pentru ca este “corect”

4. “Eu te inteleg, dar nu-i spune lui taica-tau” – e tot expresia unei competitii intre parinti pentru prioritate, ca si mai sus, dar exprimata intr-un mod pasiv – manipulativ. Iubirea adevarata e neconditionata si trebuie tinuta ascunsa, isi spune copilul; in consecinta, atunci cand cineva expune vizibil iubirea sau cere ceva in schimb, acela nu il iubeste cu adevarat.

Rezultat posibil (probabil): un adult care nu reuseste sa stabileasca relatii satisfacatoare pentru ca nu reuseste sa imbine autonomia cu intimitatea.

Pentru ca iubirea parinteasca sa dezvolte increderea copilului in sine si in lume e necesar:

1. Sa ne impartim adecvat rolurile.

2. Sa fim consecventi in asumarea unei strategii comune.

3. Sa ne sprijinim reciproc.

4. Sa fim atenti la nevoile specifice ale copilului si sa dozam in functie de acestea mixtura de iubire materna si iubire paterna.

5 réflexions sur “Încrederea şi cele două feluri de iubire părintească

  1. Îmi cer scuze dar mi se pare un pic nedreaptă abordarea, de ce ar trebui împărţite cele două feluri de iubire în unul dedicat mamelor şi unul pentru taţi, credeţi că un tată nu poate spune: “orice ai face sunt alături de tine”? Sau că nu simte lucrul acesta?

    Eu cred că mai degrabă ţine de fiecare individ în parte, de cea ce a primit el dea lungul timpului, de cum a fost el şlefuit pe fondul genetic pe care-l are, sunt mame care-şi abandonează copilul la naştere sau mai târziu, taţi asemenea, ba chiar sunt şi animale care se comportă diferit cu puii lor. Nu putem să le atribuim unora cea ce nu au!
    Este adevărat că fiecare are o anumită prestanţă, acordă de pe o altă poziţie şi în alt mod, orice încercare de a intra in rolul celuilalt este forţată. După mine este mai important să primească copilul din două părţi şi nu neapărat diferit.

    Am mai auzit păreri că trebuie tatăl sa fie aspru sa reprezinte „legea” şi mama să-l protejeze sau încă mai sunt oameni care mai cred că bătaia e ruptă din rai. Problema e că fiecare face ce-l taie capul, ne-am bazat doar pe natură până acum şi pe cea ce s-a transmis din generaţie în generaţie, sunt enorm de mulţi copii traumatizaţi de părinţii lor, pentru că aşa au crescut şi ei sau pentru că e mai uşor, sau pentru că nu sunt capabili, nu au ei sistemul afectiv dezvoltat din copilărie şi de unde să dea dacă ei nu au, dacă lor li se pare că e normal cea ce fac. Trebuie învăţat copilul să iubească, trebuie să primească ca să aibă de unde da. Cine poate să rupă acest lanţ al slăbiciunilor?

    Nu ştiu dacă sunt studii, dar o altă mare problemă cred că este cea a copiilor care au trăit un divorţ, eu am avut în copilărie o experienţă de o jumătate de zi, când un părinte a plecat şi mi sa părut că lumea se rupe în două, au fost doar câteva ore. Dar ce-or simţii copii care sunt traumatizaţi pe perioada mai lungă? Care cresc cu un singur părinte? Sau cum se vor comporta ei cu viitorul partener de viaţă de mai târziu? Îşi va mai dori unul? Vor mai avea ei suficientă încredere ca întemeieze o familie normală? Nu va persista suspiciunea că partenerul poate fi un om rău din start? Sau de unde vor şti ei unde este „normalul” dacă ei nu l-au trăit?

    Din experienţa mea de dascăl pot să spun ca majoritatea „copiilor problemă” provin din familii dezorganizate, din familii monoparentale, nu vreau să spun ca toţi copii proveniţi din astfel de familii sunt „cu probleme” sunt multe cazuri de copii foarte frumos crescuţi, dar dincolo în rândul celor „cu probleme” predomină. De multe ori am fost tentat să cred că rămân fără repere, că nu le mai pasă, că întreg sistemul lor de valori a fost dat peste cap. Sunt multe lucruri pe care copii le fac pentru ca „aşa trebuie”, sau pentru că aşa a zis „mama”, „tata” sau „doamna”. La copii din familiile dezorganizate, acest „trebuie” se mai atenuează, nu prea mai are cine să-l fixeze. Este necesar să lucrezi cu ei pe un fond de suspiciune şi unori să o iei de la capăt, să-i câştigi din nou ca să poţi sa le transmiţi ceva.

    Poate ca ar fi educative câteva păreri despre încredere şi iubire părintească la copii cu un singur părinte.

      1. Preţ ? Numai cine nu are copil nu ştie ce înseamnă „copil”, numai cine nu a divorţat nu ştie cei acela „divorţ”, şi numai cine nu a fost nevoit să ţină loc de doi nu ştie cei acela „preţ”, şi de-ar fi numai ce simţi tu ar fi de ajuns, dar când te gândeşti ce simte copilul, ce faci?

  2. Şi încă ceva, cred că mai mult decât afecţiune trebuie să la dăm copiilor stări de spirit, degeaba îl îmbrăţişezi dacă peste o oră te apuci să faci teme cu el şi te răsteşti pentru ca nu ştie sau nu pricepe, s-a dus totul pe apa sâmbetei, trebuie ajutat copilul când nu ştie şi recompensat afectiv imediat ce a reuşit, lauda, aprecierea şi interesul manifestat de părinte faţă de reuşitele copilului duc la apariţia motivaţiei de dezvoltare, la creşterea interesului acestuia faţă de cea ce face. Consider că această metoda este de dorit, deoarece orice formă de obligaţie şi persecuţie duce la încordare, la frustrări şi la o respingere din partea copilului a activităţii respective. După mine singura formă de persecuţie acceptată a copilului ar fi suprimarea recompenselor.

    Revin; trebuie să la dăm copiilor stări de spirit: bucurie, bună dispoziţie, emoţii pozitive, încredere, siguranţă. De mare folos în acest sens este „jocul”, să nu uităm că până la o anumită vârstă „joaca” este cea mai importantă activitate. Atunci când un părinte se joacă cu copilul lui se creează cele mai trainice legături, apare acea senzaţie de bine, de fericire, care uneşte mai mult decât orice.
    Si mai mult uitaţi-va la un adult cum arată, ce dispoziţie are după ce a terminat un joc de tenis de exemplu şi apoi imaginaţi-va un părinte care tocmai a terminat un joc de „raţele şi vânătorii” sau „baschet” cu copilul lui. Cum credeţi că se simte? Ce credeţi că a transmis? Cum credeţi că se simte copilul? Ce credeţi că rămâne în sufletul copilului după ani de zile? Ce credeţi că este mai important, să ştie copilul toate capitalele lumi după ce le-a învăţat forţat sau să fie o persoană bine dispusă fără traume şi încordare?

  3. Pe Dorobanti circula urmatoarea maxima: « Vai de parintii care nu asculta de copii! » Este doar o gluma buna?

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s