(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

2 réflexions sur “Fără suferinţă nu există fericire

  1. Danule, Monsieur BC e o personalitate contemporana exceptionala… ma bucur ca-l citesti, bravo & felicitari, admiratie si respect. Luna-trecuta, am fost la o mini-conferinta de-a scriitorului-academician Jean d’Ormesson(90 ani anu’ asta!) cu ocazia publicarii ultimei sale carti: »Comme un chant d’espérance »… un jurnalist l-a întrebat daca se gândeste la moarte, la care a replicat far’ sa stea pe gânduri: » bineînteles… viata n-ar fi atât de frumoasa si de pretioasa daca n-ar exista neantul la capatul ei… » – ah, prin anii ’30, a petrecut un timp la Bucuresti, unde tatal lui era atasat la Ambasada Frantei.
    * * *
    P.S. Cre’ca ai fi interesat si de scrierile lu’ Matthieu Ricard… 🙂
    http://myvirtualplayground.wordpress.com/2014/07/22/rainbow-flowers-of-my-village-invite-us-to-meditate-on-life/

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s