2014 in review


The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 70,000 times in 2014. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 3 days for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

[Să ne îndreptăm cu toții gândul către Rege]


Klaus Iohannis, azi, 30 decembrie:

« Cu 67 de ani în urmă, pe 30 decembrie, Regele Mihai era forțat de comuniști și aliații lor să abdice, sub amenințarea armelor. Dacă astăzi, după multe decenii de la acel eveniment, Majestatea Sa este privit cu atâta respect și admirație de către poporul Său, acesta este un câștig cert al societății românești a ultimilor 25 de ani. Așadar, vă îndemn, astăzi, să ne îndreptăm cu toții gândul către Rege, care rămâne, pentru noi toți, un model de demnitate și dăruire »

 10mCuvintele sunt OK. Aş vrea să fie urmate de fapte. Cel puţin două acte, pe care preşedintele le poate iniţia:

1. Repunerea Coroanei de Oţel pe stemă

2. Declararea zilei de 10 Mai ca sărbătoare naţională.

Fără suferinţă nu există fericire


(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

[Nimic din ce dă inima nu se pierde]


« Nimic din ce dă inima nu se pierde, ci este păstrat în inimile altora! »

La sarbatoarea Sf. Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al Bisericii, mi se pare foarte potrivita acest subtitlu  al blogului Stefaniei

Nimic din ce dă inima nu se pierde, ci este păstrat în inimile altora!

Un blog frumos, cu multa poezie si culoare. Si cu poteci umbroase, prea putin umblate – o poezie de Matilda Cugler Poni, o poezie de Ion Creanga, multa pictura asociata inspirat cu muzica sau literatura, literatura si arta patriotica de buna calitate si ganduri, multe ganduri bune.

Mai reproduc aici o rugaciune

Doamne…
Ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în faţă.
Să nu mint… doar pentru a câştiga aplauzele celor slabi.
Dacă îmi dai noroc… nu-mi lua fericirea.
Dacă îmi dai putere… nu-mi lua raţiunea.
Dacă îmi dai succes… nu mă lipsi de umilinţă.
Iar dacă îmi dai umilinţă… nu-mi lua demnitatea.
Ajută-mă ca întotdeauna să văd şi reversul medaliei.
Nu mă lăsa să-i învinovăţesc pe ceilalţi pentru că nu gândesc ca mine.
Învaţă-mă să iubesc oamenii ca pe mine însămi.
Învaţă-mă să mă judec ca pe restul.
Nu mă lăsa să alunec în orgoliu… şi nici în disperare sau eşec.
Mai bine aminteşte-mi că eşecul… este experienţa care precede triumful.
Învaţă-mă că în ciuda suferinţei… să merg înainte.
Învaţă-mă că în ciuda deceptiilor… să nu-mi pierd încrederea.
Învaţă-mă că A IERTA, este cel mai important lucru pentru cel puternic… şi că răzbunarea este semnul primitiv al celui slab.
Dacă îmi iei norocul… lasă-mi puterea de a trece peste eşec.
Dacă eu am greşit cuiva… dă-mi curaj să-mi cer iertare.
Dacă cineva mi-ar greşi mie… dă-mi curaj să-l iert.
Doamne,  dacă eu te uit pe tine…
Tu… să nu mă uiţi pe mine!

http://poorbuthonest.wordpress.com/ganduri/

La Multi Ani, Stefania!

Moş Crăciun şi încrederea în sine


rezilienta25Moş Crăciun poate fi un bun ajutor pentru părinţi atunci când vine vorba de întărirea încrederii în sine a copilului. Iar împărţirea rolurilor între Moş Crăciun şi Moş Nicolae îmi pare un truc foarte eficace în acest sens:

  • la Moş Nicolae, accentul cade pe răsplată (în termeni ericksonieni, « iubire condiţională ») – « primeşti dacă ai fost cuminte »
  • la Moş Crăciun, e vorba, în primul rând, despre dar (« iubire necondiţionată ») – primeşti pentru că « cineva acolo sus te iubeşte »

Cum funcţionează iubirea necondiţionată şi iubirea condiţională am mai scris aici.

Cadouri și îmbrățișări


Peste 150.000 de persoane trăiesc drama unei boli grave. Pentru o parte mică dintre ei, aceste momente grele nu sunt petrecute în singurătate.

30 de elevi de clasa a 6-a de la Școala nr. 49 din București au făcut o surpriză copiilor cu boli grave îngrijiți la HOSPICE Casa Speranței din București. Fiecare elev a primit povestea unui copilaș de la HOSPICE și a fost îndemnat să facă un mic cadou pentru el. Joi a avut loc marea întâlnire și alături de cadouri au împărțit și îmbrățișări calde, de la copil pentru copil.

Nevoia de îngrijire paliativă este foarte mare și avem nevoie de sprijinul comunităților și a companiilor pentru ca aceste servicii oferite gratuit de HOSPICE Casa Speranței să poată continua.

În decembrie, HOSPICE Casa Speranței derulează o campanie de apel pentru susținerea acestor servicii gratuite. Campania ’’Dorință de Crăciun’’ se adresează companiilor care au posibilitatea legală să sponsorizeze organizațiile non-profit. Legea sponsorizării și Codul Fiscal permit societăților comerciale să investească în dezvoltarea societății românești, fără niciun cost pentru ele. Acestea pot direcționa până la 20% din impozitul pe profit către organizații neguvernamentale – în limita a 0,3% din cifra de afaceri – sumă ce se scade din impozitul pe profit de plată.

Vă invităm să citiți mai mult despre campanie și despre această modalitate de a ajuta, la adresa 20.hospice.ro

(Extras din comunicatul de presă HOSPICE Casa Speranței din 19 decembrie 2014)

Dincolo de cortină,


Nu sa te indestulezi mancand, ci sa te indestulezi iubind…

intrenoaptesizi

10719395_578964878895701_1396402697_n

– Bunicî, sî fereascî Dumnezeu sî ajungî cuţitul în mâna cui nu trebuie! Sî fereascî cel di sus sî împartî  nepriceputul pâinea cea di toati zilili! Săracul ar rămâni flămând, bogatul ar mânca șî pâinea oropsitului!

– Di ci ai zâs aşa?

– Ioti, mă uit şî eu în jur şî-mi pari cî s-o schimbat lumea!

– Cum s-o schimbat?

– Oamenii nu-şi mai cântăresc vorghili! Tu aflî di la mini, înainti di a zâci, aşează într-o palmă cuvintili, în cealaltî palmî o panî, şî de-or fi grăli, mai ciopleştili, apoi slobozăşti-li! Mămăica me, Dumnezău s-o odihneascî în paci, nu vorghe pân la amiazî. Aştepta sî adormî îngerii care au vegheat-o toatî noaptea, sî nu li tulburi somnul!

Mi-am deschis sufletul ca pe o carte şi l-am aşezat în mijlocul drumului.

Vântul îi întorcea filele.

Cuvintele se împrăştiau.

Lacrimile le înghiţea pământul.

Taci! Taci! Nu spune!

Să nu spun? Să…

Voir l’article original 183 mots de plus

3 practici parentale ineficiente si 3 eficiente


1. Cum acord atenţie copilului?

i) Mai multă atenţie atunci când are probleme, predominant pentru rezolvarea problemelor şi predominat atentie negativă (adica pun în evidenţă ce nu face, nu ce face)

e) Sau copilul stie ca se poate baza pe interesul şi atenţia mea  pentru o gamă largă de interacţiuni, pentru un interval previzibil de timp (deci nu e nevoie sa facă lucruri ieşite din comun pentru a obţine mai mult timp) şi anticipează o interacţiune predominant pozitivă (surâs, îmbrăţişări, mângâieri, interes pentru realizările lui)?

2. Cum vorbesc cu copilul?

i) Îl laud rar? Îl critic des? Îi ţin lungi predici despre cum ar trebui să se comporte?

e) Sau copilul primeşte laude specifice chiar şi pentru mici reuşite (« îmi place cum ai desenat căsuţa », nu « bravo, eşti foarte talentat », dar nici « nu e mare lucru să desenezi o casă, o să zic bravo când vei şti să desenezi ca lumea şi  floricelele ») şi primeşte sugestii utile şi si sprijin pentru pasul următor, nu o lista lungă de cerinte la care, de altfel, nici nu mai e atent după primele minute de tiradă moralizatoare?

3. Cum recompensez copilul?

i) Doar pentru reuşitele ieşite din comun? Fără motiv şi fără legătură cu ce face copilul, doar pentru că mă simt bine dispus?

e) Sau copilul poate învăţa din modul în care daţi recompensele că sunt unele lucruri care se pot petrece diferit în funcţie de ce face sau nu face el? (recompensele rare, indiferent cât de dorite, nu au decât şanse foarte mici să genereze această învăţare, spre deosebire de recompensele mici şi frecvente, proporţionale cu succesul obţinut de copil, dar calibrate şi în funcţie de posibilitatea mea de a le oferi coerent, consistent şi previzibil)