Gând de duminică (15)


E=mc²

Ştiinţa modernă este dogmatică. Ştiinţa antică, dominată de logică, s-a oprit în paradoxuri; ştiinţa modernă depăşeşte paradoxul prin dogmă.

Paradoxul lui Zenon (Ahile-cel-Iute-de-Picior nu ajunge niciodată broasca ţestoasă!)

Cine spune că gândirea ştiinţifică este antidogmatică e fie în întârziere cu vreo şaptesprezece secole, fie nu percepe decât conotaţiile politice ale cuvântului dogmă.

Pe mine m-a convins teza lui Blaga despre dogmă ca modalitate specială de cunoaştere.

« [Teologia creştină] a dat naştere la o seamă de formule, care, privite mai de aproape, alcătuiesc un tip aparte de cunoaştere: dogmele.[…] Dogma, în afară de a fi o formulă metafizică, mai ascunde şi un sens metodologic […] »

(Lucian Blaga – Eonul dogmatic)

Ce ar fi dogma, în această accepţiune? O cunoaştere care poate fi formulată, dar nu este accesibilă gândirii logice.

De exemplu, faptul că viteza luminii este constantă, independent de mişcarea observatorului, nu poate fi înţeles logic. Logic ar fi ca dacă mă deplasez spre sursa de lumină (spre soare, de exemplu) cu câteva sute de metri pe secundă, viteza luminii faţă de mine să crească; experimental, această ipoteza logică nu s-a confirmat, in ciuda repetării experienţei cu aparate din ce in ce mai sofisticate.

Einstein s-a hotărât (destul de greu, de altfel!) pentru formula dogmatică: viteza luminii e singura viteză absolută în univers. Această formulare dogmatică a produs cunoaştere validă, cunoaştere care nu ar fi fost posibilă rămânând doar în zona logicului.

Şi, desigur, pe măsură ce organizăm logic în acest teritoriu deschis printr-o abordare dogmatică, ajungem, mai devreme sau mai târziu,  la o altă limită a logicii pe care o putem depăşi cu o nouă formulă dogmatică: vi se pare că deformările spaţiu-timp sunt raţionalizabile?

Raumzeit

Memo de Ziua Unirii


Foarte bine că 24 Ianuarie – Ziua Unirii – a fost declarată sărbătoare legală. Foarte rău că unii parlamentari (de fapt, majoritatea) au invocat ca argument împotriva unei legi similare pentru 10 Mai – Ziua Independenţei – că… nu ar fi mai fi bani pentru încă o zi nelucrătoare.

A pune în opoziţie a Zilei Unirii cu Ziua Independenţei  e o dovadă de incultură.

1. Cei care au făcut Unirea au fost cei care au luptat şi pentru Libertate şi Regat: Kogălniceanu, Brătianu, Alecsandri sunt doar câţiva dintre cei care au fost în primele rânduri şi la 24 ianuarie 1859 şi la 10 mai 1877.

2. Când cântaţi şi jucaţi Hora Unirii, amintiti-vă că autorul versurilor, Vasile Alecsandri, este şi autorul versurilor Imnului României (Trăiască Regele) şi al poeziei 10 Mai – « Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi, căci ea ne-a dat/Domn puternic țării noastre/ Libertate și Regat ».

3. Nici de Cuza nu ne putem aminti fără să ţinem seama de faptul că şi el a fost pentru aducerea pe tronul ţării a unui principe străin. Iată ce scria cancelariilor europene imediat după alegerea sa ca Domn al Ţării Româneşti, pe 24 ianuarie (după ce pe 5 ianuarie fusese ales ca Domn al Moldovei):

“Întemeindu-mă pe votul adunărilor ad-hoc, rostit din nou de Adunarea Moldovei, în şedinţa din 5 ianuarie, constat din nou că ţara a cerut unirea cu un prinţ străin. […] Lipsit de ambiţie personală, şi nedorind alta decât binele ţării mele, aşa precum ea îl înţelege şi îl cere, voi fi totdeuna gata de a mă întoarce la viaţa privată, şi nu voi considera  retragerea mea ca un sacrificiu, dacă soarta românilor va fi hotărâtă în conformitate cu voinţa ce a exprimat-o naţia întreagă.

[Libertatea, da, libertatea!]


de Álvaro de Campos

(Fernando Pessoa)

Libertatea, da, libertatea!

Adevărata libertate!

Să gândeşti fără dorinţe şi fără convingeri.

Să-ţi fii proporiul stăpân neinfluenţat de romane!

Să exişti fără Freud şi fără aeroplane,

Fără cabarete, nici măcar în suflet, fără viteze, nici măcar în oboseală!

Libertatea de a vagabonda, de a gândi sănătos, de a iubi lucrurile naturale,

Libertatea de a iubi morala, necesară ca să dai viaţă!

Ca un clar de lună atunci când se deschid norii,

Marea libertate creştină din copilăria mea cu rugăciuni

Îşi desfăşoară brusc pe întreg pământul mantia argintie până la picioarele mele…

Departe-aproape


…………………..
– De fapt, despre asta e vorba in intimitate: despre acest departe-aproape. Cand mergi prin magazine şi te apropii foarte mult de obiecte si le pipai si le simti mirosul e foarte mult vorba despre tine, despre gusturile tale despre placerea ta.
– Da, ai dreptate, Ganero, e ca si cum ai vrea sa-ti oferi tie ceva prin intermediul celuilalt. Si apoi vine acel dubiu odios: si daca n-o sa-i placa?
– E mai mult decat un dubiu, Jane. Tu de fapt stii ca nu se poate sa-i placa exact aceleasi lucruri, exact in aceeasi masura. Iar cand incerci sa-ti imaginezi ce i-ar placea ei (altceva decat iti place tie cel mai mult!), te simti ca si cum ai insela-o, ca si cum ai manevra cu sange rece pionii iubirii.
– Si care-i solutia?
– Problema asta n-are solutie daca vezi intimitatea doar ca pe o consecinta inevitabila a iubirii-pasiune (cea de la inceputul unei relatii, cand te simti in fuziune cu celalalt).
– Si nu e asa?

………………………………………………………….(episodul întreg pe Ralix.ro – aici)

Gând de duminică (14)


einstein

Ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă

(Albert Einstein – Ştiinţă şi religie, în Science, Philosophy and Religion, A Symposium, New York, 1941)

Merită să transcriu tot paragraful:

“Cu toate că religia poate fi cea care determină ţelul, ea a învăţat, totuşi, de la ştiinţă, în sensul cel mai larg, care sunt mijloacele care vor contribui la atingerea ţelurilor pe care le-a stabilit.  Dar ştiinţa poate fi creată doar de către cei care sunt pe de-a-ntregul pătrunşi de aspiraţia spre adevăr şi înţelegere.  Acest izvor de simţire îşi are, totuşi, originea în sfera religiei.  Acesteia îi aparţine, de asemenea, şi credinţa în posibilitatea ca regulile valabile pentru lumea existenţei să fie raţionale, adică să poată fi cuprinse cu raţiunea.  Nu pot concepe un om de ştiinţă adevărat fără o credinţă profundă. Situaţia poate fi exprimată printr-o imagine: ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă

Avem nevoie de exemple? Iată unul!


252La 25 de ani de la întoarcerea în țară a principesei Margareta, Casa Regală a organizat un concert de gală la Ateneul Român. 

Principesa moştenitoare Margareta a vorbit, aşa cum face de obicei, frumos, precis şi inspirator:

« Au trecut 42 de ani până când, în binecuvântata zi de 18 ianuarie 1990, am păşit pe pământ românesc, însoţită de principesa Sofia, sora mea. A fost drumul întoarcerii, o întregire personală şi istorică. Astăzi, sărbătorim împreună un sfert de secol în care am stat zi de zi alături de conaţionalii noştri, mai ales alături de cei mai vulnerabili dintre români, continuând legământul strămoşilor noştri. În 1990, România profundă nu cunoştea Coroana, precum un copil care nu şi-a întâlnit părinţii. Ultimul sfert de veac a dat Coroanei rolul de educator şi de model în domeniile importante ale vieţii româneşti, aşa cum ne-a învăţat Carol I. Astăzi, Fundaţia Principesa Margareta a României, care sărbătoreşte 25 de ani de la înfiinţare, se bucură de încredere şi de prestigiu. Sub îndrumarea Regelui Mihai, Familia Regală a ridicat o construcţie socială, culturală şi educaţională, precum şi o respectată instituţie regală, într-o vreme care avea nevoie de modele, de iubire, de inspiraţie şi de exemplu personal.

25

Astăzi, majoritatea românilor poartă Coroanei afecţiune şi respect. Acum un sfert de secol am fost opriţi pe şoseaua Bucureşti-Piteşti cu mitraliere îndreptate spre convoiul regal. 20 de ani mai târziu, Regele se adresa Parlamentului României în şedinţă solemnă. În această seară, la Ateneul Român, sutele de personalităţi prezente reprezintă simbolic şi instituţional întreaga naţiune. Acesta este cel mai frumos cadou pentru ultimul sfert de secol românesc. Aşa să ne ajute Dumnezeu! »

Nu-ţi bate joc de dumnezeul gazelei


cehov20

CINICUL

de A.P. Cehov

E pe la amiază. Stegarul în retragere Egor Siusin, directorul „menajeriei fraţilor Pichnau », un munte de om cu chipul năpădit de grăsime şi răvăşit de băutură, cu cămaşă soioasă şi frac plin de pete, a şi avut timpul să se îmbete. Se foieşte prin faţa publicului ca dracul înainte de utrenie: aleargă cu haina descheiată, face schime, chicoteşte, roteşte ochii de parc-ar cocheta, dă greoi din mâini. Publicului îi place când căpăţâna lui mare e plină de aburii vinului. Atunci nu „prezintă » animalele pur şi simplu, ci într-un fel nou, cu totul personal.

— Cum să vi le prezint? întreabă el publicul, făcând cu ochiul. Simplu, sau cu psihologie şi tendinţă?

— Cu psihologie şi tendinţă!

— Bene! Încep! Leul african! spune el, clătinându-se pe picioare şi privind batjocoritor leul care stă culcat într-un ungher al cuştii şi clipeşte blând din ochi. Sinonimul puterii îmbinate cu graţia, podoaba şi mândria faunei! Pe timpuri, în îndepărtata lui tinereţe, te cucerea prin forţa lui şi îngrozea împrejurimile cu răgetul său, iar acum… Ha-ha-ha. Iar acum, dobitocul de el stă în cuşcă. Ce zici, frăţioare leu? Stai aici? Hai? Filosofezi, hai? Bine era când hoinăreai prin păduri. De nimic nu-ţi păsa! Credeai că nu-i pe lume dihanie mai tare ca tine, nu te fereai nici de dracu’ – şi iată că soarta, neghioaba, s-a dovedit mai tare. Cu toate că-i neghioabă, e mai tare. Ha-ha- ha! Departe de Africa te-au mai adus diavolii! Cred că nici prin gând nu-ţi trecea că ai să nimereşti aici! Şi de mine, frate dragă, şi-au bătut joc diavolii, şi încă urât de tot! Am colindat pe la liceu, prin felurite slujbe, am fost la telegraf, am fost inginer hotarnic, am fost în armată, am fost la o fabrică de macaroane. Dracu’ mai ştie unde n-am fost! În cele din urmă, am nimerit la menajerie, în putoarea asta. Ha-ha-ha!

Şi publicul, molipsit de râsul din toată inima al lui Siusin, care-i ameţit de-a binelea de băutură, râde şi el.

— Trebuie să-i fie dor de libertate! spune, făcând cu ochiul în direcţia leului, un flăcău mirosind a vopsea, cu hainele pline de pete grase, de toate culorile.

— Da’ de unde! Dacă i-am da drumul, tot în cuşcă s-ar întoarce. S-a obişnuit. Ha-ha-ha. Ar fi timpul să-ţi dai sufletul, leule, asta-i. Ce rost are s-o duci aşa, de azi pe mâine, ia-ţi odată inima-n dinţi şi crapă! Doar n-ai ce să aştepţi. Ce te uiţi la mine? Vorbesc serios!

Siusin duce publicul la cuşca următoare, în care o pisică sălbatică se zbuciumă şi se izbeşte de gratii.

— Pisica sălbatică! Străbuna mâţelor noastre! Nu sunt nici trei luni de când a fost prinsă şi băgată în cuşcă. Stupeşte, se zbate, fulgeră din ochi, nu te lasă să te apropii de ea. Zi şi noapte zgârie gratiile: caută o scăpare! Ar da un milion, ar da şi jumătate din viaţă, şi-ar da şi puii, numai şi numai să se întoarcă acasă. Ho-ho-ho! Ce te zbuciumi aşa, proasto? Ce te tot arunci de colo-colo? N-ai să ieşi de aici! Ai să crăpi, dar n-ai să ieşi! Şi ai să te şi obişnuieşti, ai să te împaci! Nu numai că ai să te obişnuieşti, dar ai să ne şi lingi mâinile, nouă, călăilor tăi! Ho-ho-ho. Aici, soro, e ca şi în iadul lui Dante. Lasă-ţi orice speranţă!

Puţin câte puţin, cinismul lui Siusin începe să indispună publicul.

— Nu înţeleg ce haz găsiţi în toate astea! spune un glas de bas.

— Rânjeşte şi nu ştie nici el de ce. Spune vopsitorul.

— Asta-i maimuţa! continuă Siusin, apropiindu-se de cuşca următoare. Ticălos animal! Ştiu că ne urăşte, cred că ar fi bucuroasă să ne sfâşie în bucăţi, dar zâmbeşte, ne linge mâinile! Are o fire slugarnică! Ho-ho-ho. Pentru o bucată de zahăr, e oricând gata să se ploconească până la pământ în faţa călăului şi să facă pe măscăriciul. Nu-mi plac astfel de firi! Iar asta e gazela! spune Siusin, păşind spre o cuşcă în care stă o gazelă măruntă, slabă, cu ochi mari, plânşi, i-a şi sunat ceasul! Abia a ajuns în cuşcă – şi gata deznodământul: e ofticoasă în ultimul grad! Ho-ho-ho. Uitaţi-vă, are ochi întocmai ca ai omului; şi plânge! E şi firesc. E tânără, frumoasă, ar vrea să trăiască! Acum i-ar şedea bine să alerge în libertate, să se miroasă bot în bot cu niscai amorezi frumuşei; pe când aici stă pe nişte paie murdare, care put a câine şi a grajd. Ciudat lucru: moare, darîn ochi tot îi mai licăre nădejdea! Ce înseamnă tinereţea! Ai? Să te strici de râs cu voi ăştia tinerii! Degeaba mai tragi nădejde, fetiţo! Azi-mâine îţi înţepenesc picioruşele, cu nădejde cu tot. Ho-ho-ho.

— Ia ascultă, mă frate. N-o mai da gata şi cu vorba, spune vopsitorul încruntându-se. Te trec fiorii!

Publicul nu mai face haz. Siusin e singurul care râde. Cu cât publicul e mai posac, cu atât e mai tare şi mai aspru râsul lui Siusin. Şi, pe nesimţite, toţi încep să-şi dea seama că-i urât, murdar, cinic – şi în privirile tuturor se iveşte ură şi mânie.

— Şi ăsta-i dumnealui, cocorul! îi dă înainte Siusin, apropiindu-se de un cocor care stă lângă o cuşcă. E născut în Rusia, a fost în migraţiune pe Nil, unde a stat de vorbă cu crocodilii şi cu tigrii. Trecutul îi e cât se poate de strălucit. Priviţi-l: e gânditor, concentrat! E atât de adâncit în gândurile lui, încât nu ia seama la nimic. Visuri, visuri! Ho-ho-ho. „Într-o zi, gândeşte el, am să le găuresc la toţi capetele cu ciocul, am să zbor pe fereastră şi am să mă înalţ în albastrul, în azurul cerului! Da, prin albastrul cerului trec acum în zbor spre ţările calde şiruri întregi de cocori şi toţi fac: cri, cri, cri. » Ia priviţi, i s-au făcut penele măciucă! Asta înseamnă că în toiul visării şi-a adus aminte că i s-au retezat vârfurile aripilor şi l-a cuprins groaza, deznădejdea. Ho-ho-ho. E o fire mândră, răzvrătită. Penele o să-i stea mereu aşa, măciucă, până ce o să crape. Nu se dă bătut, e mândru! Iar nouă, stimate cocor, puţin ne pasă că nu te împaci cu soarta! Eşti mândru, neînduplecat, dar eu, dacă am chef, uite, te iau de nas şi te port aşa prin faţa publicului. Ho-ho-ho.

Siusin îl apucă pe cocor de cioc şi îl plimbă.

— Ce-nseamnă batjocura asta? se aud glasuri.

— Dă-i pace! Curată neruşinare! Unde-i stăpânul? Cum de i se permite unui beţiv să chinuiască animalele!

— Ho-ho-ho. Şi cu ce le chinuiesc?  

— Uite, cu asta, cu toate astea. Cu glumele. Nu se cade!

— Dar chiar voi mi-aţi cerut să vi le prezint cu psihologie! Ho-ho-ho.

Lumea îşi aduce aminte că numai pentru „psihologie » a venit la menajerie, că a aşteptat cu nerăbdare ca Siusin să iasă beat din cămăruţa lui şi să înceapă prezentarea şi, pentru a-şi justifica măcar cu ceva mânia, oamenii încep să se lege de hrana neîndestulătoare, de micimea cuştilor şi de multe altele.

— Nu le lăsăm noi să moară de foame, spune Siusin, clipind batjocoritor. Chiar acum începe alimentarea. Vai de mine!

Înălţând din umeri, se bagă sub o tejghea şi scoate din nişte pături calde un mic boa constrictor.

— Le hrănim. Nici nu s-ar putea altfel! Sunt ca şi actorii: daca nu le dai de mâncare – crapă! Domnule iepuraş, venez ici! Vă rog frumos!

În scenă îşi face intrarea un iepuraş de casă, alb, cu ochii roşii.

— Respectele mele! spune Siusin, jucându-şi degetele pe dinaintea botişorului iepurelui. Am onoarea să mă prezint! Vă prezint şi pe domnul boa constrictor, care doreşte să vă înghită! Ho-ho-ho. Ce-i? E neplăcut, frate dragă? Te zgribuleşti? N-am ce-ţi face! Nu-i vina mea! Dacă nu astăzi, mâine. Dacă nu eu, un altul. Totuna e. Puţină filosofie, frate iepuraş! Acum eşti viu, adulmeci, cugeţi, iar peste un minut – vei fi o masă informă! Poftim. Şi viaţa e atât de frumoasă, măi frate! Doamne, ce frumoasă e!

— Nu mai e nevoie de alimentare! se aud glasuri. Ajunge! Nu ne mai trebuie!

— Păcat! continuă Siusin, prefăcându-se că nu aude. E o personalitate, un individ, o viaţă întreagă. Are o femelă, copilaşi şi, deodată – hap! Poftim! Oricât de rău mi-ar părea, n-am ce face!

Siusin ia iepuraşul şi îl pune râzând în faţa gurii şarpelui boa. Dar nici nu apucă iepuraşul să încremenească de groază, că este smuls de zeci de mâini. Se aud ocări, invective la adresa societăţii de ocrotire a animalelor. Zarvă, mâini care se ridică ameninţător, tropăituri. Siusin se refugiază râzând în cămăruţa lui.

Ieşind din menajerie, oamenii sunt revoltaţi. Le e silă, ca şi cum ar fi înghiţit o muscă. Dar trece o zi, mai trece una şi vizitatorii obişnuiţi ai menajeriei se liniştesc şi încep să se simtă din nou atraşi de Siusin, ca de votcă sau de tutun. Le e iarăşi poftă de cinismul lui aţâţător, care-ţi stârneşte fiori de groază.

Toate cele 10 povestiri cehoviene pe care le-am transcris pentru decalogul patetic le puteţi citi în secţiunea Cehov de la rubrica Biblioterapie

Să nu-ţi amanetezi ziua odihnei


cehov30VISUL

 POVESTIRE DE SĂRBĂTORI

 de A.P. Cehov

Uneori se întâmplă ca vremea să fie atât de urâtă, încât ai zice că iarna, mâniată pe nevolnicia omenească, cheamă în ajutor o toamnă aspră şi se dezlănţuie mână în mână cu ea. Prin văzduhul înnegurat, posomorât, fără o geană de lumină, se rotesc vârtejuri de zăpadă şi de ploaie. Vântul umed şi rece, care te pătrunde până în măduva oaselor, bate cu o mânie sălbatică în ferestre şi acoperişuri, şi urlă prin hornuri, şi plânge prin răsuflătorile sobelor. Văzduhul, negru ca funinginea, e plin de jale. Ai zice că întregii firi îi e lehamite. E umed, frig şi te cuprinde un simţământ de spaimă.

O astfel de vreme a fost şi în noaptea de ajun a anului o mie opt sute optzeci şi doi, când nu intrasem încă la închisoare, ci eram preţuitor la biroul de împrumut pe gajuri al căpitanului în retragere Tupaev.

Se făcuse miezul nopţii. Magazia în care îmi aveam, după voinţa stăpânului, reşedinţa de noapte şi în care făceam pe câinele de pază, era slab luminată de flăcăruia albastră a unei candele. Era o încăpere mare, pătrată, ticsită cu boccele, cufere, etajere. Pe pereţii cenuşii de lemn, în crăpăturile cărora albureau smocuri ciufulite de câlţi, erau atârnate şube de blană de iepure, straie ţărăneşti, puşti, tablouri, candelabre, o chitară. Fiind dator să păzesc în timpul nopţii toate aceste boarfe, stăteam culcat pe un cufăr mare, roşu, în spatele vitrinei cu lucruri mai de preţ, şi priveam îngândurat flăcăruia candelei.

Nu ştiu de ce îmi era frică. Lucrurile amanetate la un birou de împrumut au întotdeauna ceva înfricoşător. Noaptea, la lumina slabă a candelei, ele par vii. Acum însă, când dincolo de fereastră foşnea ploaia, iar în sobă şi deasupra acoperişului urla jalnic vântul, mi se părea că şi ele bocesc parcă, înainte de a ajunge aici, toate trebuiau să treacă prin mâna preţuitorului, adică prin a mea şi de aceea ştiam povestea fiecăruia. Ştiam, bunăoară, că cu banii luaţi pe chitară s-au cumpărat prafuri care să potolească tusea unui ofticos. Ştiam că cu revolverul acesta se împuşcase un beţiv; nevastă-sa dosise revolverul, ca să nu-l găsească poliţia, îl amanetase la noi şi cumpărase un sicriu. Brăţara care mă privea din vitrină fusese amanetată de cel ce o furase. Două cămăşi cu dantelă, marcate cu nr. 178, erau amanetate de o fată, care avea nevoie de o rublă pentru a putea intra la Salon, unde avea de gând să câştige ceva bani. Într-un cuvânt, fiecare din lucruri vorbea de o nenorocire fără putinţă de îndreptare, de boală, de crimă, de desfrâu.

În noaptea aceea de ajun, lucrurile erau parcă mai grăitoare ca niciodată.

— Dă-ne drumul acasă! Mi se părea că se tânguie ele, ţinând isonul vântului. Dă-ne drumul!

Dar nu numai lucrurile trezeau în mine spaimă. Când scoteam capul de după vitrină şi aruncam o privire sfioasă spre fereastra întunecată, aburită, mi se părea că zăresc chipuri omeneşti privind din stradă înăuntru.

„Nerozii! Mă îmbărbătam eu singur, sensibilitate prostească! »

Într-adevăr, faptul că un om înzestrat de natură cu nervi de preţuitor era chinuit de mustrări de conştiinţă în noaptea de ajun, constituia un eveniment de necrezut, ba chiar fantastic. La un birou de împrumut pe gajuri, conştiinţa nu există decât amanetată. Ea e socotită aici ca un obiect de vânzare-cumpărare şi nu i se recunoaşte nici o altă raţiune. Ciudat, de unde putea să se fi ivit în mine? Mă tot răsuceam pe cufărul meu tare când pe o parte când pe cealaltă şi, cu ochii pe jumătate închişi ca să-i feresc de flăcăruia tremurătoare a candelei, încercam din răsputeri să înăbuş în mine musafirul acesta nepoftit. Dar toate strădaniile rămâneau zadarnice.

Fireşte, de vină era în mare parte oboseala trupească şi sufletească de la sfârşitul unei zile întregi de muncă grea: în ajunul Crăciunului, săracii năvălesc buluc la biroul de împrumut. Într-o zi de mare sărbătoare şi încă pe vreme rea, sărăcia nu-i un viciu, ci o groaznică nenorocire! În astfel de împrejurări, omul nevoiaş, simţind că se îneacă, caută la biroul de împrumut un fir de pai de care să se agaţe – şi în locul lui, capătă o piatră. Toată ziua de ajun se perindase pe la noi atâta lume, încât nemaiavând loc în magazie, fuseserăm nevoiţi să ducem în şură trei sferturi din lucrurile lăsate amanet. Din zori şi până seara târziu, fără o clipă de răgaz, mă tocmisem cu zdrenţăroşii, storcându-le copeicile şi jumătăţile de copeici, văzusem lacrimi, ascultasem rugăminţi zadarnice. Spre sfârşitul zilei, abia mă mai ţineau picioarele; mi se sleise şi sufletul şi trupul.

Nu era deci de mirare că acum nu dormeam, ci mă suceam pe toate părţile, stăpânit de o spaimă ciudată. Cineva a bătut încet la uşă. După bătaie, am auzit glasul stăpânului:

— Dormi, Piotr Demianâci?

— Încă nu, dar de ce?

— Ştii, mă gândesc dacă n-ar fi bine să ţinem deschis şi mâine dimineaţă? E sărbătoare mare şi vremea e groaznică. Sărăcimea o să năvălească ca muştele la miere. Aşa că, nu te mai duce mâine dimineaţă la biserică; stai aici. Noapte bună!

„Toată spaima asta a mea, mi-am zis eu după plecarea stăpânului, mi se trage de la pâlpâitul candelei. Trebuie s-o sting. »

Am ieşit din culcuş şi m-am dus spre ungherul unde atârna candela. Licărind slab, cu scurte izbucniri când lucea un pic mai viu, flăcăruia albastră se lupta vădit cu moartea. Fiecare pâlpâire lumina o clipă icoana, pereţii, boccelele, fereastra întunecată. Iar la fereastră, două chipuri galbene priveau în magazie, lipindu-se de geam.

„Nu-i nimeni! Mi-am spus eu. E numai închipuirea mea. »

În timp ce mă îndreptam pe dibuite spre culcuş, după ce stinsesem candela, s-a petrecut un lucru care a avut o mare înrâurire asupra stării mele sufleteşti de mai pe urmă. Deasupra capului meu s-a auzit deodată, cu totul pe neaşteptate, o trosnitură puternică, însoţită de un scheunat scurt şi turbat, care n-a ţinut decât o secundă. Ceva se rupsese, apoi slobozise tare un fel de ţipăt ascuţit, ca şi cum ar fi încercat o durere groaznică. Plesnise o strună la chitară; dar eu, cuprins de o spaimă cumplită, mi-am astupat urechile şi m-am repezit ca un nebun spre culcuş, împiedicându-mă de cufere şi de boccele. Mi-am vârât capul sub pernă şi, abia răsuflând, încremenit de groază, am început să trag cu urechea.

— Dă-ne drumul! urla vântul, şi lucrurile îi ţineau isonul. Dă-ne drumul, în cinstea sărbătorii! Doar şi tu eşti om sărac, ne înţelegi! Ai suferit şi tu de foame şi de frig! Dă-ne drumul!

Da, şi eu eram sărac şi eu ştiam ce înseamnă foamea şi frigul. Sărăcia mă împinsese la această blestemată slujbă de preţuitor, mă silise să nesocotesc, pentru o bucată de pâine, nenorocirea şi lacrimile. Dacă n-ar fi fost sărăcia, aş fi avut eu curajul să preţuiesc la câteva copeici ceea ce însemna sănătate, căldură, bucurie de sărbători? Şi atunci de ce mă învinuieşte vântul? De ce mă chinuie conştiinţa?

Dar oricât de tare îmi bătea inima, oricât mă chinuiau spaima şi mustrările de conştiinţă, oboseala a fost mai tare: am adormit. Dormeam însă iepureşte. Auzeam totul. Am auzit cum stăpânul mi-a mai bătut o dată în uşă, cum clopotele au început să sune de utrenie. Auzeam cum vuia vântul şi cum ploaia ciocănea pe acoperiş. Ochii îmi erau închişi, dar vedeam lucrurile, vitrina, fereastra întunecată, icoana. Toate se îmbulzeau în jurul meu şi, cu ochi trişti, mă rugau să le dau drumul acasă. Strunele chitarei plesneau scheunând, una după alta, fără sfârşit. Pe fereastră se uitau cerşetori, bătrâne, prostituate, aşteptând să le descui magazia şi să le înapoiez boarfele.

Am auzit prin somn un ronţăit ca de şoarece. Zgomotul acela monoton a ţinut mult. M-am întors pe cealaltă parte şi m-am cuibărit mai bine, fiindcă simţeam o adiere de frig şi de umezeală. În timp ce-mi trăgeam pătura peste cap, am auzit un foşnet uşor şi o şoaptă omenească.

„Ce vis urât! Mi-am spus eu. A băgat spaima în mine! Bine ar fi să mă trezesc. »

Ceva de sticlă a căzut şi s-a spart. Dincolo de vitrină a licărit scurt o flăcăruie, şi lumina ei a început să joace pe tavan.

— Umblă binişor, a şoptit cineva, că-l trezeşti pe blestematul ăla. Scoate-ţi ghetele!

Un om s-a apropiat de vitrină, a aruncat o privire spre mine şi a pipăit lacătul micuţ. Era un moşneag bărbos, galben la faţă, cu faţa suptă, îmbrăcat într-un surtuc rupt, de soldat, şi încălţat cu ghete făcute ferfeniţă. Un flăcău înalt, slab, cu braţe groaznic de lungi, cu o jachetă scurtă, ruptă, şi cu poalele cămăşii lăsate peste pantaloni, s-a apropiat de el. Au schimbat câteva vorbe în şoaptă şi au început să trebăluiască pe lângă vitrină.

„Jefuiesc! » mi-a fulgerat prin minte.

Cu toate că dormeam, mi-am adus aminte că aveam întotdeauna sub pernă un revolver. Am pipăit încet, până ce am dat de el şi l-am apucat strâns în mână. Un geam al vitrinei a zăngănit.

— Mai încet! Dacă se trezeşte vom fi nevoiţi să-i facem de petrecanie.

Am visat apoi că am scos un strigăt sălbatic, pornit din adâncul pieptului şi că, speriat de glasul meu, am sărit în picioare. Moşneagul şi flăcăul s-au năpustit ameninţător asupra mea, dar, zărind revolverul, au dat înapoi. Îmi aduc aminte că după un minut stăteau palizi înaintea mea şi, clipind plângăreţ din ochi, se milogeau să le dau drumul. Vântul năvălea cu putere prin spărtura din geam, jucându-se cu flacăra lumânării aprinse de hoţi.

— Înălţimea Voastră! a îngânat cu glas plângăreţ cineva la fereastră. Binefăcătorii noştri! Milostivilor!

Am aruncat o privire într-acolo şi am zărit o băbuţă slabă, gălbejită, udă leoarcă.

— Să nu le faci vreun rău! Dă-le drumul! Plângea ea, privindu-mă cu ochi rugători. Numai sărăcia e de vină!

— Sărăcia! A întărit moşneagul.

— Sărăcia! A cântat vântul.

Inima mi s-a strâns de durere şi, ca să mă trezesc m-am ciupit. Dar în loc să mă trezesc, stăteam lângă vitrină, scoteam lucrurile din ea şi le vâram tremurând în buzunarele moşneagului şi ale flăcăului…

— Luaţi, repede! Le spuneam cu glas înecat. Mâine e sărbătoare şi voi sunteţi săraci! Luaţi!

După ce le-am umplut săracilor buzunarele, am strâns celelalte lucruri de preţ într-o legăturică şi le-am aruncat babei. Apoi tot babei i-am dat pe fereastră o blană, un rând de haine negre, cămăşile cu dantelă şi, pe deasupra, şi chitara. Ciudat mai visezi câteodată! După aceea, îmi aduc aminte că am auzit uşa. Ca din pământ au răsărit în faţa mea stăpânul, un comisar de poliţie, mai mulţi sergenţi de stradă. Stăpânul stătea lângă mine, iar eu parcă nici nu-l vedeam: îi dădeam înainte cu legatul boccelelor.

— Ce faci, nemernicule?

— Mâine e sărbătoare, i-am răspuns. Oamenii trebuie să mănânce.

Aici cortina se lasă, apoi se ridică iarăşi şi văd un decor nou. Nu mai sunt în magazie, ci în alt loc. Prin faţa mea se plimbă un sergent de stradă, îmi aduce pentru noapte o cană cu apă şi mormăie: „Măi, măi, măi! Ce i-a mai trăsnit prin minte în ajun de sărbătoare! » Când m-am trezit, se făcuse ziuă. Ploaia nu mai bătea în fereastră, vântul nu mai urla. Soarele juca vesel, ca de sărbătoare, pe perete. Primul care s-a prezentat cu felicitări de Crăciun a fost sergentul-şef.

— Bun sosit la casă nouă! mi-a urat el.

După o lună am fost judecat. Pentru ce? Degeaba le explicam judecătorilor că n-a fost decât un vis, că nu-i drept să judeci un om pentru un vis urât. Spuneţi şi dumneavoastră: cum era să dau aşa, nitam-nisam, lucruri străine unor hoţi şi unor nemernici? Şi unde s-a mai văzut să înapoiezi lucrurile, fără să primeşti banii de răscumpărare? Dar tribunalul a luat visul drept realitate şi m-a condamnat. Acum, după cum vedeţi, sunt la închisoare. Nu cumva puteţi pune pe undeva un cuvânt bun pentru mine, Înălţimea Voastră? Zău că nu-s vinovat.