Curajul, fratele Stâncii-care-Plânge


Andreia înseamnă bărbăţie, curaj.

Andrei era fratele lui Simon (=cel care ascultă [Cuvântul lui Dumnezeu]).

Andrei fusese ucenicul lui Ioan Botezătorul (Yohanan = Graţia lui Dumnezeu).

Andrei, îndrumat de Graţia lui Dumnezeu, îl urmează pe Hristos, apoi îl aduce şi pe Simon în preajma Cuvântului.

Simon primeşte un nou nume, Chefa (= Petru = piatră = « Stânca pe care voi construi biserica Mea »), de la Iisus. Şi totuşi Stânca tremură în noaptea condamnării lui Iisus, apoi în stâncă se deschide, la al treilea cântat al cocoşilor, izvorul lacrimilor.

Andreia înseamnă curaj. Curajul care este frate cu tăria adevărată ce izvorăşte din lacrimi.

Curaj nu înseamnă să nu ştii ce e frica. A merge înainte crezând că eşti invulnerabil e doar nebunie. A înfrunta primejdia ştiind că eşti slab, abia asta însemnă curaj.

Nu minţi pe bani puţini


Va fi un raft Cehov la Biblioterapie. Deocamdată am găsit material pentru un decalog patetic.

Scriitorul

 de A.P. Cehov

În odăiţa din spatele prăvălioarei sale, negustorul de ceai Erşakov, om tânăr, dar cam ofilit, îmbrăcat după ultima modă şi care se vedea că dusese o viaţă furtunoasă, şedea cocoţat la un pupitru înalt. Judecând după scrisul lui avântat, cu înflorituri, după pieptănătura „à la Capoul » şi după parfumul fin de ţigări de foi, Erşakov nu era străin de civilizaţia europeană. Impresia de cultură ce părea să se desprindă din întreaga lui înfăţişare se întări şi mai mult când băiatul de prăvălie intră şi anunţă:

— A venit scriitorul!

— Da? Pofteşte-l încoace. Şi roagă-l să-şi lase galoşii în magazin.

După câteva clipe, în odăiţă intră sfios un bătrân cărunt, cu chelie, într-un palton uzat, jerpelit, cu chipul îmbujorat de ger şi cu expresia de slăbiciune şi de nesiguranţă pe care o au mai întotdeauna oamenii care beau

regulat, fără să bea prea mult deodată.

— A-a, respectele mele. Spuse Erşakov, fără a-şi întoarce capul spre

noul venit. Ce veşti bune aduci, domnule Heiniu?

Erşakov contopea cuvintele „geniu » şi „Heine », într-unui singur – „Heiniu » – aşa îi spunea el bătrânului.

— Am adus reclama pe care mi-aţi comandat-o, răspunse Heiniu. E gata.

— Aşa de repede?

— In trei zile poţi ticlui nu numai o reclamă, ci chiar un roman întreg, Zahăr Semionâci. Pentru o reclamă ajunge şi un ceas.

— Numai atât? Atunci de ce te tocmeşti întotdeauna ca şi cum ai avea de lucru un an întreg? la arată-mi ce-ai compus!

Heiniu scoase din buzunar mai multe nârtiuţe mototolite scrise cu creionul şi se apropie de birou.

— Am făcut deocamdată numai o ciornă, un text în linii generale, spuse el. Am să vi-l citesc, iar dumneavoastră să urmăriţi cu băgare de seamă şi să-mi spuneţi dacă nu am încurcat ceva. Nu-i deloc greu să te încurci, Zahăr Semionâci. Mă credeţi? Am avut de compus reclame pentru trei magazine dintr-odată. Şi Shakespeare ar fi scrântit-o.

Heiniu îşi puse ochelarii, ridică sprâncenele şi începu să citească cu glas trist, declamând parcă:

— Sezonul 1885-86. Z. S. Erşakov, furnizorul de ceai chinezesc al tuturor oraşelor din Rusia europeană şi asiatică, precum şi din străinătate. Firmă fondată în 1804… Toată introducerea asta va fi încadrată în ornamente şi steme. Am compus unui negustor o reclamă în jurul căreia, după dorinţa lui, i-am pus în chenar stemele mai multor oraşe. Acelaşi, lucru îl puteţi face şi dumneavoastră; am găsit, de altfel, pentru dumneavoastră, Zahăr Semionâci, un ornament straşnic: un leu ţinând între dinţi o liră. Acum să vă citesc mai departe: „Două cuvinte către cumpărătorii noştri. Stimaţi domni! Nici evenimentele politice din ultima vreme, nici indiferentismul rece, care pătrunde din ce în ce mai mult în toate straturile societăţii noastre, nici scăderea treptată a adâncimii apelor Volgăi, fenomen asupra căruia fracţiunea cea mai valoroasă a presei noastre a atras de curând atenţia – nimic nu ne poate tulbura. Existenţa atât de îndelungată a firmei noastre, precum şi simpatiile pe care am izbutit să ni le câştigăm, ne dau posibilitatea de a ne menţine ferm pe teren şi de a nu ne modifica sistemul stabilit o dată pentru totdeauna, atât în ce priveşte relaţiile noastre cu proprietarii plantaţiilor de ceai, cât şi în ceea ce priveşte executarea conştiincioasă a comenzilor primite. Deviza noastră este îndeajuns de cunoscută. Ea se exprimă în cuvinte puţine, dar pline de adâncă semnificaţie: Ieftin, prompt şi conştiincios! »

— Bravo! Foarte bine! îl întrerupse Erşakov, frăsuindu-se pe scaun. Nici

nu mă aşteptam să compui ceva atât de meşteşugit. Şmecher mai eşti! Numai că… Vezi dragul meu, mai departe trebuie să încurci un pic lucrurile, s-o aduci în aşa fel din condei încât totul să fie mai nebulos. Să faci o mică scamatorie, înţelegi dumneata. Noi anunţăm prin reclama aceasta că firma

noastră a primit chiar acum o partidă de ceaiuri proaspete din recolta timpurie de primăvară a sezonului 1885. Aşa-i? Ei bine, în acelaşi timp

trebuie să arătăm că aceste ceaiuri, abia primite, stau la noi în depozit de trei ani de zile, cu toate că nu ne-au venit din China decât săptămâna trecută.

— Înţeleg. Publicul nici nu va observa contrazicerea. La începutul anunţului vom scrie că ceaiurile s-au primit chiar acum, iar la sfârşit vom spune astfel: „Având o mare rezervă de ceai, plătit pe vechiul tarif vamal, suntem în măsură de a-l pune în vânzare după lista de preţuri a anilor din urmă. » etc. Iar pe pagina următoare, va fi lista de preţuri. Pe marginea ei vom înşira din nou steme şi ornamente. Iar sub ele vom scrie cu litere groase:

„Lista preţurilor la ceaiurile aromatice selecţionate din Fucian, Kiahta şi Bai-ho, din recolta de primăvară, sosite de la plantaţiile achiziţionate de curând. » Şi mai departe: „Atragem atenţia adevăraţilor cunoscători asupra ceaiurilor din Lian-sin, dintre care „Emblema Chinei sau zâmbrele concurenţilor », trei ruble cincizeci copeici, se bucură de cea mai mare şi mai binemeritată favoare. Dintre ceaiurile aromate, recomandăm în mod deosebit „Trandafirul împăratului Chinei », două ruble şi „Ochii chinezoaicei », o rublă optzeci copeici„. După preţuri, vor urma cu litere mărunte lămuriri asupra cântăririi şi expedierii ceaiului. Apoi vom vorbi despre scăderile de preţuri şi despre premii: „în dorinţa de a-i atrage pe cumpărători, majoritatea concurenţilor noştri îi momesc cu premii. În ceea ce ne priveşte, protestăm împotriva acestui procedeu revoltător şi oferim clienţilor noştri, nu în chip de premii, ci gratuit, toate momelile cu care concurenţii îşi ospătează victimele. Oricine va cumpăra de la noi marfă în sumă de cel puţin 50 de ruble, va putea alege şi va primi gratuit unul dintre următoarele cinci obiecte: un ceainic de metal englezesc, o sută de cărţi de vizită, un plan al oraşului Moscova, un borcan de ţinut ceai, în formă de chinezoaică goală, sau cartea „Mirele uimit sau mireasa sub covată », povestire de Mucalitul Vesel ».

După ce isprăvi de citit şi făcu câteva corecturi, Heiniu copie repede reclama pe curat şi-o înmână lui Erşakov. Urmă o tăcere. Amândoi se simţiră stânjeniţi, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă ruşinoasă.

— Când porunciţi să primesc banii pentru munca mea? Acum sau mai târziu? întrebă Heiniu pe un ton nehotărât.

— Când vrei dumneata, fie şi acum. Răspunse nepăsător Erşakov. Du-te în magazin şi ia-ţi ce vrei pentru suma de cinci ruble şi cincizeci.

— Aş prefera să primesc bani, Zahăr Semionâci.

— N-am obiceiul să plătesc în bani. Plătesc pe toată lumea în ceai şi zahăr: şi pe dumneata, şi pe cântăreţii cărora le sunt epitrop, şi pe paznici. Aşa mai pun frâu beţiei.

— Se poate asemui munca mea cu aceea a paznicilor sau cântăreţilor? Munca mea e intelectuală.

— Asta-i muncă? Te-ai aşezat la masă, ai înşirat câteva rânduri şi gata. Scrisul nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei. E un fleac de nimic! Nu face nici o rublă.

— Hm. Frumos mai judecaţi dumneavoastră scrisul, se supără Heiniu, auzi că nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei! Dar nu vă gândiţi că eu m-am chinuit, poate sufleteşte, ca să ticluiesc această reclamă. O scriam şi simţeam cum înşel întreaga Rusie. Daţi-mi bani, Zahăr Semionâci!

— Ei, frate, ai început să mă plictiseşti! Nu mai stărui atâta!

— Bine. Atunci am să iau zahăr tos. Chiar băieţii dumneavoastră o să mi-l răscumpere cu opt copeici funtul. E drept că pierd vreo patruzeci de copeici, da’ n-am încotro! Rămâneţi cu bine!

Heiniu dădu să iasă dar se opri în uşă, oftă şi spuse posomorât:

— Înşel Rusia! Întreaga Rusie! Îmi înşel patria pentru o bucată de pâine. Of! Of!

Apoi ieşi. Eraşkov îşi aprinse o havană şi odăiţa începu să miroasă şi mai tare a om cult.

Gând de duminică (7)


porc multumitEste mai bine sã fii o fiinţã umanã nemulţumitã decât un porc mulţumit; mai bine sã fii Socrate nemulţumit decât un idiot mulţumit. Iar dacã idiotul sau porcul au o opinie diferitã, aceasta este pentru cã ei cunosc doar o faţetã a problemei; ceilalţi cunosc, dimpotrivã, ambele faţete.

(John Stuart Mill – Utilitarismul, 1861)

Bologna – Rimini cu Săgeata Roşie


Sâmbătă, 23 august

A cincea oară în Bologna Centrale am ceva mai mult timp să arunc o privire. 40 de minute până la sosirea Săgeţii Roşii (Frecciarossa) care ne va duce la Rimini. Gările sunt locuri în care îmi place să stau fără treabă şi să privesc oamenii şi trenurile.

Ceasul oprit la ora 10.25 îl văzusem acum 5 zile. Mi-a fost arătat de Niccolo, cu explicaţia că a fost lăsat aşa pentru a aminti de atentatul cu bombă din 2 august 1980, care a făcut aproape 300 de victime (85 de morti si peste 200 de răniţi).

« Terorişti » este cuvântul pe care îl foloseşte, cu un ton neutru, interlocutorul meu ca răspuns la întrebarea referitoare la autori. Îmi amintesc de modul cum a fost prezentat evenimentul în România comunistă – autorii ar fi fost « neofascişti ». Cu doi ani înainte, răpitorii premierului democrat-creştin Aldo Moro, membri ai Brigăzilor Roşii, fuseseră prezentaţi sub eticheta « terorişti ».

Ceea ce aflu acum şi mi se pare uluitor e că şi în Italia a fost suficient ca ziarul oficial al Partidului Comunist să proclame, la câteva ore de la explozie că autorii ar fi « neofascişti » ca nimeni să nu mai aibă curaj să investigheze vreo altă pistă (de exemplu, Brigăzile Roşii!). Au fost arestaţi membrii unei grupări de extremă dreapta, au fost condamnaţi, procesul a fost până la urmă casat şi rejudecat; ministrul de interne de la acea vreme a devenit preşedinte al Republicii, iar spre finalul mandatului, in 1991(anul în care dispărea Uniunea Sovietică, iar Partidul Comunist Italian îşi schimba numele în Partidul Democratic al Stângii), recunoştea că a greşit când a spus că autorii masacrului de la Bologna ar fi fost neofascişti. Aşa că de atunci încolo au fost pomeniţi fără specificări ideologice – « terorişti » generici, fără brand.

În Săgeată am fost vecin cu un italian care trăia în Elveţia şi mergea în vizită la părinţi în Puglia şi un cuplu mai în vârstă din Puglia care se întorcea acasă după ce fuseseră în vizită la fiul lor, în Elveţia! Ei erau încântaţi de Elveţia, elveţianul abia aştepta să revadă Puglia natală! Conversaţia a fost foarte animată – păcat că foarte repede au dat-o pe dialect şi n-am mai înţeles prea multe vorbe; dar chiar şi aşa, era un spectacol fascinant, care m-a împidicat sa mai citesc ceva din ziarul pe care mi-l luasem din gară gîndind că nu voi avea cu ce să-mi umplu timpul – ştiam că peisajul e plat şi oricum cerul era deja cenuşiu.

Bologna roşie


bolognawwBologna, 18 august, luni, puţin înainte de prânz

« Bologna e roşie », zic în italiană…

« Da, roşul de Bologna şi porticurile sunt caracteristice », îmi răspunde Niccolo în timp ce aşteptăm să fim ajunşi din urmă, lângă un panou publicitar uriaş al unei companii de asigurări care sponsorizează lucrările de restaurare în Piazza Maggiore (între timp, panoul mutilează perspectiva!).

« Am impresia că Bologna e roşie şi din punct de vedere politic… » încerc eu să mă lămuresc la faţa locului cum mai stă comunismul italian în fiefurile sale tradiţionale.

« Da, oamenii de aici obişnuiau să voteze cu comuniştii şi cu socialiştii … Gândeau că va fi mai bine pentru ei … Unele lucruri chiar s-au schimbat în bine… Era cumva natural ca oamenii să încerce să-i schimbe pe cei aflati la putere, care atunci erau legaţi de biserica… »

« Bologna a fost parte a Statului Papal până la formarea Italiei », îmi etalez eu cunoştinţele de istorie.

« Exact »

« Şi acum nu mai sunt votaţi comuniştii? »

« Ba da, într-un fel…Acum şi-au schimbat numele în Partidul Democratic… »

Fetele ne-au ajuns din urmă. « Mergem să vedem Cele 7 Biserici înainte de masă? » Mergem.

Un antiintelectual: Leonardo


leo3Milano, 10 august, Piazza della Scala

Trecusem prin Galeria Vittorio Emanuele (seara mi s-a părut ceva mai primitoare decât în miezul zilei următoare, probabil datorita iluminarii – contrastantă cu obscuritatea din jur, inclusiv în Piazza del Duomo, inclusiv în Piazza della Scala!) pentru a ajunge la Scala.

Era încă puţină lumină crepusculară aşa că am dat ocol monumentului lui Leonardo da Vinci. O compozitie încărcată, dar pentru mine erau interesante mai ales detaliile, mai ales aici, la Milano, unde Leonardo a trăit si, mai ales, a lucrat si a gândit  atât de multş cu cât mai multe trimiteri simbolice la lumea lui Leonardo, cu atât mai bine.

De altfel, pentru Scala şi exteriorul ei tern nu ne-au trebuit mai mult de cinci minute. Iar la întoarcere, când am reintrat în Galerie, am dat cu ochii de afişul expoziţiei « Lumea lui Leonardo ». Am fi putut să intrăm chiar atunci – deşi era deja trecut de 8, expoziţia era deschisă până la 11 seara! Ăsta mi s-a părut un argument puternic pentru a da crezare afirmaţiilor din pliant că era o expoziţie într-o relaţe vie cu vizitatorii. Am chibzuit puţin şi am amânat încercarea pentru a doua zi, ca să fim cu toţii odihniţi (era chiar în ziua în care aterizasem la Milano).

În acea seară am citit mai mult despre Leonardo. Iar acum, după ce am reflectat asupra definiţiei intelectualului dată de Paul Johnson în eseul pe care l-am mai pomenit aici, îmi dau seama că Leonardo e opusul acestui tip de intelectual:

1. Nu respinge ordinea existentă, dimpotrivă, încearcă să-i afle temeiul profund, pentru a da sfaturi de bună folosire a lumii, aşa cum e, nu aşa cum şi-ar dori el să fie. A fost adesea ceea ce am numi astăzi un consilier de stat: pentru ducele Milanului, pentru guvernul veneţian, pentru regele Franţei.

2. Nu vrea să schimbe ordinea lumii, nici nu crede că ştiinţa trebuie să fie accesibilă şi populară; foarte multe dintre manuscrisele sale sunt criptate în diverse moduri.

3. Nu crede în participarea politică ca mod de a reforma societatea – ca artist şi ca savant caută sprijinul prinţilor pentru a dobândi mijloace de aşi pune în aplicare proiectele. Dacă ar fi trăit în secolul XX, probabil că nu ar fi ezitat să participe la construirea bombei atomice, si probabil că nu ar fi avut nici remuşcări!

4. Nu credea în intuiţie – credea în observaţie, raţionament şi încercări. Ar fi zâmbit, probabil, dacă i-ai fi spus că o idee e proprietatea cuiva – toate ideile existau deja, nu trebuie decât să le dai o întrebuinţare. Nu ideile i se păreau preţioase ci modul de a le da viaţă.

Răceala amiezii în Galeria Vittorio Emanuele


Milano, luni, 11 august

DSCF2047Da, era şi răcoare, şi asta e bine într-o amiază de august, dar nu am scris din greşeală « răceala ». Asta am simţit în acest spaţiu supraîncărcat de simboluri obeze şi preţioase. Am avut senzaţia că toti cei care trec prin galerie sunt figuranţi prost aleşi pentru o operă cu muzică emfatică şi libret încropit din fraze luate la întâmplare din ziar.

Am pomenit nu întâmplător de operă – Galeria se întinde între Dom şi Teatro alla Scala. Aflu acum că planul a fost ales astfel încât cele două culoare principale să formeze o cruce latină având deasupra intersecţiei o mare cupolă de oţel şi sticlă. Cu greu mi-aş fi putut imagina o exprimare mai lipsită de măsură a vanităţii, o etalare mai ireverenţioasă a opulenţei. Oricum, chiar fără să ştiu asta am simţit, aşa cum tocmai v-am spus, răceala locului: e făcut să te impresioneze ţinându-te la distanţă, nu să te îmbie. Şi tu serveşti locul, nu invers. Galeria are nevoie de figuranţi – furnici care să îi pună în evidenţă înălţimea, de figuranti-molii care să fie izbiţi din toate părţile de reflexiile multiple ale luminii, de figuranţi-în-turmă care să îi pună în evidenţă lungimea obositoare, oboseală accentuată de vitrinele care mai degrabă îţi aduc aminte neputinţele.

Gând de duminică (6)


« Autoritare, paralizante, circulare, uneori eliptice, frazele de efect, numite cu un zâmbet bucăţele de aur, sunt un flagel malign, cel mai rău dintre cele care au lovit vreodată lumea. Le spunem rătăciţilor, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ca şi cum cunoaşterea de sine nu ar fi a cincea şi cea mai dificilă dintre operaţiile aritmeticilor umane, le spunem abulicilor, A vrea înseamnă a putea, ca şi cum realităţile bestiale ale lumii nu s-ar amuza inversând în fiecare zi poziţia relativă a verbelor, le spunem nehotărâţilor, Să începem cu începutul, ca şi cum începutul ar fi capătul întotdeauna vizibil al unui fir prost înfăşurat de care ar fi de ajuns să tragi şi să continui să tragi până ajungi, în final, la celălalt capăt, şi ca şi cum între unul şi celălalt am fi ţinut în mâini un fir neted şi continuu care n-ar trebui descâlcit şi nici n-ar avea noduri de desfăcut, lucru cu neputinţă să se întâmple în viaţa ghemelor şi, dacă îmi este permisă o altă frază de efect, în ghemele vieţii. » (José Saramago – Peştera)

Fură ceva mai puţin


Nu se putea ceva mai nimerit decât Cehov într-o aşa duminică. După o săptămână plină de vorbăria postelectorală, Anton Pavlovici mă aduce cu picioarele pe pământ. Cu blândeţe, ca un doctor ce ştie prea bine beteşugurile firii, dar şi cu o precizie chirurgicala a scriiturii. În fine, fără mari discursuri intelectuale, de fapt, fără niciun cuvânt de judecată. Adevărul e suficient. Un adevăr spus cu compasiune, care mişcă un suflet sau două, ici şi colo, când şi când. Nici pe departe cât să schimbe lumea, dar suficient pentru a o face cât de cât suportabilă. Vă place Cehov?

Stâncă neclintită

 de A.P. Cehov

 — Excelenţă, de câte două ori pe zi vine pe aici un oarecare Maslov şi tot întreabă de dumneavoastră, îi spune Ivan feciorul lui Bukin, în timp ce-şi bărbiereşte stăpânul. A fost şi astăzi, zicea că vrea să se tocmească administrator de moşie. A lăsat vorbă că trece pe la prânz. Ciudat om!

— Cum aşa?

— Stă în antreu şi tot mormăie. „Nu sunt servitor sau solicitant – zice – ca să fac câte două ceasuri pe zi anticameră. Sunt un om cult. O fi stăpânul tău general – zice – dar poţi să-i spui că nu-i frumos să lase oamenii să aştepte atâta în anticameră. »

— Şi are dreptate! Se încruntă Bukin. Ce lipsit de tact eşti şi tu câteodată! Dacă ai văzut că omul e cumsecade, curăţel, de ce nu l-ai poftit şi tu undeva. Ştiu eu, la tine în cameră, bunăoară.

— Las’ că nu-i cade nasul! Zâmbeşte dispreţuitor Ivan. Poate să stea şi în antreu, doar n-a venit să se tocmească general. Stă acolo şi lume mai răsărită ca el şi nu se supără. Dacă eşti vechil, adică slugă la stăpân, apoi fii vechil şi nu-ţi mai da aere de om cult. la te uită, vrea în salon. Nespălatu’. Mulţi caraghioşi mai sunt în ziua de azi, Excelenţă!

— Dacă acest Maslov vine şi astăzi, pofteşte-l.

 La ceasurile unu punct, Maslov se înfiinţă. Ivan îl duse în birou.

— V-a trimis la mine contele? îl întâmpină Bukin. Sunt bucuros să te cunosc! la loc! la loc aici, tinere, aici ai să stai mai bine. Ai mai fost pe aici. Mi s-a spus, dar, iartă-mă, sunt veşnic sau plecat sau ocupat. Fumezi, dragul meu? Da, într-adevăr îmi trebuie un administrator. Cu cel dinainte am avut oarecare neplăceri. Nu ne-am fost pe plac, nici eu lui, nici el mie, au început neînţelegerile. He-hehe. Ai mai administrat vreo moşie?

— Da, am fost timp de un an ajutor de administrator la domnul Kirschmacher. Moşia a fost vândută la licitaţie şi a trebuit, vrând-nevrând, să mă retrag. Fireşte că am foarte puţină experienţă, dar am absolvit Academia agricolă de la Petrovsk, unde am studiat agronomia. Cred că cunoştinţele pe care le-am dobândit vor înlocui măcar în parte practica.

— Ce să faci cu ştiinţele aici, dragul meu? Supraveghezi muncitorii, pădurarii. Vinzi cerealele, o dată pe an îmi prezinţi raportul şi socotelile. Pentru asta nu-ţi trebuie nici un fel de ştiinţe! Aici e nevoie de un ochi ager, de o gură colţoasă, de o beregată puternică. De altfel, nici studiile nu strică. Oftă Bukin. Moşia mea e în gubernia Orei. Ai să afli din planurile şi din rapoartele pe care ţi le voi da, cum şi ce fel stau lucrurile. în ce mă priveşte, nu calc niciodată pe acolo, nu mă amestec în treburi şi tot ce pot să-ţi spun despre această moşie, e că are pământul negru şi pădurea verde. Sunt un fel de Raspliuev. Condiţiile vor fi, cred, cele vechi, adică o mie de ruble leafă, locuinţă, hrană, trăsură şi cea mai deplină libertate de acţiune!

„E un om admirabil! » gândi Maslov.

— Un singur lucru, dragul meu. lartă-mă, dar e mai bine să ne înţelegem de la început, decât să ne certăm pe urmă. Fă acolo ce vrei, dar să te ferească Dumnezeu de inovaţii: nu împuia capul ţăranilor şi, asta e principalul, nu şterpeli mai mult de o mie de ruble pe an.

— lertaţi-mă, n-am auzit bine ultima frază. Bolborosi Maslov.

— Nu şterpeli mai mult de o mie de ruble pe an. Fireşte, fără şterpeleală nu merge dar, dragul meu, cu măsură, cu măsură! Predecesorul dumitale s-a cam întrecut cu gluma şi mi-a ciordit numai la lână peste cinci mii de ruble. Ne-am despărţit. Fireşte că din punctul lui de vedere avea dreptate. Fiecare le ştie pe ale lui şi cămaşa ţi-e mai aproape de trup dar, trebuie să admiţi, mi-a fost cam neplăcut. Aşa că ţine minte: o mie de ruble se poate. Ei hai, fie şi două mii, dar mai mult nu!

— Îmi vorbiţi ca unui coţcar! Se aprinse Maslov, ridicându-se. lertaţi- mă, dar nu sunt obişnuit să mi se vorbească astfel.

— Da? Cum crezi. Nu îndrăznesc să te reţin.

Maslov îşi luă pălăria şi ieşi în grabă.

— Ei, tată, ai angajat un administrator? îl întrebă pe Bukin fiică-sa după plecarea lui Maslov.

— Nu. Ăsta era prea. Cum să-ţi spun. Prea cinstit.

— Dar asta-i foarte bine! Ce mai vrei?

— Ba nu, să te ferească Dumnezeu de oameni cinstiţi. Dacă-i cinstit, apoi fii sigur că ori nu-şi cunoaşte meseria, ori e un vântură-lume, un palavragiu. Un dobitoc. Să mă ferească Dumnezeu. Unul cinstit nu fură azi, nu fură mâine, dar în schimb când te atinge o dată, rămâi cu gura căscată. Nu, drăguţo, să ne izbăvească Dumnezeu de cinstiţii ăştia.

Bukin se gândi puţin, apoi spuse:

— Cinci inşi s-au prezentat, şi toţi au fost ca ăsta. N-am noroc şi pace! Mă tem că am să fiu nevoit să-l chem înapoi tot pe cel vechi.