rezilientaIdeea nu e « sa fac totul pentru el » sau sa ma zbat ca el « sa nu treaca prin ce am trecut eu ». Copilul are nevoie de ajutor, nu de servitori. Are nevoie de modele, nu de predici. De indrumatori, nu de instructori. Nu sa-l feresti de experiente frustrante, ci sa oferi sprijin astfel incat copilul sa nu fie coplesit.

Voi incerca sa ofer cateva repere despre modalitatile de a tine in echilibru aceasta balanta, la rubrica Parinti si copii. Un serial(interactiv, desigur) pe care il puteti urmari lunea si joia

28 réflexions sur “Cum creşti un copil rezistent la stres

  1. Experienţa de învăţare este frustranta dacă îi ataşezi presiunea unui rezultat. Învăţarea ca joc nu este deloc frustrantă, ba dimpotrivă. Ţin minte cât de mult entuziasm mi-a adus învăţarea tablei înmulţirii, până când tata m-a chemat să mă asculte şi, fiindcă am făcut nişte greşeli, m-a muştruluit şi m-a trimis să « învăţ cum trebuie ».
    Stresul este un concept inventat de adulţi. Nu există lucru sau situaţie stresantă, există doar o percepţie deformată a mea. Eu îmi creez singura stresul. Un interviu poate declanşa într-o persoana valuri de stres, iar în alta doar curiozitate şi/sau entuziasm. Este interviul problema sau felul în care eu aleg să mă raportez la el? Avem responsabilitatea propiilor trăiri tocmai prin faptul că singuri ni le generăm.
    Cred cu sinceritate că noi avem mult mai multe de reamintit, privindu-ne copiii, şi nu invers…

    1. Ultima fraza e cu siguranta adevarata. Si unul din lucrurile pe care le avem de invatat privindu-ne copii e tocmai ca nimic nu se invata in joaca, iar jocul devine placut doar dupa ce il inveti. Urmariti un copil de 3 ani care incearca sa intre intr-un joc de carti al unora de 5 si veti intelege ce vreau sa zic

      1. Hmmmm…Oare de ce nu este o joacă? Nu este jocul de cărti plăcut în sine sau, poate, faptul că intră în competiţie cu alţi copii il face stresant, faptul ca doreşte, mai presus de învăţarea jocului de cărţi, să fie acceptat de grup? Să facem o paralelă cu un alt copil care învaţă să facă un castel de nisip, singur, pe o plajă. Eu nu am remarcat, observandu-l, frustrare…Dimpotrivă, am admirat, în plină desfăşurare, arta de a fi în prezent, arta pe care adulţii au uitat-o de mult. Nu există presiunea unui părinte care să aibă aşteptări de la el, nici presiunea unui grup, este doar el cu castelul şi se simte bine.
        Tocmai, urmăresc copiii şi comportamentul parinţilor lor, constatând că nu mulţi adulţi ştiu cum să crească un copil. Părintele perfect nu există, dar foarte mulţi nu au noţiuni elementare de psihologie a copilului.
        De exemplu, o fetiţă este împinsă, din greşeală, de un alt copil şi cade. Căzătura îi provoacă o mică urle. Tatal vine, o ia în braţe şi se răsteşte la copilul care i-a împins, din greşeala, fata.
        Alt exemplu: copilul trage faţa de masă, cade ceva de pe ea şi mama îi spune, de faţă cu alţi oameni: « Prostule, ţi-am spus să te potoleşti! »
        Alt exemplu: doi părinţi foarte anxioşi şi mereu pe fugă, îşi întrebă copilul ce îi place cel mai mult să facă. Răspuns: să stau, să ma relaxez, doar să stau. Părinţii, în loc să înţeleagă că el îi reflectă, îl ceartă şi îi spun că e ceva în neregulă cu el.
        Alt exemplu: părinţii îşi pedepsesc copilul pentru că a luat doar 10 la şcoală şi nu 10 cu nu ştiu ce steluţă. Copilul plânge şi vomită în seara dinaintea unei examinări.
        Şi exemplele curg…Rareori am văzut , din păcate, un părinte care ştie să îşi facă « meseria »…

      2. Si meseria de copil se invata… Dati-mi un exemplu de joc pe care copiii nu e nevoie sa-l invete. Revenind la exemplul meu anterior, acela cu jocul de carti, acolo nu era vorba de interventia unui adult. Daca cel mic va aplica formula fa cum iti vine tie mai la indemana, amuza-te in felul in care stii deja sa o faci ii va enerva rapid pe ceilalti, oricat de binevoitori ar fi initial. Iar despre exemplul dumneavoastra cu castelele de nisip v-as putea scrie pagini de amintiri din copilarie. Secventa e dorinta-incercare-eroare-frustrare-incercare- reusita partiala-frustrare mai mica-….-invatare- satisfactie- repetare – satisfactie- repetare-…- repetare- satisfactie mai mica – alta dorinta – …

  2. *De exemplu, o fetiţă este împinsă, din greşeală, de un alt copil şi cade. Căzătura îi provoacă o mică zgârietură, asa că nu plânge. Îşi caută tatăl din priviri şi, asigurându-se că a vazut-o, începe să urle.

  3. Orice joc se invata, dar frustrarea nu este intrinseca invatarii. De ce credeti ca s-ar enerva copiii mai mari? Oare nu pentru ca, pana la 5 ani, asta a vazut acasa si asta i s-a aplicat? Nerabdare intre sot si sotie, intre parinte si copil, intre vecin si vecin, intre noi si viata. Totul are o explicatie.

  4. Am văzut copii care se nasc cu tot ceea ce le trebuie ca să crească echilibrat. Am văzut părinţi care interferează cu potenţialul lor şi îi dau înapoi cu ani lumină pentru că habar nu au ce fac.
    Că tot este vorba despre copii, ati vazut vreun copil care să îşi zgândărească o rană iar şi iar, nelăsând-o să se vindece? Eu nu am vazut. Adultul, în schimb, zgândăreşte rana trecutului iar şi iar, întreabându-se de ce nu se vindecă şi ratându-şi într-un mare fel atât prezentul cât şi viitorul…

    1. Vorbirea nu este un dar innascut (si pe cale de consecinta nici gandirea operationala), nici macar mersul nu este un dar innascut. Asta stim sigur, nu e doar speculatie.
      Si, daca ne limitam la aceste doua functii, frustrarea nu numai ca e inerenta, dar e necesara. Nimeni nu ar invata sa vorbeasca daca nu ar simti nevoia.Nevoia, nu placerea. Placerea incita repetarea comportamentelor deja invatate.

      1. Faceam o comparatie intre o rana fizica si una psihologica, dar, daca as dezvolta, as divaga spre alte subiecte si nu cred ca este locul.
        Referitor la limbaj. Nu va contrazic. Ma gandeam, totusi, la primele cuvinte rostite in primul an de viata al majoritatii copiilor: mama si tata. De ce se intampla asa? Oamenii de stiinta ar spune ca cele doua cuvinte contin silabe usor de pronuntat in toate limbile si in deplina concordanta cu ceea ce poate copilul sa pronunte la acea varsta. Eu merg un pic mai departe si stabilesc o legatura intre pronuntarea acestor prime cuvinte si reactia emotionala a parintilor. Parintii au dorinta de a-l face pe cel mic sa spuna mama si tata, iar cand el reuseste, macar pe aproape, sa articuleze sunetele respective, manifesta o bucurie zgomotoasa. Copilul cauta afectiune ca sa supravietuiasca. Stie instinctiv asta, asa ca asta va incerca sa faca, sa spuna cat mai rapid si cat mai des mama si tata ca sa primeasca afectiune. Conditionare reusita.
        Se prea poate sa aveti dreptate. Mie imi suna, totusi, nefireasca legatura dintre invatare si frustrare. Voi mai medita la acest subiect.

      2. invatarea este ne-naturala, ne-innascuta, iar frustrarea este distanta dintre nevoie si acoperirea nevoii sau dintre dorinta si implinirea dorintei. unora dintre nevoi le corespund instincte – a respira, de exemplu. dar chiar si in cazul respiratiei, daca vreau sa fac lucruri ne-obisnuite (de exemplu, sa alerg la maratonul regal!), am nevoie de adaptare, i.e. invat sa respir intr-un anumit fel – puteti spune ca procesul nu implica efort de invatare? iar efortul, fiziologic vorbind, e din alt film decat placerea.

  5. Alergatul la semimaratoane si la maratoane. Da, este un exemplu foarte bun pentru subiectul pe care l-am discutat toata ziua. Am citit, mi s-a explicat cum sa pasesc cand alerg, cum sa respir, cat de mult sa ma antrenez ca sa pot termina cursa. Si am invatat cu frustrare si cu stres, dar si cu durere. Intentia mea era gresita: nu sa alerg de placere un maraton, ci sa il termin intr-un anumit interval de timp, nu pentru mine, ci ca sa demonstrez cuiva ceva. Presiune uriasa. Dupa ce am abandonat tot ce am invatat, tot ce mi s-a spus, am inceput sa alerg asa cum am simtit. Adevarul despre alergare de acolo l-am auzit, din mine, nu de la altii. Si totul s-a schimbat. Au disparut frustarea si tensiunea, a ramas placerea lui « aici si acum ». Sa imi ascult respiratia, asa cum voia ea sa se produca, fara sa ii impun eu nu stiu ce reguli, sa imi simt corpul, sa simt mirosul frunzelor, al ierbii, sa vad parcul, oamenii. Sa simt placere. Efortul s-a transformat in mediatie. Meditatia, ca tot am vorbit de ea, nu inseamna sa stai neaparat in fund, cu ochii inchisi, inseamna sa simti curgand prin tine puterea si linistea lui aici si acum, privind un copac, pictand un tablou, scriind o poezie, gatind o prajitura sau orice alta activitate care iti suspenda sirul obositor al gandurilor legate de trecut sau de viitor.
    La inceput, cand mi-am facut blogul, scriam cu o anumita tensiune. Ma gandeam sa postez cat mai des, ma interesa daca poeziile mele sunt placute sau nu. Acum scriu fara nicio presiune, independenta de buna sau de proasta parere a vizitatorilor mei despre scriitura mea. Frustrarea (nu suna bine! ce e asta, Ramona? las-o balta! gaseste alta metafora! ) a devenit placere si contemplatie interioara.

    1. Q.E.D
      Puteti sa insirati o multime de « motivatii gresite », dar nu puteti rescrie trecutul si nu imi puteti indica niciun alergator care alearga in stare de placere pura (pentru ca fiziologic si psihologic este imposibil!). N-am spus ca frustrarea este o stare permanenta. Spun si repet ca orice schimbare (a fortiori, orice invatare) presupune inevitabil iesirea din vechiul echilibru, trecerea printr-o faza de incercare si eroare (de aici stresul si frustrarea) si abia apoi ajuncerea la un nou echilibru, moment in care poate sa apara placerea sau satisfactia.
      Spuneti « acum scriu fara presiune »; remarcati ca o parte din satisfactie se raporteaza la depasirea unei negativitati? placerea de a scrie « fara presiune » nu ar fi constientizata ca atare daca n-ar fi existat « greseala » de a scrie sub presiune.
      Scuze daca par prea pedant. Si mie mi-a trebuit mult pana sa aflu cu adevarat ca nu exista lumea aceea fara « incercare si eroare » Si ca frica, durerea, frustrarea sunt necesare. Cu justa masura, desigur.

      1. Eu imi cer scuze daca am lasat impresia ca sunt detinatoarea adevarului. Este perceptia mea asupra subiectului si poate fi eronata. Ati adus argumente solide, le voi lua in considerare. Multumesc mult pentru dialog.

  6. Sunt doua exenple unde am simtit ca invatarea mai mult perturba decat ajuta. Dar un alt exemplu ca sa imi sustin parerea ca frustrarea nu este inerent legata de invatare, este gatitul. Atunci cand am invatat cu scopul de a egala performanta culinara a altcuiva sau ca sa obtin apreciere, am simtit stres, nu placere. In clipa in care m-am concentrat doar pe experienta in sine, pe ce simt cand fac o prajitura, si nu pe rezultat, tensiunea s-a evaporat si am simtit doar placerea de a fi prezenta.

  7. Am meditat si concluzia la care am ajuns momentan este aceasta: nu gasesc compatibila frustrarea cu natura perfecta a omului in stadiul de copil. Frustarea este o stare disfunctionala generata de o societate la fel disfunctionala. Este o reactie dobandita, nu innascuta. Asadar, secventa, pe care o gasesc logica, este aceasta: dorinta – incercare – potential esesc – curiozitate – intelegere ( cu/fara ajutor din afara) – incercare – satisfactie potential partiala – curiozitate/investigare – intelegere si mai buna – satisfactie.

    1. « natura perfecta a copilului » este o proiectie idealizanta
      PERFECT inseamna, printre multe altele, implinit ;i autosuficient, Copilul, cat timp este copil nu este nici una nici alta.
      Uitati-va putin in secventa propusa de dumneavoastra si veti observa ca exista si acolo (mascata sub alte cuvinte) frustrarea. « potential esec » inseamna macar contemplarea esecului (cu doza de frustrare inclusa); e de notat grija cu care puneti « potential » inainte de « esec » si « partial », ca si cum nu ati vrea sa admiteti ca esecul se actualizeaza uneori, iar satisfactia este « partiala » adesea. Chiar si intelegere « mai buna » trimite automat la o nemultumire (tot »partiala », desigur) anterioara, care m-a facut sa continuu investigatia, in loc sa imi savurez bucria perfecta.

  8. Natura lui este perfecta. Ar fi o absurditate, in opinia mea, sa fie altfel. Cunostintele si abilitatile lui sunt perfectibile. Esecul este, in viziunea mea, tot un concept inventat de adult. L-am folosit ca sa ma fac inteleasa, dar nu cred in el. Cine si cum stabileste ce este reuşită si ce este eşec? Ca sa ma raportez la unul dintre exemplele dumneavoastra, copilul de 3 ani a esuat daca, la prima incercare, nu isi insuseste decat partial jocul de carti? Nerabdarea celor mai mari de a-l lasa sa invete in ritmul propriu, dobandita si ea, cu siguranta, de la adulti, este aceea care genereaza in copilul de 3 ani frustarea si ideea ca ar fi esuat. Iar in privinta ridicarii castelelor de nisip, consider ca frustrarea apare pentru ai in minte o anumita imagine a castelului de nisip si o anumita performanta a altcuiva pe care vrei sa o egalezi sau sa o depasesti. Ma indoiesc ca un copil, adus pe o plaja, incepe sa ridice castele asa cum le stim noi. Poate ca nici nu ar face-o.
    Repet, se poate sa vad, momentan, doar ceea ce vreau sa vad. Subiectul ramane deschis in mintea mea.

  9. Toate conceptele sunt « inventate » de adulti. Inclusiv cel despre « bunul salbatic ». Omul devine om, nu se naste om. De aceea are nevoie de o atat de lunga copilarie, una uriasa daca o comparam cu a oricarui alt animal. Si are nevoie de atentia unui adult in tot acest timp; nu are nicio sansa fara aceasta atentie. Va place sau nu, copilul are nevoie de modele, iar retragerea parintelui din rolul de indrumator (pe motiv ca astfel ar da cale libera naturii perfecte a copilului) se poate numi neglijare a copilului. Si da, exista in mod real si trei tipuri de esecuri: esecul in dezvoltare, esecul in mentinerea sanatatii si esecul construirii relatiilor de atasament.

  10. Nu am afirmat nicio clipa ca un copil poate creste fara grija unui adult. Sugeram doar ca adultii ar trebui sa isi scuture egoul si sa nu isi indoctrineze copiii cu ceea ce cred ei ca este adevarul. Copilului trebuie sa ii fie asigurate nevoile fundamentale, trebuie sa ii fie alocat timp de calitate si trebuie incurajat sa investigheze, sa aiba o minte deschisa. Altfel, crestem copii ale noastre, nu copii.
    In privinta esecurilor enumerate, ele nu ar exista daca omul si-ar folosi mintea si nu ar urma norma care spune ca « asa se cuvine », sa procreezi. Daca ai discernamantul necesar, iti poti da seama daca esti sau nu o persoana echilibrata (nu perfecta!) care isi permite sa aduca pe lume un suflet. O persoana esueaza nu pentru ca este predestinata sa esueze, esueaza din cauza relatiei cu niste adulti care nu au notiuni de educare echilibrata a copilului. El are responaabilitatea de a se face bine, nu de a perpetua specia.

  11. Esecul in dezvoltare. Un copil cu un sindron Down este un esec? Ce stim noi, cu adevarat, despre lumea interioara a unui copil surd, mut, cu handicap locomotor? Macar de parintele ar primi copilul acesta ca pe un dar si nu ca pe o pacoste.
    Esecul in mentinerea sanatatii. Nu iti poti controla corpul. Corpul este menit sa se strice, sa moara. Iti poti controla doar mintea sa nu ii faca voluntar rau (adictii alimentare, alcool, tigari, droguri, etc, etc)
    Esecul construirii unor relatii de atasament. Nu are cum sa aiba explicatie decat intr-o relatie defectuoasa a copilului cu adultii care la=-au avut in grija. La acest tip de esec m-am referit scriind ultimele randuri ale comentariului anterior.
    Eu zic sa ne oprim. Va respect parerea, dar nu o impartasesc decat pe alocuri.Vorbeati de Leonardo da Vinci zilele trecute si de felul in care observa el natura. Observ si eu natura si remarc ca nu exista rigiditate in ea. Ce este rigid piere. Prin urmare, aleg sa fiu flexibila. Parerea mea este ca nimeni nu este detinatorul absolut al adevarului. Facem cu totii speculatii.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s