Un secol de singurătate


Pe 27 septembrie 1914 (stil vechi), Regele Carol I se muta la cele veşnice.

În ultimele două luni de viaţă avusese parte dezamăgirea de a constata că elita politică românească îl părăsea. Regele s-a comportat ireproşabil, respectându-şi obligaţiile constituţionale. Din păcate, s-a dovedit că elita politică românească a folosit prilejul pentru a redeveni ceea ce fusese până la venirea prinţului străin: o amestecătură de sublim şi ridicol, o încâlceală de intrigi bizantine,  al circ luptelor dintre facţiuni.

România a mai avut doi regi mari, Ferdinand I şi Mihai I, dar care au fost lăsaţi singuri de elita politică tocmai în clipele cele mai grele. De la 1914, în România nu a mai existat fructuoasa împletire a destoiniciei monarhului constituţional cu loialitatea elitei faţă interesul superior al ţării, dincolo de interesele partizane. Şi asta s-a văzut.

Regele Carol ISă citim din testamentul regelui care a întemeiat România:

Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa

Şi a lăsat şi material şi simbolic: jumătate din averea sa mobilă şi o bună parte din averea imobilă a lăsat-o prin testament pentru fundaţii culturale, pentru aşezăminte sociale şi de binefacere, pentru dezvoltarea învăţământului, pentru susţinerea armatei şi bisericii.

Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între Statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele Statului.

Ca un fapt prea rar amintit, să spunem că Regele Carol I a ctitorit, reparat sau renovat numeroase biserici ortodoxe (aş vrea să ştiu dacă a numărat cineva câte – oricum, din acest punct de vedere se poate compara doar cu Ştefan cel Mare).

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Atacurile violente la care se referă regele sunt cele din anii 1870; s-a văzut mai apoi că nu aveau sprijin popular, erau doar « bunele obiceiuri » ale clasei politice postfanariote. Şi o observaţie referitoare la « credinciosul popor »: răscoala de la 1907 nu a atins niciuna dintre moşiile aflate pe Domeniul Coroanei. Nu întâmplător. Regele Carol a numit un administrator capabil (Ioan Kalinderu) şi a dispus ca o parte a cîştigurilor să fie investite în şcoli şi dispensare, precum şi în modernizarea exploatărilor agricole.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii Țării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării, şi pe Marea Neagră, un Stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Da, realizările Regelui Carol în ceea ce priveşte prestigiul statului român şi al armatei române sunt incontestabile. Un exemplu e edificator: trimisul Rusiei la Bucureşti, oferea României, în septembrie 1914, printr-un acord secret, recunoşterea pretenţiilor româneşti asupra Transilvaniei în schimbul … mentinerii neutralităţii! (care fusese deja hotărâtă la Consiliul de Coroană din 3 august) Atât de tare se temea Imperiul Rus de intrarea României în război de partea Germaniei!

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: Tot pentru ţară, nimic pentru mine.

S-a făcut caz adesea de averea Regelui Carol. Toţi cei care l-au cunoscut ştiu că a avut un trai auster. Şi, aşa cum am menţionat mai sus, principalul moştenitor al regelui (în cel mai propriu înţeles al cuvântului!) a fost poporul român. Merită notat că economiile regelui erau în principal în lei româneşti. Era leul acela puternic, despre care auzeam de la bunica, povestindu-mi cum ofta din când în când tatăl ei: « Ehei, nu mai vedem noi leul ăla dinainte de 916 – te duceai cu 20 lei (un pol) în târg şi încălţai casa! » Leul acela cu chipul Regelui Carol era echivalent cu francul francez şi francul elveţian. Şi mai stabil decât francul francez.

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă, am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: Nihil sine Deo!

Nu e doar istorie. La 1866, prinţul străin a devenit liantul de care avea nevoie  elita politică pentru a construi România modernă.

Statul modern român nu mai există. O societate românească conştientă de sine şi cu respect de sine cu greu mai poate fi găsită pe câteva insuliţe în mijlocul mării negre a ignoranţei şi urii de sine. Comunităţile care au fondat cândva societatea şi statul mor sub asaltul mitocăniei victorioase.

Nu a existat niciodată o Românie ideală. Dar a existat o Românie adevărată, reală – un stat adevărat, o societate vie, comunităţi cu rost. Toate au crescut sub regii României. Toate au s-au îmbolnăvit de moarte sub republica sovietică, iar republica minciunii care i-a urmat a dat deja lovitura finală statului.

E chiar atât de greu de înţeles că urmaşii Regelui Carol ar putea fi ultima variantă pentru ca România să revină la viaţă? Sau vi se par mai credibili cei 14 candidati la preşedinţie de anul acesta?

Terapeutul care nu dorea să se vindece


terapeutul– Nu ştiu ce să fac. M-am pregătit cu cei mai buni specialişti. M-am pregătit cu Rogers şi Winnicott, cu Laing şi Fromm. M-am pregătit cu cei mai buni specialişti. Nu înţeleg. S-a cufundat în tăcere.

– Ştii, dragul meu, i-a răspuns soţia, poate ai putea să stai de vorbă cu câţiva dintre foştii tăi pacienţi.

Terapeutul s-a uitat şocat la soţia sa.

– Pentru ce Dumnezeu să fac asta?

– Ei bine, mă gândeam că poate ei ţi-ar putea spune de ce te-au părăsit şi aşa ai putea învăţa ceva.

– E absurd, a spus el, întrerupând-o. Cum ar putea ei să mă înveţe ceva pe mine? Ce ştiu ei despre terapie?

– Nimic, dragă, doar că, a mai încercat ea, doar că m-am gândit că poate ei ar fi în stare să-ţi spună ce anume nu le-a plăcut la tine, la personalitatea ta, să zicem, ce anume i-a făcut să plece şi apoi …

– Este cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată, a strigat el, sărind ca ars. Personalitatea mea este în regulă. Cum îndrăzneşti să sugerezi un astfel de lucru? Cum îndrăzneşti să mă desconsideri în acest fel? Nu am nevoie de o soţie care să mă desconsidere. Am nevoie de o soţie care să mă susţină. Acum nu mai vreau să aud nimic legat de personalitatea mea.

– Da, dragă.

…..

(Richard C. Robertiello, Gerald Schoenenwolf – 101 greşeli în psihoterapie)

Masaccio: o trinitate în 3D


Florenţa, 20 august, miercuri dimineaţa

Mergem la Santa Maria Novella. Multitudinea numelor de mari artişti şi opulenţa lucrărilor e strivitoare. Aproape la propriu. Lumina cade prost pe majoritatea tablourilor din nava bisericii. Mă doare gâtul şi mă dor ochii. Ajung frânt la mijlocul laturii stângi a navei. Şi aici dau peste Sfânta Treime – Trinità, de Masaccio.

3Culorile din albume sunt falsificate prin creşterea contrastului. Argumentul că aşa arătau culorile originale ar fi valabil pentru un tablou (aşa cum este, de pildă, Cina cea de Taină a lui Leonardo – acolo are sens strădania de recolorare conformă cu originalul). Dar tabloul lui Masaccio e realmente o icoană. Îmi pare bine că restauratorii nu au procedat la reconstituirea intensităţilor originale; cred că au simţit, ca şi mine, că Treimea nu e doar un obiect de Quatrocento, ci e o lucrare vie, a cărei devenire trebuie respectată.

Am remarcat-o de departe. În ciuda deosebirii mari de compozitie, mi-a venit în minte icoana lui Rubliov pe aceeaşi temă. Am privit ca la un sfert de ceas « icoana » lui Masaccio. Perspectiva folosita de pictor te include în planul în care se află donatorii reprezentaţi în faţa icoanei. Simt că mă aflu acolo, deasupra mormântului pe care scrie: IO FU’ GIÀ QUEL CHE VOI SETE, E QUEL CH’I’ SON VOI ANCO SARETE (Am fost deja ce sunteţi voi, iar cel ce sunt veţi fi şi voi).

Iisus crucificat e o poartă – o poartă a suferinţei împăcate şi victorioase (vezi aureola care o poartă încă fiind pe cruce). Cea mai deconcertantă e expresia Maicii Domnului – departe de dolorismul atât de frecvent în pictura epocii.

Dincoace de poartă, lumina creşte din umbra crucii. Dincolo de cruce e sursa luminii, care e … o umbră profundă, tridimensională. Lumea treimii are adâncime şi consistenţă – e mai consitentă şi în culori mai intense decât lumea plată, aproape bidimensională, a celor care stau deasupra mormântului.

Ai putea crede, la prima vedere, că Sfântul Duh are un loc minor în această compozitie; de fapt, liniile de perspectivă trec prin porumbelul care îl reprezintă; iar lumina curge după liniile de perspectivă spre lumea pe care o inundă.

Acum îmi dau seama de complementaritatea icoanelor pictate de Rubliov şi Masaccio. La Rubliov, Treimea i se arată lui Avraam în lumina lumii create şi intensifică lumina până la abundenţă; la Masaccio, omului i se descoperă poarta care duce la sursa luminii.smn

Îmi pare rău de Ghirlandaio, compozitiile erau pe alocuri grandioase, pe alocuri inventive, adesea expresive, dar după Masaccio nu puteam comuta şirul principal al gândurilor către nimic altceva.

Ziua când am fost mici, foarte mici


21 septembrie 1996. Principesa Margareta a României poartă la nunta sa voalul pe care mama sa, Regina Ana, l-a purtat la cununia cu Regele Mihai. În 1948 nunta a avut loc la Atena, Regele fiind exilat din ţara sa de republica sovietică instaurată de Armata Roşie. Nunta Principesei Margareta are loc tot într-o biserică grecească, tot în exil.

Cât de mici am fost în ziua aceea! Mă uit, după 18 ani, înmărmurit, cum spune Principesa, în ziua nunţii ei: « E păcat că nu ne putem căsători în România », iar mai apoi « Sunt emotionată şi sunt fericită… e foarte profund acest sentiment pentru mine … m-am căsătorit şi cu ţara mea ».

http://www.youtube.com/watch?v=1PdzW5Fv-1Y

În ziua aceea am fost mici, foarte mici. Suflete mici. Ce fel de ţară e aceea care nu-i permite regelui său să îşi cunune fiica într-una dintre catedralele ctitorite de el sau de înaintaşii săi? Ca o paranteză, ştiţi ca regele Carol I a ctitorit cam tot atâtea biserici (ortodoxe) ca şi Ştefan cel Mare? Ce fel de biserică e aceea care tace când se întâmplă ca regele pe care ar trebui să-l primească pe uşile împărăteşti să fie socotit persona non grata de conducători care n-au niciun Dumnezeu? Şi ce fel de popor e acela care înghite minciuna că regele ar tulbura ordinea publică, atunci când a văzut deja cu ochii lui ce pace poate aduce Regele – cele trei zile din 1992 fuseseră poate singurele zile de pace adevărată din toti anii « 90!?

Am fost mici, foarte mici. Am fost cântăriţi şi am fost găsiţi prea uşori. Întrebarea e: în 18 ani am înţeles ceva, sau putem fi minţiţi şi ne minţim la fel de uşor?

Crede-mă!


Garzeno, 12 august

dongoDupă un drum de o oră şi jumătate cu trenul (oarecum dezamăgitor, pentru că, deşi am parcurs toată latura sa estică, nu am văzut decât rareori Lacul Como – trenul merge mult prin tuneluri sau departe de lac) şi unul de o jumătate de oră cu autobuzul, ajungem la Dongo.

Fetele cred că asta a fost tot; de fapt mai avem încă 7 kilometri, pe care un alt autobuz îi va face în peste 20 de minute – e un drum îngust, cu multe serpentine în ac de păr şi cu o diferenţă de nivel de peste 500 de metri! 

Dar, ajungând aici, la Casa Vacanze Alice (îi fac puţină reclamă, pentru că merită!), am uitat de toate. Pentru că aici toate erau bune şi frumoase.

Şi mica terasă cu scară, şi camerele mari şi luminoase, şi bucătăria curată şi superutilată (iar preţul era ceva mai mic decât dacă aş fi luat două camere într-o pensiune din zona Bran).

Gazda nu făcea economie nici la amabilitate. Ca dar de bun venit nu ne-a oferit vreo bomboană (cam aşa îşi manifestă generozitatea hotelurile la care plăteşti piperat şi primeşti servicii nesărate!), ci o sticlă de damatrà roşu. Damatrà înseamnă îm dialectul lombard « ascultă-mă bine! », « crede-mă! ».

Credeţi-mă, merită să te caţeri până la Garzeno. Priveliştea e minunată în toate direcţiile, iar cu oamenii de acolo e o plăcere să te saluţi.

Arte italiene: viaţa bună


Bologna, 18 august, luni pe la prânz

Poate credeţi că ştiţi ceva despre pizza. Şi eu credeam la fel. Acum stau pe terasa de la Altero (o pizzerie cu nume şi tradiţie  – dar fără fiţe! – din centrul Bolognei) şi încep să înţeleg câte ceva.

1. Pizza nu a fost concepută pentru a fi înfulecată rapid. Se mănâncă la prânz, o masă care este urmată de riposo (=odihna, echivalentul siestei iberice). Nu ai de ce să te grăbeşti.

2. Chiar dacă ar putea gusta în fiecare zi pizza, vezi cum italianul este atent la gustul, textura, aroma a ceea ce mănâncă, savurează chiar şi, sau, poate, mai ales felurile simple dar care merg la suflet. (Spun adesea oamenilor măcinaţi ce anxietăţi să trăiască mai mult în prezent, să prindă gustul a ceea ce pot face aici si acum. Azi iau o lecţie exemplară despre cum poţi face asta zilnic: acordând repectul cuvenit mesei)

pizza

3. De câte ori vi s-a pus în faţă o aşa-zisă margherita plină de ketchup? Un italian autentic vă va spune, aşa cum îmi spune, amuzat, Niccolo, că asta e o impietate: nu poţi folosi ketchup în loc de pomodori (roşii); dacă în reţeta de bază faci o asemenea înlocuire, cum să nu ajungi să tratezi pizza ca junk-food, aşa cum au făcut americanii?

4. Bun, am aflat că numai în Italia poţi mânca decent pizza. Şi asta nu numai pentru că e vorba de mai multe roşii şi mai puţin ketchup, nu doar pentru că nu orice şuncă e prosciutto şi nu orice ciuperci sunt porcini, ci şi pentru că nicăieri în altă parte nu e tratată cu atâta respect această mâncare simplă.

Am mâncat bine la Altero. Bine, în sensul că am gustat dintr-o selecţie de felii înalte de pizza, în stil bolognez. Bine, în sensul că am stat relaxaţi la masa de prânz, am mâncat pe îndelete şi savurând momentul. În fine, bine, în sensul că am luat masa între prieteni, într-o convivialitate în care italienii sunt maeştri.

 

Majestatea simplităţii: MS Regina Ana a României


« Poarta care duce la rege trebuie să rămână deschisă pentru toţi. »

« Un rege nu poate întoarce spatele unei părţi din poporul său. »

« Un rege nu râvneşte la putere, nu are complexul puterii. El doreşte să aibă forţa de a dărui putere şi prestigiu poporului său »

« Regalitatea e ceva interior, deci nu se reduce la mobilier, bijuterii sau fastul care-mi displace. »

(Majestatea Sa Regina Ana a României, citată de Doina Uricariu în Maxilarul inferior; citatele le-am preluat din postarea lui Tudor Vişan-Miu – aici; despre Maxilarul inferior am mai scris şi eu – aici şi aici)

Majestatea Sa Regina Ana împlineşte 91 de ani. Nici chiar limba română nu poate descrie iubirea simpla, fermă şi durabilă a acestei regine faţă de ţara pe care n-a văzut-o decât după 42 de ani de aşteptare (iar atunci când a văzut-o prima dată, să ne amintim – cu ruşine – cum a fost întâmpinată!).

La Multi Ani, Majestatea Voastră!

Golanul mincinos sau habarnistul cinic?


…sau poate « balerinul »? « mutul »? « paranoicul »? … Cam asa arata profilurile candidatilor la presedintie vazuti prin ochii adversarilor lor.

Daca alegatorii cred ca favoritii lor spun adevarul,  atunci, oricum ar cadea zarul, cei mai multi se vor trezi ca au de ales in turul II cam asa:

  1. Un golan mincinos sau un “mut” care calca pe cadavre
  2. Un corupt sau un dusman al României
  3. O persoana care “halucineaza” sau una care se are bine cu interlopii
  4. O persoana fara onoare sau una ipocrita
  5. Un “balerin” sau unul care “calca peste cadavre

……. si alte variatiuni pe aceeasi tema.

Iar campania electorala nici nu a inceput oficial.

Asta sa fie celebra “libertate de a-ti alege cel mai bun presedinte”? Când, oricine ar iesi invingator, o majoritate consistenta il va considera din start nedemn?

Mai si platim iarasi si iarasi pentru tot circul asta. In conditiile in care o majoritate consistenta a românilor au o parere buna si foarte buna despre Regele Mihai, Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Nicolae, saltimbancii politici continua sa ne spuna ca monarhia constitutionala e o utopie? Ca trebuie sa fim pragmatici si sa alegem un presedinte?

Optiunea pragmatica este monarhia constitutionala: costuri mai reduse, imagine externa incomparabil mai buna, temperarea luptei politice la varf.

Monarhia constitutionala nu rezolva toate problemele, dar rezolva 5-6 probleme pe care republica prazidentiala le agraveaza cu fiecare ciclu electoral.

Monarhia e solutia pragmatica. Republica este utopia. O utopie neagra.

Citatele originale le puteti gasi in articolul Vito, Klanni si Eluda

Cum şi-a născocit Paul din Tars propria moarte


Văd afişul la metrou de două săptămâni, miercurea şi vinerea, când trec pe acolo.

afis metrou 11.09.2014 (1)

La început m-a iritat. Într-un timp în care o mulţime de cuvinte sunt interzise prin lege pentru că ar putea ofensa diferite grupuri sensibile, despre creştini şi creştinism se poate spune orice. Credinţa care a fondat Europa ar fi doar o « născocire » a unui oarecare Pavel din Tars. O întrebare simplă ar fi: atâţia martiri şi-or fi vărsat sângele doar pentru a face dintr-un roman epistolar al numitului Pavel un bestseller mondial?

Apoi am început să-l compătimesc pe autor. Câte acrobaţii trebuie să fi făcut pentru a ocoli o evidenţă stânjenitoare: « născocitorul » a murit el însuşi martiric, cel mai probabil în anul 66 şi, oricum, şi-a petrecut în detenţie mulţi ani după presupusa « invenţie ». Care a fost deci beneficiul « născocitorului »?

M-am liniştit oarecum când am văzut că totuşi editura se numeşte Ahriman (căpetenia spiritelor întunericului în mitologia iraniană). M-a edificat şi modul în care se prezintă editura însăşi, incluzându-i printre spiritele inspiratoare pe Marx şi Lenin.

Şi totuşi…

Papa îşi cere iertare pentru cruciade, nimeni nu îşi cere iertare pentru comunism. Se vorbeşte neobosit despre Inchiziţie ca produs al creştinismului, dar nu se vorbeşte aproape deloc despre maşina de tocat oameni din secolul XX (în care au pierit de cel puţin 100 de ori mai multi oameni într-un timp de 10 ori mai scurt) ca fiind produsul ateismului comunist şi neopăgânismului nazist.

Iar astăzi, poate nu vreţi să ştiţi, dar este în curs cea mai amplă persecuţie anticreştină din istorie. In sensul cel mai propriu şi mai crud al termenului.

Acestea fiind spuse, sigur că aveţi libertatea de conştiinţă de a participa la lansarea de carte organizată de Ahriman. Libertatea de conştiinţă este totuşi o invenţie creştină. Puteţi deci considera că am întors şi celălalt obraz.

Piccolo Teatro


Milano, 11 august, luni dimineaţa

DSCF2015Plecăm pe jos de la hotel, pe Corso Buenos Aires. E luni, majoritatea muzeelor sunt închise, aşa că am plănuit să facem o plimbare până la Castelul Sforza. Aseară, când am dat ocol Domului, am constatat că Museo del Novecento e deschis luni după unu. Mă gândesc că secolul XX e istorie veche chiar si pentru generatia mea; pentru copiii noştri ar putea fi interesant, aşa că hotărâm să facem după prânz o vizită secolului XX; pentru seară, am programat Lumea lui Leonardo (Il Mondo di Leonardo – o expozitie interactivă dedicată maşinăriilor proiectate de Leonardo da Vinci, multe dintre ele chiar atunci când trăia la Milano, la curtea lui Lodovico Sforza).

Corso Buenos Aires – Corso Venezia – Via Palestra. Muzeul de Artă Modernă. Am doar un pic de curiozitate.  Îl programez în gând (ca variantă) pentru 30 august, când vom fi din nou în Milano. Citesc iarăşi (am citit-o şi aseară) placa pusă în amintirea pompierilor şi agenţilor de poliţie morţi în confruntările cu mafia la începutul anilor « 90. Sunt mai multe coroane de flori – la sfârşitul lunii iulie s-au împlinit 21 de ani de la atentatul cu bombă produs în acest loc.

Mergem mai departe până la Piazza Cavour. Nu cred să fi întâlnit vreun oraş de oarecare importanţă în Italia care să nu aibă o Piaţă Cavour; dacă ar fi să facem o paralelă, Cavour ar fi un I.C. Brătianu al lor. Ne uităm puţin pe o hartă şi constatăm că trecem foarte aproape de Via della Moscova şi staţia de metrou cu acelaşi nume. Toponimia legată de Rusia Sovietică e foarte prezentă în oraşele din nordul Italiei. Inclusiv numeroase străzi Lenin şi chiar una care se numeşte încă Stalin (Stalingrad fiind însă mult mai frecvent – la Milano e o berărie cu acest nume!)

Mergem paralel cu Moscova, pe Via Fatebenefratelli. Piazza San Marco.La un moment dat întâlnim indicatorul « Pinacoteca di Brera – 400 m ». Oricum azi e închisă. Poate mâine dimineaţă. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu mă atrage realmente decât un Caravaggio – Cină la Emaus.

Mstrehlerergem înainte pe Via Pontaccio.

Când aproape ajugem la Castelul Sforza, apare şi surpriza zilei: ne aflăm chiar în faţa Teatrului Strehler – Piccolo Teatro. Nu mă gândisem la această întâlnire. Dar e momentul să iau o pauză de visare în acest loc mitic pentru teatrul italian şi nu numai. Mă duc cu gândul departe, când vedeam piese de Dario Fo sau Pirandello la Naţionalul din Craiova, sau la cenuşiii ultimi ani « 80 când piesele de la Teatrul Mic din Bucureşti (Piccolo Teatro!) erau o oază de cuvânt şi lumină. În 87 şi 88 am şi citit teatru mai mult decât orice altceva.sforza

După această surpriză, vizita la Sforzesco a fost scurtă şi lipsită de aripi.

DSCF2026Ne-am plimbat apoi pe aleile Puşkin şi Schiller în Parcul Sempione, aflat chiar la poarta castelului. Ne-am oprit îndelung la heleşteul cu raţe şi ţestoase, cu peşti mari şi mici. Porumbeii se luptau cu vrabiile pentru mâncare dar nu îndrăzneau să provoace o specie de păsări mai mici decât ei, cu ciocul lung şi puţin întors în jos.

Am ieşit din parc pe uliţele Ibsen şi Guglielmo Shakespeare.