Să nu spui DA când el e beat


cehov_olgaVânătorul

de A. P. Cehov

O amiază fierbinte şi înăbuşitoare. Pe cer nici un nouraş. Iarba arsă de soare are o înfăţişare jalnică, deznădăjduită; de acum înainte, chiar dacă plouă, nu va mai putea să înverzească. Pădurea tace, nemişcată, de parcă ar privi stăruitor în văzduh, cu vârfurile copacilor, sau ar aştepta ceva.

Pe drum, de-a lungul mladei, merge alene, legănându-se, un bărbat înalt, îngust în umeri, de vreo patruzeci de ani, cu rubaşcă roşie, pantaloni boiereşti cârpiţi şi cizme mari. În dreapta drumului înverzeşte mlada, în stânga se întinde până în zare o mare aurie de secară coaptă. Omul e roşu la faţă şi asudat. Pe capul lui frumos, bălan, poartă ştrengăreşte o şepcuţă albă cu cozoroc drept, de jocheu, dăruită pesemne într-o clipă de dărnicie de vreun boier tânăr. De umăr îi atârnă o geantă de vânătoare, în care zace, aruncat mototol, un cocoşel de munte. Vânătorul ţine în mână o puşcă de vânătoare cu două ţevi, cu cocoaşele ridicate, şi nu-şi ia ochii de la câinele lui bătrân şi costeliv, care aleargă înainte, mirosind întruna tufele. în jur, linişte; nici un foşnet. Toate vietăţile s-au ascuns de arşiţă.

— Egor Vlasâci! aude deodată vânătorul un glas sfios.

Tresare şi, aruncând o privire îndărăt, se încruntă. Lângă el, răsărită parcă din pământ, stă o femeie de vreo treizeci de ani, galbenă la faţă, cu secera în mână. Femeia încearcă să-i prindă privirea şi zâmbeşte sfios.

— A, tu eşti Pelagheia! Spune vânătorul, oprindu-se şi lăsând încet în jos cocoaşele. Hm! Cum de ai nimerit pe-aici?

— Păi, aici seceră nişte femei din satul nostru, aşa că sunt şi eu cu ele. Îs muncitoare cu ziua, Egor Vlasâci.

— Aşa-a. Mormăie înfundat Egor Vlasâci şi porneşte încet înainte. Pelagheia se ia după el. Fac astfel în tăcere vreo douăzeci de paşi.

— De mult nu te-am văzut, Egor Vlasâci. Spune Pelagheia, privind cu drag umerii şi spatele vânătorului care se mişcă în ritmul mersului. De când te-ai abătut pe acasă în Săptămâna Mare, să bei apă, n-am mai dat ochii cu dumneata. Şi atunci, cât ai stat şi în ce hal erai? Beat! M-ai certat, m-ai bătut şi ai plecat. După aceea te-am tot aşteptat, te-am aşteptat mereu. Mi s-au uscat ochii aşteptându-te. Of, Egor Vlasâci, Egor Vlasâci! Măcar o singură dată să fi venit.

— Ce să fac eu la tine?                                                            

— Ei da, fireşte, de făcut n-ai ce face, dar aşa. Oricum, de n-ar fi decât gospodăria. Să mai vezi şi dumneata cum e şi ce e. Doar dumneata eşti stăpânul, la te uită, ai împuşcat un cocoş de munte! Egor Vlasâci, ce-ar fi să stai jos, să te odihneşti?

Spunând toate acestea, Pelagheia râde, ca o prostuţă, şi-l soarbe din ochi pe Egor. Faţa ei străluceşte de fericire.

— Să stau jos? Bine. Spune vânătorul nepăsător şi alege un locşor între doi brazi tineri. Da’ ce stai în picioare? Şezi şi tu!

Pelagheia se aşază mai la o parte, în plin soare şi, ruşinându-se de bucuria ei, îşi acoperă cu palma gura plină de zâmbet. Câteva clipe se scurg în tăcere.

— Să fi venit măcar o dată, spune iarăşi în şoaptă Pelagheia.

— La ce? Oftează Egor, scoţându-şi şepcuţa din cap şi ştergându-şi cu mâneca fruntea stacojie.

— N-are nici un rost. Să vin pe un ceas, două, ar fi doarfâţâială de pomană, mai mult te-aş stârni, că de rămas cu totul în sat – nu mă rabdă inima. Ştii doar şi tu că-s om răsfăţat. Mie îmi trebuie un pat bun, un ceai bun, vorbe alese. Vreau să mi se dea toată atenţia, iar la tine în sat e sărăcie, fumăraie. N-aş putea să stau nici o zi. Dacă, hai să zicem aşa, s-ar da poruncă de la stăpânire cum că trebuie neapărat să stau la tine, aş da foc casei, sau mi-aş face seama. De mic copil am în mine acest răsfăţ; n-ai ce-i face.

— Şi acum unde stai?

— La boierul Dmitri Ivanâci; sunt vânător. Slujba mea e să îngrijesc de vânat pentru masă, dar mă ţine mai mult aşa. De haz.

— Asta nu-i treabă de om aşezat, Egor Vlasâci. Vânătoarea e o joacă, iar dumneata pari a o socoti meserie. îndeletnicire adevărată.

— Tu nu poţi înţelege, proasto, spune Egor, privind visător cerul. De când eşti, n-ai priceput şi nici n-ai să pricepi vreodată ce fel de om îs eu.

După capul tău, eu sunt un smintit, un rătăcit, iar pentru cei care se pricep, sunt cel mai de frunte ţintaş din tot judeţul. Boierii preţuiesc lucrul ăsta, şi despre mine s-a scris chiar la revistă. Nimeni nu se poate asemui cu mine în ale vânătorii. Iar dacă nu-mi place treaba noastră ţărănească, asta nu-i din răsfăţ, nu-i din fudulie. De când eram copil, vezi tu, n-am cunoscut altă îndeletnicire decât puşca şi câinii. Dacă mi se lua puşca, mă apucam de undiţă, de mi se lua undiţa, prindeam peştele cu mâna. Ei, mai făceam şi pe geambaşul, băteam iarmaroacele când aveam bani, şi apoi ştii şi tu că mujicul care s-a făcut vânător sau geambaş nu se mai întoarce la plug. Odată ce s-a cuibărit în sufletul omului dorul de libertate, nu-l mai scoţi de acolo, orice ai face. Tot aşa e şi cu boierii: care dintre ei se face aftor sau altfel de artist, aceluia i-e sortit să nu mai fie nici funcţionar, nici moşier. Tu eşti muiere, nu pricepi, dar lucrurile astea trebuie înţelese.

— Pricep, Egor Vlasâci.

— Ba se vede că nu pricepi, că te văd gata-gata să plângi.

— Nu. Nu plâng. Spune Pelagheia, întorcând capul în altă parte. Mare păcat, Egor Vlasâci! Măcar o zi să fi trăit împreună, sărmana de mine. îs doisprezece ani de când ne-am luat şi. între noi n-a fost niciodată dragoste! Nu. Nu plâng.

— Dragoste. Mormăie Egor, scărpinându-se pe mână. Păi ce dragoste să fie? E numai o formă că suntem bărbat şi nevastă, că încolo. Pentru tine eu îs un om sucit, iar tu eşti pentru mine o biată muiere care nu pricepe nimic. Nu ne potrivim! Eu îs liber, răsfăţat, chefliu, iar tu eşti o lucrătoare, o opincară, trăieşti în murdărie, eşti mereu cu spinarea încovoiată. Eu mă socot în fruntea tuturor din partea vânătorii, iar tu mă priveşti cu milă. Unde-i potriveala?

— Dar suntem cununaţi, Egor Vlasâci! începe să plângă Pelagheia.

— Nu suntem cununaţi de bunăvoie. Ai uitat? Mulţumeşte contelui Serghei Pavlâci. Şi ţie. De ciudă că trag mai bine ca el, contele m-a îmbătat o lună întreagă, iar pe un om beat îl faci să-şi schimbe până şi legea, darmite să se cunune. Şi drept răzbunare m-a cununat cu tine în timp ce eram beat. Un vânător cu o văcăriţă! Ai ştiut că eram beat; de ce m-ai luat? Doar nu erai iobagă, puteai să te împotriveşti! Se înţelege, pentru o văcăriţă e mare noroc să o ia un vânător, dar trebuia să ai şi puţină minte. Acum, poftim: chinuieşte- te şi plângi. Contele şi-a făcut mendrele, iar tu – boceşte. Loveşte-te cu capul de pereţi.

Se aşterne tăcerea. Trei raţe sălbatice trec în zbor deasupra mladei. Egor se uită la ele şi le urmăreşte cu privirea până când, prefăcute în trei puncte ce abia se mai zăresc, raţele se lasă, hăt departe, dincolo de pădure.

— Şi din ce trăieşti? întreabă el, mutându-şi privirea de la raţe la Pelagheia.

— Vara mă tocmesc la muncile câmpului şi iarna iau un copilaş de la leagăn şi-l hrănesc cu biberonul. Capăt o rublă şi jumătate pe lună.

— Aşa.

Şi din nou tăcere. De pe o tarla secerată se aude un cântec încet, care se frânge chiar de la început. E prea cald ca să cânţi.

— Lumea zice că i-ai făcut Akulinei casă nouă, spune Pelagheia.

Egor tace.

— îţi place, vasăzică.

— Aşa ţi-e norocul, de! Asta ţi-i soarta! Spune vânătorul, întinzându-se. Rabdă, amărâto. Şi acum rămâi cu bine, prea m-am luat cu vorba. Diseară trebuie să fiu la Boltovo.

Egor se ridică, se întinde iar şi îşi aruncă puşca peste umăr. Pelagheia se scoală şi ea.

— Şi când mai dai prin sat? întreabă dânsa cu glas stins. — La ce? Treaz n-am să vin niciodată, iar când îs beat, ce folos ai să mă vezi? Când îs beat mă mânii uşor. Rămâi cu bine! — Mergi sănătos, Egor Vlasâci. Egor îşi pune şapca pe ceafă şi, după ce cheamă câinele, îşi vede de drum. Pelagheia rămâne locului şi se uită după el. Se uită la spatele lui, la ceafa lui de voinic, la mersul lui nepăsător, şi ochii îi sunt plini de jale şi de dor. Privirea ei îmbrăţişează făptura înaltă, osoasă a bărbatului ei şi o mângâie, o dezmiardă. Simţindu-i parcă privirea, Egor se opreşte şi se uită înapoi. Tace, dar după chip, după umerii ridicaţi, Pelagheia înţelege că vrea să-i spună ceva. Se apropie sfios de el şi-l priveşte cu ochi rugători. — Na, ţine! Spune el, întorcând capul în altă parte. îi întinde o hârtie de o rublă, mototolită, şi se îndepărtează repede. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Spune ea primind în neştire rubla. Vânătorul păşeşte pe cărarea ce se aşterne până departe, drept, ca o curea întinsă. Albă ca varul, nemişcată ca o statuie, Pelagheia rămâne ţintuită locului şi îi soarbe cu privirea fiecare pas. Dar culoarea roşie a rubăştii lui începe să se amestece cu culoarea închisă a pantalonilor, paşii nu i se mai văd şi nu se mai poate deosebi nici câinele de cizme. Se vede numai şepcuţa, dar. Deodată Egor face la dreapta, în mladă, şi şepcuţa se pierde şi ea în verdeaţă. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Şopteşte Pelagheia şi se ridică în vârful picioarelor, pentru a mai prinde măcar o dată cu privirea şepcuţa albă.

 

Un roman cum nu mai avem altul


ligia ruscuRomanul « O dimineaţă la vânătoare », de Ligia Ruscu, e senzaţional. A apărut în vara aceasta şi se poate spune că este un dublu debut – al autoarei (care, la 47 de ani, intră în literatură cu o lovitură de maestru) şi, deşi vi se va părea poate nerezonabil ce zic, eu zic că avem de-a face cu primul roman istoric adevărat din literatura română (mi-ar plăcea să îmi daţi contraexemple, abia aştept să comentăm după ce citiţi cartea!).

Primul titlu care mi-a venit în minte pentru această postare a fost « Balzac, Stendhal şi Agatha Christie » (şi îmi părea rău că nu mai rămânea loc şi pentru Dumas). Am văzut apoi că un comentator mai avizat (Ovidiu Pecican, în revista Apostrof) ajunsese la aceeaşi concluzie: că Ligia Ruscu combină ingenios în scrisul său tuşe din aceşti patru mari în genurile lor, reuşind totuşi să-şi contureze un stil propriu; ba mai adaugă Ovidiu Pecican, pe bună dreptate, şi un buchet de autoare britanice (din care proza Ligiei Ruscu nu se inspiră, ci al căror aer îl respiră). Fiind eu un mare fan Jane Austen, m-am mirat că nu mi-a venit în minte numele, deşi îi simţisem mireasma de flori de câmp. Dar să vă las să citiţi un fragment din cronica mentionată (fragment care include şi o lovitură de maestru – a criticului, de data asta):

« Familie, chiverniseală, preocuparea pentru un testament a potenţialilor moştenitori, călătoria la un conac boieresc de la ţară sunt elemente ce pot fi regăsite şi la Jane Austin, şi la surorile Brontë, şi la Daphne du Maurier, deşi cea care scrie nu aparţine unei tradiţii literare anglo saxone, ci propriei noastre literaturi. […]Textul ei nu are nimic din romanul burghez, „proustian“, al Hortensiei Papadat Bengescu, şi nici din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, după cum nici din stilul aventuros şi alert al Ursitei lui Hasdeu. Te duce cu gândul mai degrabă la stendhalism şi balzacianism, la Al. Dumas tatăl chiar, cel din naraţiunile de fundal, din povestirile contemporane acestuia, explorând o versiune de romantism echilibrat, o alianţă a lui cu un anume realism istoric. Naraţiunea liniară, fără meandre şi surprize de anvergură, care să răstoarne perspectiva, captivează şi poartă mai departe cititorul, către deznodământul unei poveşti de dragoste ce se împleteşte şi din tatonări aşa zicând criminalistice. Dar, remarca o persoană avizată, cea mai potrivită trimitere culturală pentru ataşamentul dintre Sofia şi Receanu rămâne cea referitoare la Scarlet O’Hara şi Rhett Butler din faimosul roman al Margretei Mitchell, Pe aripile vântului. Să fie vorba despre o influenţă insidioasă şi rămasă ascunsă chiar şi pentru autoare? Ori despre pariul unei replici româneşti? Cert este că O dimineaţă la vânătoare – titlu ce aminteşte de Dramă la vânătoare de A. P. Cehov – se recomandă ca o lectură agreabilă şi recompensantă. »

Sunt tare curios cine e « persoana avizată » care i-a sugerat lui Ovidiu Pecican trimiterea la Rhet Butler. În timpul lecturii nici măcar n-am mirosit apropierea Alexandru Receanu – Rhett Butler, dar acum mi se pare izbitoare asemănarea. Pe Scarlett O’Hara nu o prea recunosc. Mostre de Cehov sunt câteva (scenele cu boierul Bălteanu, sau cea a chefului de la colonelul Gribovski), dar, în ansamblu, romanul Ligiei Ruscu e mai degrabă tolstoian (deşi aş spune că Război şi Pace, în ansamblu, e un roman istoric mult mai diluat cu filozofări decât O dimineaţă la vânătoare).

Lectura e agreabilă şi captivantă. Nu e ca şi cum aş spune că e o carte « drăguţă », călduţă. Repet ce am spus în titlu: e un roman cum nu mai avem altul. Care ar trebui avut în vedere de profesorii de limba română pentru al pune în fruntea recomandărilor atunci când vor să stimuleze cititul folosindu-se de plăcerea lecturii.

Şi ar trebui avut în vedere de profesorii de istorie atunci când vor să trezească interesul pentru istoria României (am uitat să va spun că Ligia Ruscu o diletantă în literatură, ca profesionistă cercetează şi predă istoria antică la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj), mai ales că romanul recreează atmosfera din Ţara Românească în perioada anilor « 30 ai secolului XIX (dar cu frecvente trimiteri la perioada 1806-1812, sau la « zavera » de la 1821 – cea care era descrisă în manualele din anii naţional-comunismului ca « revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu »), epocă prin care se trece « pe repede înainte » la orele de istorie (asta dacă se trece vreodata prin ea!). E o perioadă de tranziţie (în toate: în îmbrăcăminte, în bucătărie, în limbă, în alfabet ş.a.), dar e chiar tranziţia din care se naşte România modernă.

Avem în literatura română fantezii istorice (Sadoveanu fiind exponenţial pentru acest gen care a fost catalogat abuziv ca roman istoric) şi avem reconstituiri de atmosferă pentru intrigi amoroase, poliţiste sau psihologice proiectate în trecut. Roman istoric adevărat pănă în anul graţiei 2014 nu s-a scris. Acesta e primul. Şi, întâmplător sau nu, începe cu începutul: vremea bunicilor şi străbunicilor României moderne.

Şi mai e un mare merit în venele de istorie din acest roman: autoarea reuşeşte să de la o parte pâcla ideologiilor ulterioare şi să ne dea o versiune la dimensiunea umanului, ca şi cum te-ai întoarce de-adevăratelea cu mintea la 1832 si n-ai şti nimic din ce va urma, cui i-a dat şi cui nu i-a dat istoria prim-planul în deceniile care au urmat.

Constat că nu sunt atât de aberant pe cât credeam cu ideea că O dimineaţă la vânătoare e singurul roman istoric scris vreodată în limba română. Zice Cosmin Ciotloş în România literară:

« Nu fac statistică aici, dar merită subliniat că într-un fel, O dimineaţă la vânătoare vine să umple nişte goluri. Unul e cel de perspectivă, reconstituirile neideologizate de epocă şi de imaginar colectiv fiind, cum am văzut, deficitare. Celălalt se referă strict la perioadă. Dacă parfumul fanariot a aprins curiozitatea prozatorilor români (ca şi frenezia revoluţionară paşoptistă), dacă balcanismul i-a cucerit pe destui (de toată mâna), despre tranziţia aceasta, despre deceniile în care Ţările Române se reoccidentalizează sub presiunea modelului francez şi cu sprijin rusesc nu s-a prea scris nimic valabil. Pe acest fundal, o serie de întâmplări de tip policier (declanşate de un accident cinegetic, care se dovedeşte a fi o crimă) nu e numaidecât o găselniţă, cât un fapt ce ţine de stilistica epocii. N-am să stric, deci, plăcerea cititorilor, devoalând făptaşul şi urmărind raţionamentele detectivistice din roman. »

Vă las şi eu să savuraţi deliciile stilistice, detectivistice şi istorice etalate în acest roman de excepţie (în sensul cel mai propriu al cuvântului). Mai adaug doar o prezentare TV concisă şi precisă, marca Dan C. Mihailescu – aici.

Soarele iar (Gazel matinal)


În dreptul meu la soare, cu-ntunecată credinţă
Cred şi-l strig către ceruri, goale de orice fiinţă
Zile treizeci şi două-ai stat ascuns pe după văluri
Ca un sultan opioman fumând fără dorinţă
Cu rece ironie azi, un ceas te-arăţi  pentru milogi,
Lumină-mparţi fără folos şi fără cuviinţă
Nori de metal tăiară iar lumea de jos de tine
Şi tu ai vrut, de după uşi, să îmi transmiţi sentinţă:
Ai fost nebun de ai crezut că drept ţi se cuvine,
Lumina fără preţ de sus s-o bei în neştiinţă
O dormi nătâng când o primeşti, doar când n-o ai e lipsă
Şi nici atunci n-o vrei cu dor, doar pentru folosinţă.
Nu ştiu dacă mâine va fi soare iar, o oră măcar,
În minte voi face curat şi-l aştept cu credinţă

 

Câtă frică e sănătoasă?


…………………………….Foarte probabil, Matei a fost si mai anxios atunci cand a auzit ca frica pe care el o simte in fata incercarii de a se catara mai sus decat a reusit vreodata pana acum nu ar trebui sa existe. Mama le stie pe toate, asa ca probabil ca are dreptate – niciun alt copil nu ar simti frica, doar el. De fapt, chiar asa i-a spus mama putina mai devreme “uite, vezi, lui Alex nu ii e frica sa urce acolo sus, si e mai mic decat tine”. “Pot, dar nu vreau”, a zis Matei cu glas stins si a asteptat un moment in care sa nu se mai uite nimeni la el ca sa incerce, pe furis, sa ajunga acolo sus si apoi sa-si anunte victoria “vezi, ti-am zis ca pot!”; era atat de excitat incat nu a mai fost atent pret de o clipa in timp ce cobora si s-a ales cu un genunchi julit si cu o mica zgarietura la mana. Ocupata cu ingrijirea ranilor, mama nici nu a bagat de seama ca tocmai a reusit sa ajunga acolo sus. I-a zis doar ca “nu-i nimic”………………………………………………..

…………………Povestea completă pe Ralix.ro (aici)

Adevărul frumos al lui Leonardo


Milano, 11 august

Expoziţia « Lumea lui Leonardo » a fost cu adevărat deosebită. Puteai să intri în lumea lui şi puteai să intri chiar în pielea lui. Era pentru fiecare câte ceva. De exemplu, podul de lemn de mai sus era un joc în care începeai cu un maldăr de beţe şi o descriere grafică a paşilor de urmat pentru a construi un pod cu puţine elemente (cel din imagine). După ce prindeai principiul, puteai să construieşti poduri mult mai ample. Am văzut cu ochii mei cum un copil de 11 ani reuşea să deprindă, într-un sfert de oră, abilitatea de a construi poduri cu zece segmente.

Iar Leonardo ştia asta. De aceea îşi codifica manuscrisele, sau scria in oglinda, sau punea fragmentele pe pagina intr-o ordine numai de el ştiută. Partea cea mai trudnică era observaţia repetată a naturii. După ce inţelegeai modelul natural lucrurile deveneau joacă de copii. Ceea ce descoperi prin observatie sunt modele simple – geniu nu e cel care complică lucrurile până când nu le mai înţelege nimeni în afară de el, ci acela care le simplifică până la punctul în care oricine le poate intelege.

Expoziţia prezenta reconstituiri ale maşinăriilor create efectiv de Leonardo, dar si modele construite după ideile lăsate doar în manuscris (caz în care partea cea mai grea era, de obicei, descifrarea manuscriselor – şi ele prezentate în expoziţie). Exista şi o excepţie: o prezentare digitală interactivă a secretelor pictării operei Cina cea de Taină. Mi-a fost limpede, pentru prima oară, că Leonardo nu încearcă să fie original în interpretarea subiectului, ci se străduieşte să îl includă pe privitor în spaţiul şi timpul Cinei. Raporturile dintre personaje, modul cum cade lumina în tablou (din stânga, exact cum cade în locul din biserica în care e expusă), punctul de fugă al perspectivei, toate concură la impresia că eşti acolo, în cadru, fără să fii străin şi în acelaşi timp fără să perturbi atmosfera întâlnirii: eşti simultan aici şi atunci.

The Last Supper, Leonardo da Vinci

Mai erau acolo o multime de aplicatii militare – blindate, turnuri, configuraţii de guri de foc, chiar şi un submarin – cele mai multe nu au trecut de stadiul de prototip, dar nu trebuie trecut cu vederea faptul că Leonardo a fost angajat, de ducele Milanului şi apoi de guvernul veneţian în primul rând ca inginer militar. Salariul era substanţial, dar, mult mai important, angajatorii săi erau şi comanditari pentru opere artistice de anvergură. Ceea ce ar fi putut să fie cea mai grandioasă operă a sa, statuia ecvestră a ducelui Lodovico Sforza, nu a mai fost terminată pentru că bronzul necesar (100 de tone!) a fost consumat pentru tunuri, în conflictul cu Franţa.

Michelangelo a comentat, atunci când modelul în gips a fost făcut, că statuia nu va putea fi niciodată turnată în bronz. Leonardo nu a putut să demonstreze contrariul în timpul vieţii sale, dar în secolul XX a fost răzbunat: nu unul, ci doi cai au fost turnaţi în bronz după desenele lui (matriţele se pierduseră deja din secolul XVI, aşa că a putut fi reprodus doar calul) – unul la Milano, altul în America.

Am inteles că la Leonardo cercetarea mergea cam aşa: eşti impresionat frumuseţea păsărilor în zbor, le observi cu atenţie, desenezi, desenezi din nou, din ce în ce mai simplu, din ce în ce mai frumos, din ce în ce mai exact, din ce în ce mai adevărat.

Nu există doi Leonardo – artistul şi omul de ştiinţă. E unul singur: Leonardo meseriaşul.

De 20% Speranţă


Sunt zile în care generozitatea ar putea fi culoarea de fond a vieţii. Mă alătur apelului la generozitate al oamenilor de la Hospice Casa Speranţei.

Îhscndrăzniţi. Să credeţi. Să iubiţi. Să speraţi.

Îndrăzniţi să trăiţi. Să dăruiţi viaţă şi speranţă zilelor.

Zilelor noastre în care putem face binele.

Dăruind vei dobândi. Dăruieşte acum. Prezentul e singurul timp real. Fă-l să fie un timp al vieţii.

https://www.youtube.com/watch?v=YOll0TVaiLg

Nu râvni la ce ai dat pe două ruble


cehov4Fiinţe mărunte

de A.P. Cehov

„Mult stimate domn, părinte şi binefăcător! » îşi compunea funcţionarul Nevârazimov scrisoarea de felicitare către şeful său.

„Vă doresc să petreceţi atât această zi de Paşti, cât şi cele multe ce vor urma, în plină sănătate şi belşug. Doresc şi familiei dumneavoastră. »

Lampa, în care gazul era pe isprăvite, fumega, răspândind un miros înecăcios. Pe masă, chiar pe lângă mâna lui Nevârazimov, alerga zănatică încoace şi încolo o libarcă rătăcită. într-o odaie ceva mai depărtată de biroul funcţionarului de serviciu, Paramon portarul îşi lustruia pentru a treia oară şi cu atâta foc ghetele de zile mari, încât zgomotul scuipatului şi al periei se putea auzi în toate încăperile.

„Ce-aş mai putea să-i scriu nemernicului? » îşi frământa mintea Nevârazimov, ridicând ochii în tavanul afumat. Pe tavan văzu un cerc întunecat – umbra abajurului. Mai jos, cornişa plină de praf şi, sub cornişă, pereţii goi, zugrăviţi cine ştie când într-un albastru roşcat. Încăperea aceasta a funcţionarului de serviciu i se păru lui Nevârazimov atât de hâdă şi de pustie, încât i se făcu milă nu numai de el, ci chiar şi de libarcă…

„Eu îmi fac orele şi plec, dar ea va rămâne dejurnă în camera asta toată viaţa ei de libarcă! Gândea el, întinzându-se şi căscând. Ce plictiseală! Să-mi lustruiesc şi eu ghetele, sau ce să fac?

După ce se mai întinse o dată, Nevârazimov îşi târî picioarele până în camera portarului. Paramon nu-şi mai lustruia ghetele. Cu peria într-o mână şi cu cealaltă făcându-şi semnul crucii, stătea lângă ferestruica deschisă şi asculta.

— Se trag clopotele! îi şopti el lui Nevârazimov, privindu-l ţintă cu ochii larg deschişi. A început!

Nevârazimov îşi apropie şi el urechea de ferestruică şi ascultă. Odată cu aerul proaspăt, primăvăratic, năvălea în odaie dangătul clopotelor de Paşti. Zvonul lor se amesteca cu huruitul trăsurilor şi din harababura de sunete se desprindea desluşit numai dangătul vioi, subţire ca un glas de tenor, al clopotului bisericii celei mai apropiate, şi râsul zgomotos, ascuţit, al unui trecător.

— Ce forfotă! oftă Nevârazimov, privind jos în stradă, unde sumedenia de umbre se iveau şi se topeau în lumina felinarelor. Toţi se grăbesc să se ducă la Înviere. Sigur că ai noştri au şi tras câte o duşcă şi acum hoinăresc prin oraş. Ce veselie pe ei, ce taifas. Numai pe mine m-a oropsit soarta să stau ţintuit aici, într-o asemenea seară. Şi asta în fiecare an!

— Cine vă pune! Doar nu eraţi dumneavoastră de serviciu astăzi, ci Zastupov, care v-a plătit să-i ţineţi locul. Cum îi vine cuiva chef să se plimbe, dumneavoastră gata sunteţi să-l înlocuiţi. Asta-i lăcomie!

— Lăcomie! Pe dracu! La ce să te lăcomeşti! Nu iau decât două ruble şi uneori câte o cravată, aşa, pe deasupra. Asta-i sărăcie, nu lăcomie! Bine ar fi să mă pot duce acum cu câţiva prieteni la slujba învierii, după aceea să iau o gustare bună, ca de Paşti. Să beau, să mănânc, apoi să mă culc şi să dorm pe săturate! Sau să şed frumos la masă, cu un cozonac sfinţit în faţă, cu samovarul şuierând lângă mine, şi de cealaltă parte a mesei, cu o fată drăguţă, care să-mi placă. Tragi un păhăruţ, o apuci de bărbie, şi parcă eşti altul. Te simţi om. Da’ ce să mai vorbim! S-a dus dracului viaţa. Poftim, alt terchea-berchea care trece tolănit în trăsură, şi eu stau ţintuit aici şi-mi rumeg amarul.

— Fiecare cu norocul lui, Ivan Danâlici. O să dea Dumnezeu şi o să ajungeţi la un grad mare şi atunci o să vă plimbaţi şi dumneavoastră cu trăsura.

— Eu? Glumeşti, măi frate! Mai departe de consilier titular n-am să ajung niciodată, orice aş face. Eu sunt incult.

— Păi parcă şeful nostru e mai dihai? Nu prea are nici el carte şi totuşi.

— Ei, şeful nostru a furat o sută de mii de ruble până a ajuns aici. Apoi, şi înfăţişarea lui nu se potriveşte cu a mea. Cu mutra mea păguboasă nu poţi să ajungi departe! Am şi un nume păcătos: Nevârazimov! Ce mai una alta, frate dragă, situaţia mea e fără nădejde. Trăieşte, dacă-ţi place; dacă nu, spânzură-te.

Nevârazimov se depărtă de ferestruică şi, copleşit de jale, începu să se plimbe fără rost prin odăi. Dangătul clopotelor se făcea din ce în ce mai tare. Nu mai era nevoie să stai lângă fereastră ca să-l auzi. Şi cu cât vuietul lor se auzea mai desluşit, cu cât trăsurile huruiau mai tare, cu atât mai întunecaţi păreau pereţii, mai afumată cornişa şi cu atât mai rău fumega lampa.

„Ce-ar fi s-o şterg de la serviciu? » gândi Nevârazimov. Dar fuga aceasta nu i-ar fi folosit la nimic. După ce ar fi ieşit din clădirea instituţiei în care lucra şi ar fi hoinărit o vreme prin oraş, s-ar fi dus acasă, unde totul era şi mai hâd şi mai trist ca în camera funcţionarului de serviciu. Şi să zicem că ar fi petrecut bine de Paşti, dar ce-ar fi urmat după aceea? Aceiaşi pereţi trişti, aceleaşi zile de sărbătoare în care se tocmea funcţionar de serviciu, aceleaşi scrisori de felicitare.

Nevârazimov se opri în mijlocul camerei şi rămase pe gânduri. Nevoia unei alte vieţi, mai bune, îi strânse nespus de dureros inima. Fu cuprins de o dorinţă sălbatică de a se afla deodată în stradă, de a se contopi cu mulţimea vie, de a fi părtaş la sărbătoarea în cinstea căreia vuiau toate clopotele şi huruiau trăsurile. I se făcu un dor nebun de cele trăite cândva în copilărie: familia, adunată toată, chipurile solemne ale rudelor, faţă de masă albă, lumină, căldură. Revăzu în gând trăsura în care tocmai trecuse o cucoană, paltonul cu care se plimba fudul şeful personalului, lanţul de aur care împodobea pieptul secretarului. Apoi se perindară prin minte alte imagini: un pat cald, Stanislavul, nişte ghete noi, o uniformă de serviciu fără coate tocite. I se perindau prin minte, fiindcă jinduia atâta după ele. „Sa fur ceva? Se întrebă el dintr-odată. De furat e uşor, dar de ascuns e mai greu. Se spune că ăi de fură fug în America, dar dracu’ ştie unde o fi şi America aia! Şi ca să furi îţi trebuie un pic de cultură. » Dangătul amuţi. Se auzea acum numai huruitul îndepărtat al trăsurilor şi tuşea lui Paramon, dar jalea şi mânia lui Nevârazimov creşteau tot mai mult, înăbuşindu-l. Ceasornicul de perete al instituţiei bătu douăsprezece şi jumătate.  „Dacă aş face un denunţ? Proşkin a făcut un denunţ în scris şi de atunci totul îi merge din plin. » Nevârazimov se aşeză la birou şi se adânci în gânduri. Lampa, în care gazul se sfârşise, fumega cât putea, gata-gata să se stingă. Libarca rătăcită tot mai alerga de colo până colo pe masă şi nu-şi găsea adăpost. „De făcut un denunţ, se poate, dar cum? Trebuie ticluit cu toate echivocurile, cu fel de fel de aluzii, aşa cum a făcut Proşkin. Eu, de unde să pot aşa ceva? Aş scrie o comedie, ceva de pe urma căreia tot eu aş păţi-o. Aş încurca totul, lua-m-ar dracu’! » Şi tot bătându-şi capul să afle un mijloc de a ieşi din situaţia sa fără de ieşire, privirea îi căzu pe ciorna scrisorii de felicitare începută cu puţin înainte. Această scrisoare era adresată unui om pe care-l ura din tot sufletul şi de care se temea, unui om de la care de zece ani de zile căuta să obţină transferarea sa dintr-un post de şaisprezece ruble într-unui de optsprezece.

— Aha. Nu te mai astâmperi, drăcoaico! spuse el, plesnind mâniat cu palma libarca ce avusese nenorocul să-i atragă atenţia. Scârbo! Libarca căzu pe spate şi începu să dea disperată din picioare. Nevârazimov o apucă de un picior şi o aruncă în sticla lămpii. în sticlă zvâcni o flacără scurtă şi se auzi sfârâind.

Şi Nevârazimov se simţi uşurat.

Asta a fost porunca a zecea din decalogul patetic cehovian. Am mai pus anterior acolo povestirile Răufăcătorul (porunca a şasea), Scriitorul (a noua) şi Stâncă neclintită (a opta).

 

Să nu-ţi faci năvod cu piuliţe


Răufăcătorul

 de A.P. Cehov

În faţa judecătorului de instrucţie stă un mujic mic de stat, numai pielea şi osul, în rubaşcă de pânză groasă şi nădragi peticiţi. Obrazul lui năpădit de peri şi ciuruit de vărsat, ochii ce abia i se văd de sub sprâncenele stufoase, pleoştite, exprimă un soi de asprime posacă. Pe cap, în loc de şapcă are o claie încâlcită de păr de mult certată cu pieptenul şi care îi dă o înfăţişare şi mai ursuză. E desculţ.

— Denis Grigoriev! începe judecătorul de instrucţie. Vino mai aproape şi răspunde la întrebările mele. în ziua de şapte iulie anul curent, paznicul de cale ferată Ivan Semionov Akinfov, trecând dimineaţa pe linie, în dreptul verstei 114, te-a găsit deşurubând o piuliţă din cele cu care sunt fixate şinele de traverse. Uite piuliţa! Cu ea te-au şi arestat. Aşa a fost?

— Ce să hie?

— Aşa s-au întâmplat lucrurile, cum le declară Akinfov?

— Păi da.

— Bine, dar pentru ce deşurubai piuliţa?

— Ce să hie?

— la mai lasă pe „ce să hie » şi răspunde la întrebare: pentru ce deşurubai piuliţa?

— Păi de, dacă n-aveam nevoie de ea, n-o deşurubam, spune cu glas răguşit Denis, uitându-se chiorâş în tavan.

— Şi ce nevoie ai avut de piuliţă?

— De piuliţă? Păi noi le punem greutate la undiţă.

— Care „noi »?

— Noi, poporul. Adicătelea mujicii din Klimovka.

— Ascultă, omule, mie să nu-mi faci pe prostul. Vorbeşte omeneşte. Ce- i povestea asta cu greutatea? N-are rost să îndrugi minciuni!

— N-am minţit de când m-a făcut mama şi o să mă apuc să mint aşa, nitam-nisam? Mormăie Denis, clipind din ochi. Păi spuneţi şi dumneavoastră, înălţimea Voastră, se poate fără greutate? Dacă agăţi un peştişor viu sau un vierme de cârligul undiţei, cum vreţi să se ducă la fund fără greutate? Auzi că mint. Zâmbeşte batjocoritor Denis. Doar n-are peştişorul ăla pe dracu’ în el, să prindă peştele mare, dacă rămâne la faţa apei! Bibanul, ştiuca şi mihalţul vânează peştişorii care stau la fund. Dacă momeala pluteşte deasupra, apoi cine s-o apuce? Doar vreun avat, şi ăla prea arar. La noi în râu nu-s avaţi. Că lor le place în ape mai întinse.

— Şi de ce îmi vorbeşti acum de avaţi?

— Păi dumneavoastră m-aţi întrebat! La noi şi boierii tot aşa pescuiesc. Nici măcar un ţânc nu s-ar apuca să pescuiască fără greutate. Fireşte, unul care nu se pricepe o să se ducă la pescuit şi fără greutate. Că nărodul, ce ştie el?

— Prin urmare, spui că ai deşurubat piuliţa pentru a face din ea o greutate?

— Apăi cum! Doar nu ca să joc arşice cu ea!

— Dar pentru greutate puteai să iei o bucată de plumb, un glonte. Un cui oarecare.

— Plumb nu găseşti pe drum; trebuie să-l cumperi, iar un cui nu-i bun pentru treaba asta. Nici că se poate ceva mai potrivit decât o piuliţă. E grea şi are gaură.

— Iar faci pe prostul! Parcă te-ai fi născut ieri, sau ai fi căzut din cer. Nu înţelegi ce urmări poate să aibă această deşurubare, nătărăule? Dacă paznicul nu ar fi fost cu ochii în patru, ar fi putut deraia un tren, ar fi murit oameni! Şi numai tu i-ai fi omorât!

— Ferească sfântul, înălţimea Voastră! De ce să-i omor? Doar nu suntem niscaiva păgâni, sau niscaiva răufăcători? Slavă Domnului, am trăit o viaţă de om şi nu numai că n-am omorât pe nimeni, dar nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva. Izbăveşte-mă şi miluieşte-mă, Maică Precistă. Se poate una ca asta!

— Şi de ce crezi că se produc accidentele de cale ferată? Se deşurubează două-trei piuliţe – şi gata accidentul.

Denis zâmbeşte ironic şi se uită neîncrezător la judecătorul de instrucţie.

— Oare?! De câţi ani deşurubează tot satul piuliţe, şi ferit-a sfântul să se fi întâmplat ceva, iar dumneavoastră vorbiţi de accident. Şi cum că aş fi omorât oameni. Dac-aş fi scos o şină, sau, să zicem, aş fi pus o bârnă de-a curmezişul liniei, ei, atunci poate că s-ar fi răsturnat trenul, dar aşa. Ptiu! O piuliţă!

— Dar înţelege, omule, că piuliţele prind şinele de traverse!

— Asta o ştim noi. Doar nu le deşurubăm pe toate. Mai şi lăsăm din ele. O facem şi noi cu socoteală. Pricepem şi noi câte ceva.

Denis cască şi îşi face semnul crucii peste gură.

— Anul trecut un tren a deraiat chiar prin locurile acestea, spune judecătorul de instrucţie. Acum înţeleg de ce. A fost.

— Ce să hie?

— Spun că acum înţeleg de ce a deraiat trenul anul trecut. Da, înţeleg!

— Păi de aia sunteţi dumneavoastră cu carte, ca să le înţelegeţi pe toate, binefăcătorilor. A ştiut Dumnezeu cui să dea minte. Aşa că  dumneavoastră aţi şi judecat cum şi ce, nu ca paznicul care de! E tot mujic, n-are minte, te înhaţă de guler şi te târâie după el. Întâi să judece cum e cazul, apoi să te înhaţe! Ce să zic, dacă-i mujic, are şi minte de mujic. Mai însemnaţi acolo în hârtii, vă rog, înălţimea Voastră, că mi-a tras şi doi pumni în gură şi unul în piept.

— Când s-a făcut percheziţie la tine, s-a găsit încă o piuliţă. Din ce loc ai deşurubat-o pe aceea, şi când?

— Vorbiţi de piuliţa care era sub lădiţa roşie?

— Nu ştiu unde o ţineai, dar ştiu că s-a mai găsit. Când ai deşurubat-o?

— N-am deşurubat-o eu, mi-a dat-o Ignaşka, băiatul lui Semion strâmbul. Vorbesc de aia de sub lădiţă, că pe a din curte, din sanie, am deşurubat-o cu Mitrofan.

— Care Mitrofan?

— Mitrofan Petrov. N-aţi auzit de el? E de la noi din sat. Face năvoade şi le vinde boierilor. Lui îi trebuie multe piuliţe din alea. Vreo zece bucăţi de fiecare năvod.

— Ascultă. Articolul 1081 din Codul Penal spune că, pentru orice deteriorare a liniei ferate făptuită cu premeditare şi care poate să

primejduiască circulaţia trenurilor pe acea linie, vinovatul care a ştiut că drept urmare a faptei sale trebuie să se producă un accident. înţelegi? Tu ai ştiut! Fiindcă nu se putea să nu ştii la ce duce această deşurubare. Vinovatul este condamnat la muncă silnică.

— Fireşte, dumneavoastră ştiţi mai bine. Noi suntem oameni neştiutori. Ce pricepem noi?

— Pricepi totul! Atât că minţi şi te prefaci că nu pricepi nimic.

— De ce să mint? întrebaţi în sat, dacă nu mă credeţi. Numai obleţul se prinde fără greutate la undiţă; tot ce-i mai mic ca porcuşorul, nu se lasă ademenit dacă n-ai greutate la undiţă.

— Şi de avat nu mai spui nimic? Zâmbeşte în batjocură judecătorul de instrucţie.

— Avat nu se prea află pe la noi. Dacă laşi undiţa drept deasupra apei, cu o muscă pe cârlig, poţi prinde un clean, dar asta rar de tot.

— Acum lasă vorba.

Se aşterne tăcerea. Denis se mută mereu de pe un picior pe altul, se uită la masa cu postav verde şi clipeşte întruna din ochi, ca şi cum în faţa lui n-ar fi postav, ci ar străluci soarele. Judecătorul de instrucţie scrie repede.

— Pot să plec? întrebă Denis după un timp de tăcere.

— Nu. Sunt dator să te pun sub pază şi să te trimit la închisoare. Denis încetează de a clipi din ochi şi, ridicându-şi sprâncenele stufoase, priveşte întrebător la magistrat.

— Adicătelea cum, la închisoare? N-am vreme, înălţimea Voastră, că trebuie să mă duc la târg; am de luat de la Egor trei ruble pentru grăsime.

— Taci din gură, nu mă încurca.

— La închisoare. Dacă aş avea pentru ce, aş merge, dar aşa. Din senin. Pentru ce? Nici n-am furat, nici nu m-am bătut cu nimeni. Iar dacă aveţi vreo bănuială pentru rămăşiţa aia de dare, apăi să nu credeţi ce spune primaru’, întrebaţi-l pe domnul membru permanent al zemstvei. Că primarul, ca să vorbim drept, nu ştie de frica sfintei cruci.

— Ţi-am mai spus să taci!

— Păi, eu tac. Ce să fac, bolboroseşte Denis. Da’ vezi că primarul a încurcat socotelile. Pot să jur, pe sfânta cruce. Suntem trei fraţi: Kuzma Grigoriev, adicătelea, Egor Grigoriev şi eu, Denis Grigoriev.

— Nu pot să scriu din pricina ta! Hei, Semion! Strigă judecătorul de instrucţie. Luaţi-I! — Suntem trei fraţi, mormăie Denis, în timp ce doi soldaţi zdraveni îl înşfacă şi îl scot din cameră. Un frate nu-i vinovat de ce face ăilalţi. Dacă Kuzma nu plăteşte, înseamnă să răspundă Denis. Halal judecată! A murit răposatul moşier, generalul, fie-i ţărâna uşoară, că altfel vă arăta el vouă, judecătorilor. Trebuie judecat cu pricepere, nu aşa, pe degeaba. Poate să pună să te bată şi cu nuiele, da’ să ştii că ai pentru ce, că-i pe bună dreptate.

Alte bucăţi din Cehov găsiţi la Biblioterapie. Decalogul patetic selectat din Cehov – aici.