Admiraţii (9): Romanul nescris al bunicii Olga


“Dacă aş fi fost scriitor, viaţa mea ar fi fost un roman…”, spunea mamaie, aproape invariabil, atunci când trebuia sa încheie o povestire. Sau se putea întâmpla să înceapă cu asta, atunci cand eu veneam dupa ea in gradina, sau la cuptor, sau in bucatarie si incercam s-o uimesc cu minunatele aventuri ale regelui Arthur,  sau cu ispravile cavalerului Roland la Ronceveaux; de uimit, n-o uimeam: ma asculta o vreme, apoi, pe cand incercam sa o fac sa zica de bine despre eroii mei, se oprea  din lucru si imi arata, intr-un fel neasteptat, ca urmarise povestea, dar ca asta ii adusese deja in minte o poveste paralela.

“Ei, mai Dane, dacă aş fi fost scriitor, viaţa mea ar fi fost un roman… Atata s-au batut oamenii pentru pamantul asta… Da povesteau ai batrani ca inainte nu se socoteau oamenii dupa pamantul care-l aveau, ci, mai ales, dupa numele bun…”  Si nu eram deloc trist sa-l las deoparte pe Roland si sa ascult povestiri care mergeau, probabil, pana prin ultimul sfert al secolului XIX, cu pamanturile si intamplarile si numele oamenilor dintr-o bucata  de sat.

Alteori, plecand de la multele lupte descrise in legendele pe care i le citeam, incepea cu “Si la noi, cat s-au mai batut pentru Basarabia…” Urmau povestile din timpul razboiului al doilea, iar daca avea mai mult timp ajungea si la primul.

Bunica nu era autor, era un personaj care avea constiinta piesei in care joaca. Un personaj care stie sa (se) povesteasca. De fapt nici nu o chema Olga. Fusese botezata Ecaterina. Prin 1917 – 1918, pe cand avea 6-7 ani, tatal ei, care tinea carciumă in sat si citea ziare, vazand o poza cu marea ducesa Olga Romanova, zise, mai in glumă mai in serios: “Asta mică seamana cu fata ţarului”. Vorba a prins si toti au cunoscut-o ca Olga; aproape nimeni nu mai stia de la un timp ca o cheama altfel (la slujba de inmormantare, preotul a simtit nevoia sa faca pomenirile cu numele hibrid Ecaterina – Olga,  si oamenii se mirau de Ecaterina, nu de Olga).

Bunica Olga tinea in viata pe scena povestirilor si alte personaje, toate descrise cu bunavointa (chiar si activistii colectivizarii erau mai degraba personaje ridicole sau demne de mila, nemaitrezind nici o incruntare pe fata povestitorului). Erau multe personaje descrise chiar admirativ. Pentru mine, s-ar putea sa fi contat cultul pe care il avea pentru fratele ei, “nenea Costică”, medic, mort la o varsta tanara; m-am inchipuit cu usurinta in postura de medic de tara si m-am inchipuit cu usurinta un medic bun in timp ce ascultam povestirile despre doctorul Nicola.

A (te) povesti e cel mai puternic remediu impotriva uitarii. E si un mijloc de a simti ca viata ta are radacini mai adanci.

Camus credea că trebuie sa alegi: sa traiesti sau sa povestesti. Eu stiam deja cand il citeam ca există si a treia cale: sa traiesti in masura in care povestesti. Povestesti ce traiesti, traiesti ce povestesti, povestesti ce traiesti … Restul e tacere.

2 réflexions sur “Admiraţii (9): Romanul nescris al bunicii Olga

  1. Casa bunicilor, copilaria, reprezinta pentru multi un episod frumos din viata.
    O mica piedica in calea uitarii, amintirile si relatarea lor. Foarte frumos articolul domnule doctor.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s