ABC


Acum. Timpul acţiunii e acum. Prezentul e singurul timp real. Şi singurul timp pe care sigur îl ai. Toată drama se joacă acum.

Binele. Tot ce faci e bun. Răul e doar absenţa binelui. Rău e când desfaci sau nu faci nimic.

Celălalt. Binele e relativ, desigur. Relativ la Celălalt. Cel de care depinde devenirea ta ca persoană. Omul e om doar prin alti oameni.

Să nu pui scriitori în icoană


cehov5(sursa citatului: http://www.cehov-audio.com/)

Ghinion

 de A.P. Cehov

Mia Sergheici Peplov şi Cleopatra Petrovna, soţia lui, ascultau la uşă cu înfrigurare. Dincolo, în salonaş, se spuneau pe cât se pare vorbe de dragoste. Acolo era fiica lor, Nataşenka şi profesorul Şciupkin4 de la şcoala judeţeană.

— Mi se pare că merge! zicea Peplov în şoaptă, tremurând şi frecându-şi mâinile de nerăbdare. Bagă de seamă, Petrovna: îndată ce încep a vorbi despre sentimente, grăbeşte-te şi coboară icoana din perete, să mergem şi să-i binecuvântăm… Le punem icoana pe cap şi gata… Binecuvântarea asta e sfântă, nimic n-o mai poate strica… Nu mai are omul încotro, chiar dacă ne-ar da în judecată!

Dincolo de uşă avea loc următoarea discuţie:

— Lasă năravul ăsta, zicea Şciupkin, aprinzând un chibrit de pantalonii lui cu pătrăţele. Nu ţi-am scris nici o scrisoare!

— Ei, aşi! Parcă nu-ţi cunosc eu scrisul? râdea în hohote fata, alintându-se nefiresc şi trăgând cu ochiul din când în când în oglindă. Ţi l-am recunoscut imediat! Ceea ce mi se pare curios la dumneata e că eşti profesor de caligrafie, şi totuşi ai un scris ca de găină! Cum poţi învăţa pe alţii să scrie, când dumneata singur scrii aşa de urât?

— Hm… Asta nu înseamnă nimic. La caligrafie, principalul nu e scrisul… principalul e să nu se întreacă elevii cu gluma… Pe unul îl mai atingi cu linia peste cap, pe altul îl mai pui să stea în genunchi… Ce-are a face scrisul? Fleacuri! Nekrasov era scriitor, dar scria de ţi-e şi ruşine să te uiţi la scrisul lui! În „Culegerea de opere » e reprodus un facsimil.

— Una e Nekrasov şi alta eşti dumneata… (Oftează). Uite, cu un scriitor m-aş mărita cu plăcere. Toată viaţa mi-ar face poezii!

— Poezii pot să-ţi fac şi eu, dacă vrei.

— Şi despre ce ai putea dumneata să scrii?

— Despre dragoste… despre sentimente… despre ochii dumitale… O, când o să le citeşti, o să rămâi trăsnită! Or să-ţi dea lacrimile! Însă… dacă îţi scriu poezii de dragoste, îmi dai voie să-ţi sărut mânuţa?

— Ce mare lucru!. N-ai decât să mi-o săruţi şi acum!

Şciupkin sări în picioare şi, deschizând ochii mari, îşi lipi buzele de mâna plinuţă, care mirosea a săpun cu gălbenuş de ou.

— Coboară icoana! se grăbi Peplov, ghiontind-o cu cotul pe nevastă-sa. Apoi, palid de emoţie, începu să-şi încheie nasturii de la haină. Haide, repede!

Şi fără să piardă o clipă, deschise uşa de perete.

— Copii… începu el, ridicându-şi mâinile şi clipind cu ochii plini de lacrimi. Domnul să vă binecuvânteze, copii… Să trăiţi… să vă înmulţiţi…

— Şi… şi eu vă binecuvântez… şopti Petrovna, plângând de fericire. Fiţi fericiţi, dragii mei! O, dumneata îmi răpeşti singura mea comoară! se întoarse ea spre Şciupkin. S-o iubeşti, să fii bun cu ea…

De uimire şi de spaimă, Şciupkin rămase cu gura căscată. Asaltul părinţilor fusese atât de neaşteptat şi de îndrăzneţ, încât el nu mai era în stare să îngaime un cuvânt.

„Hait, m-am prins! Am căzut în laţ! îşi zise, simţind cum i se moaie picioarele. Ai dat de dracu’, frăţioare, că din asta nu-i chip să mai scapi! »

Şi Şciupkin îşi plecă resemnat capul, ca şi cum ar fi vrut să spună: „lată, luaţi-l, mă dau bătut! »

— Vă bi… vă binecuvântez… urmă tatăl, izbucnind şi el în plâns. Nataşenka, fetiţa mea… aşază-te colea, lângă el… Petrovna dă-mi icoana…

Dar deodată se opri din plâns şi obrazul i se strâmbă de mânie:

— Neroado! strigă furios către nevastă-sa. Cap sec ce eşti! Icoană-i asta?!

— O, Doamne – Dumnezeule!

Ce se întâmplase? Profesorul de caligrafie ridică ochii cu sfială şi înţelese că era salvat: în grabă, mama coborâse din perete, în locul icoanei, portretul scriitorului Lajecinikov. Bătrânul Peplov şi soţia lui, Cleopatra Petrovna, stăteau acum ruşinaţi, cu portretul în mână, neştiind ce să mai facă şi ce să mai spună. Iar profesorul de caligrafie profită de zăpăceală şi o şterse.

 

Axiome în roşu şi negru


(dinainte de Roşu şi negru)

Tăcerea adâncă iscă privirea celestă/ Pentru care dorim să trăim sau îndrăznim să murim.

Ceea ce dă siguranţă şi fericire unuia dintre amanţi constituie pericolul şi aproape umilirea pentru celălalt.

Epicur spunea că discernământul e necesar pentru a avea plăcerea.

Cea care se gândeşte să vândă e cea care n-a găsit cui să dea.

Femeile foarte frumoase sunt condamnate să aibă mai mulţi proşti pe lista amanţilor.

Acolo unde generalul Lassale a eşuat, un căpitan mustăcios a mers drept la ţintă.

Pudoarea dă viaţă iubirii, aducându-i în ajutor imaginaţia.

Dragostea e miracolul civilizaţiei. Doar popoarele sălbatice sau prea barbare se limitează la un amor fizic dintre cele mai grosolane.

O ducesă are întotdeauna treizeci de ani pentru un burghez.

Natura îi spune femeii: fii frumoasă dacă poţi, înţeleaptă dacă vrei, dar să fii stimată trebuie. (Beaumarchais)

 

Iubirile domnului Beyle


Cu Despre dragoste mi s-a întâmplat acelaşi lucru pe care îl păţesc de fiecare dată cu Stendhal. Nu vreau să  citesc Stendhal dar o fac iarăşi şi iarăşi. In ciuda vanitătii autorului, în ciuda ideilor peste care s-a pus praful a două secole, domnul Beyle m-a prins de fiecare dată pentru că ştie să spună o poveste şi are un simţ foarte ascuţit al observaţiei.

Cu un spirit atât de pătrunzător, până şi vanitatea îl serveşte mai mult decât îl încurcă. În Despre dragoste,  de pildă, are superbia de a începe de-a dreptul şi fără menajamente cu o clasificare a felurilor de iubire. Zice că sunt patru:

  1. Iubirea-pasiune
  2. Iubirea de bun-gust
  3. Iubirea fizică
  4. Iubirea din vanitate

Merită citată descrierea iubirii de bun-gust:

« E un tablou în care totul, până şi umbrele, trebuie să fie roz, în care nu trebuie să intre nimic dezagreabil, sub niciun pretext […] Un bărbat de condiţie bună ştie dinainte ce trebuie să facă şi la ce se poate aştepta în toate fazele acestei iubiri; nimic nefiind pasional sau imprevizibil, el are adesea mai multă delicateţe decât iubire adevărată […]; [iubirea de bun-gust] e ca o miniatură drăguţă şi rece pe lângă un tablou de Carracci; şi, în timp ce iubirea-pasiune ne poartă de-a curmezişul propriilor noastre interese, iubirea de bun-gust ştie să li se conformeze întotdeauna. »

 

Are copilul « personalitate »? Daca da, ce-i de facut?


Personalitatea e o suma de invatari devenite scheme automate de perceptie, de emotie, de dispozitie, de gandire, de comportament.

Mostenim, e adevarat, niste gene de la parinti, dar, daca e sa fac o analogie, unul poate primi ca mostenire o vioara, iar altul un microscop, asta nu inseamna ca sigur unul va fi un Menuhin iar celalalt un Pasteur.

In prima copilarie e clar ca nu putem vorbi de o personalitate, atata vreme cat copilul incepe sa ia cunostinta de sine ca persoana autonoma undeva intre 2 si 3 ani. Dar putem vorbi totusi vorbi de temperament? Putem, dar fara  a cadea in capcana « hipocratica » de a defini temperamentul ca o suma de trasaturi actuale, manifeste, relativ bine definite (Hipocrate a fost cel care a descris, acum 2500 de ani, cele patru temperamente – sanguin, coleric, melancolic, flegamatic – care s-au bucurat de o mare raspandire si sunt inca larg cunoscute pana in ziua de astazi). Oricare ar fi validitatea acestui mod de descriere a temperamentului la adult, copilul nu vine pe lume gata echipat cu un astfel de temperament.

Practic, putem considera ca nu sunt doar doua tipuri de temperament innascut:

  • copilul hipersenzitiv-hipereactiv (cauta tot timpul experiente, e foarte activ, are reactii emotionale puternice, il voi numi « titirezul »= T)
  • copilul hiposenzitiv-hiporeactiv (placid, linistit, cu reactii emotionale moderate, putin activ – il voi numi « ursuletul de plus » = U) 

De fapt, majoritatea copiilor vor fi undeva intre aceste doua tipuri « pure », predominand insa una sau alta dintre tendinte. Exista avantaje si dezavantaje in fiecare tip, asa ca rolul parintelui care vrea sa asigure o dezvoltare optima a copilului este sa identifice tipul cel mai potrivit de interactiune:

  • pentru T e nevoie de structurarea experientelor, de a pune mai multa fermitate in limite; fermitate nu inseamna rigiditate si nici a te opune la orice, ci canalizarea energiei copilului prin oferirea de alegeri pozitive.
  • pentru U e nevoie de alt fel de interactiune, mai stimulativa, dar avand grija ca stimularea sa nu devina coplesitoare si crescand treptat diversitatea stimululor.

Pe scurt, nu exista o reteta pentru toti; acelasi fel de educatie nu va produce aceleasi rezultate, ci metodele educative trebuie adaptate la nevoile copilului.

Personalitatea copilului va incepe sa se formeze prin raportare la modelele din jur, prin invatare. In aceasta etapa e mai important cum invata copilul decat ce invata. De la varste foarte mici se dezvolta o caracteristica numita consolabilitate. Ati observat ca unii copii plang un pic dupa o anumita papusa, apoi se consoleaza si cu un ursulet, iar altii plang si iar plang si nicio compensatie nu le poate distrage atentia de la pierderea suferita? Consolabilitatea e o caracteristica dobandita prin invatare. Consolabilitatea e cu atat mai mare cu cat  parintele obisnuieste copilul cu alegeri pozitive, flexibile.

Asa ca un prim test pentru parintii care vor sa creasca un copil adaptabil e sa observe cat de frecvent copilul e greu de consolat dupa o pierdere sau o dorinta frustrata. Un copil neconsolabil e oglinda unei relatii cu asteptari prea rigide din partea parintelui. Oglinda care arata ca e prea mult « trebuie sa » si prea putin « incearca si vezi » in aceasta relatie.

Italia 24×17


…………………………………..
Milano’s Duomo. 
Building since one three six four.
Samsung ads on walls.
…………………………………..
Florence next, full of 
RAIN. Walked around in raincoats,
All day every day.
 …………………………………..
Next, near Napoli,
Greek ruins; superstitious
Romans preserved them.
……………………………………..
Napoli: Dirty.
Like India but with tons
Of dead umbrellas.
 …………………………………..
Vatican City:
Long, long line, wrote postcards near
St. Paul’s Cathedral.
……………………………………….
Mi-au placut prea mult aceste haiku-uri ca să nu le reproduc aici. Postarea Mariei  de pe Noi6 Around-the-World  cuprinde 24 de vederi italiene în 17 silabe. Le puteţi citi aici

Blocada Timişoarei continuă


25 de ani deja. Câţi mai trebuie să treacă oare?

Contra republicii minciunii: Regatul României

Pe 17 decembrie 1989 Timişoara a fost primul oraş care a spus adio Republicii Socialiste România. Tancurile Republicii Socialiste România au izolat Timişoara.

S-a tras în plin. Timişoara a fost singură 5 zile şi nopţi foarte lungi.

Din 18 decembrie le-a fost însă alături regele lor. Ctitorul catedralei lor. Care i-a îmbărbătat simplu şi fără echivoc:

„Sunt cu gândul şi cu sufletul alături de voi. Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile. Nu îi provocați, fiţi paşnici, dar demni. Cu Dumnezeu înainte!”

(din Mesajul Regelui Mihai din 18 decembrie 1989, citit la Radio Europa Liberă)

TIMISOARAAparent tancurile nu au mai blocat apoi Timişoara. Dar republica minciunii instalată la Bucureşti a avut grijă ca anticomunismul Timişoarei să nu se răspândească iar Regele Mihai sa ramână în exil.

Republica minciunii e şi astăzi la Bucureşti.

Blocada continuă.

Voir l’article original

Cum creşti un copil rezistent la stres


rezilientaIdeea nu e « sa fac totul pentru el » sau sa ma zbat ca el « sa nu treaca prin ce am trecut eu ». Copilul are nevoie de ajutor, nu de servitori. Are nevoie de modele, nu de predici. De indrumatori, nu de instructori. Nu sa-l feresti de experiente frustrante, ci sa oferi sprijin astfel incat copilul sa nu fie coplesit.

Voi incerca sa ofer cateva repere despre modalitatile de a tine in echilibru aceasta balanta, la rubrica Parinti si copii. Un serial(interactiv, desigur) pe care il puteti urmari lunea si joia

Dietetica nervozităţii


albina cPutem sustine că munca spirituală pe care trebue o sufere astăzi un copil până la vârsta de 15, ani este cu mult mai mare decât aceea ce se cerea în timpurile vechi dela majoritatea oamenilor inteligenţi în tot decursul vieţii lor

nervAcum întrebăm: ce se întâmplă cu toţi bolnavii de nervi, unde caută ei ajutor şi ce fel de ajutor li se dă în cele mai multe cazuri?

De regulă, ei îşi cautä scăparea în vreun medicament. Dar un ajutor radical se poate gäsi numai într-o schimbare completă a modului de viaţă, într-o dietă rationalä, fizică şi spirituală. Iar nu în vreun mijloc din farmacie. Medicul însă, către care se adesează bolnavii, adeseori n-are nici timpul, nici plăcerea de a prescrie cu de-amănuntul o astfel de dietă, cu atât mai puţin ocaziunea de a supraveghea executarea ei. Pe de altă parte, cei mai mulţi bolnavi abia sunt în stare de a cuprinde întelesul adevărat al prescrierilor special, ce li s-au dat o singură dată, prin urmare nici nu le pot ţine minte. Pentru astfel de cazuri se pare o dietetică pentru bolnavi de nervi, dietetică uşor de înţeles şi acomodata diferitelor referinţe ale vieţii, ar avea un preţ nemărginit.

Urmăresc de ceva vreme cu mare curiozitate şi plăcere un blog care se cheamă Tipărituri vechi. Azi, de exemplu, am dat peste o relatare despre o altă Posadăla 1394, interesantă pentru că e vorba de unul dintre exemplele în care fiecare parte îşi dă dreptate, bunii fiind ai noştri, răii, bineînţeles, ai lor.

Dar un alt câştig de când urmăresc blogul e ca mi-a deschis gustul de a merge în bibliotecile virtuale care conţin publicaţii vechi digitalizate, căutând cel mai adesea articole despre istoria medicinei. Astfel că, tot azi, am dat şi peste un număr din Albina Carpaţilor (din 30 aprilie 1879) în care era publicat un articol intitulat Nervositatea; dintr-o notă de subsol am dedus că era o recenzie la o carte intitulată Dietetica pentru bolnavii de nervi, publicată la Viena de un anume doctor Alexandru Hirschfeld.

Ce s-a mai întâmplat cu nervozitatea în cei 135 de ani care au trecut?

  • Copiii de azi sunt supuşi până la 15 ani unui bombardament informaţional mai intens decât majoritatea profesorilor din secolul trecut în întreaga lor viaţă.
  • Majoritatea bolnavilor şi-au pierdut încrederea şi în doctori şi în medicamente, dar continuă să caute soluţii care să le rezolve rapid si radical problema.
  • Majoritatea medicilor nu au nici azi nici timpul, nici plăcerea, nici competenţa de a prescrie şi sfaturi de dietă de viaţă.
  • Majoritatea oamenilor, medici şi pacienţi laolaltă, caută în continuare reţeta sănătăţii; s-au scris deja mii de « dietetici » (fizice şi spirituale), dar « nervozitatea » nu pare să fi dat niciun pas înapoi, unii ar susţine chiar că s-a extins şi s-a adâncit.