S-au desfiinţat!

de A.P. Cehov

Nu demult, când tocmai începuseră să se reverse apele primăverii, moşierul Vâvertov, praporcic în retragere, îl ospăta pe inginerul hotarnic Katavasov, care se abătuse pe la el. Beau, înfulecau şi comentau ultimele noutăţi. Katavasov, ca orăşean, era la curent cu toate: cu holera, cu războiul şi chiar cu mărirea impozitului pe băuturi: o copeică de grad. Inginerul vorbea, iar Vâvertov asculta, se mira şi la fiecare noutate exclama: „Nu mai spune! la, poftim! Aşa-a. »

— Dar de ce eşti astăzi fără epoleţi, Semion Antipâci? îl întrebă el dintr-odată, nedumerit, pe inginer.

Acesta nu răspunse de îndată. Tăcu un timp, bău un păhăruţ de votcă, făcu un gest înciudat cu mâna şi abia după aceea mormăi:

— S-au desfiinţat!

— Nu mai spune! Aşa-a. Eu nu citesc gazetele şi nu ştiu nimic din toate astea. Carevasăzică dumneavoastră, funcţionarii de la departamentele civile, nu mai purtaţi astăzi epoleţi? la poftim! Să ştii că, pe de o parte, nu-i rău: soldaţii n-o să vă mai ia drept ofiţeri şi n-o să vă mai salute de florile mărului. Dar pe de alta, mărturisesc că nici bine nu-i. Nu mai aveţi înfăţişarea aceea falnică. Nu mai aveţi aerul acela nobil!

— Ei, ce are a face! Spuse inginerul, repetându-şi gestul înciudat. Aspectul exterior al înfăţişării nu-i mare lucru. Ori că ai epoleţi, ori că n-ai – totuna e, numai gradul să ţi-l păstrezi. De aceea noi nu ne simţim deloc jigniţi. Pe voi însă, Pavel Ignatici, v-au jignit într-adevăr! Şi te plâng din toată inima.

— Adică cum? întrebă Vâvertov. Cine a putut să mă jignească?

— Cei care v-au desfiinţat. Fiindcă şi pe voi v-au desfiinţat. Cu toate că praporcicul nu e un grad mare, cu toate că nu-i nici cal, nici măgar, e totuşi un slujitor al patriei, un fel de ofiţer. Şi-a vărsat sângele. De ce să-i desfiinţezi gradul?

— Adică, lartă-mă, nu te înţeleg tocmai bine, începu să bolborosească Vâvertov, îngălbenindu-se şi holbând ochii. Cine ne-a desfiinţat?

— Cum, n-ai aflat? S-a dat un decret, prin care s-a desfiinţat gradul de praporcic. Să nu mai fie nici un singur praporcic! Nici să nu se mai pomenească de ei! Se poate să nu fi auzit? Ordinul glăsuieşte ca toţi activii cu grad de praporcic să fie înaintaţi la gradul de sublocotenent. Cât despre voi, cei în retragere, treaba voastră. Dacă vă face plăcere să vă spuneţi şi mai departe praporcici, n-aveţi decât, iar dacă nu, atâta pagubă!

— Carevasăzică, ce sunt acum?

— Dumnezeu ştie ce eşti! Acum nu mai eşti nimic, eşti un fel de nedumerire, eşti eter! Acum nici dumneata nu mai ştii ce eşti.

Vâvertov vru să întrebe ceva, dar nu mai fu în stare. Simţi un sloi de gheaţă în inimă, genunchii i se muiară, limba îi înţepeni. Cârnatul pe care tocmai îl mesteca i se opri nemestecat în gură.

— Urât s-a mai procedat cu voi, n-am ce zice! urmă inginerul oftând. Toate-s bune, dar măsura asta nu pot s-o aprob. Ce trebuie să urle acum ziarele din străinătate! Ai?

— Tot nu înţeleg, bâigui Vâvertov. Dacă nu mai sunt praporcic, apoi ce sunt? Nimic? Un zero? Dacă-i aşa cum spui, asta înseamnă că acum oricine poate să-mi spună o mojicie sau să mă tutuiască?

— Asta nu mai ştiu. Şi pe noi ne ia acum lumea drept conductori de tren! Deunăzi, directorul general al mişcării de la calea ferată se plimba pe peron în mantaua lui de inginer, fără epoleţi, aşa cum e ordinul acum. Un general i-a strigat: „Hei, conductorule, când pleacă trenul »? S-au luat la harţă şi a ieşit o întreagă dandana. Aşa ceva nu se poate scrie în gazete, dar. Toată lumea a aflat! Nu poţi să ascunzi sula în sac!

Buimăcit de această ştire, Vâvertov nu mai bău şi nu mai mâncă. încercă într-un târziu să dea peste cap un pahar de cvas rece, ca să-şi mai vină în fire, dar cvasul i se opri în gâtlej şi făcu cale întoarsă.

După ce îl petrecu pe inginer până la căruţă, praporcicul desfiinţat începu să se plimbe prin toate odăile, dus pe gânduri. Se gândi, se tot gândi, dar nu se alese cu nimic. Noaptea, întins în pat, ofta întruna şi continua să se gândească.

— Ei, ajunge! îi spuse nevastă-sa, Arina Matveevna, înghiontindu-l cu cotul. Gemi, de parcă ai naşte! Poate că nici nu-i adevărat. Du-te şi tu mâine pe la cineva şi întreabă. Cârpă ce eşti!

— Ai să vezi tu cârpă, dacă rămân fără grad şi fără titlu. Stai aici ca o balenă şi-i tot dai zor cu cârpă! Doar nu tu ţi-ai dat sângele pentru ţară!

A doua zi de dimineaţă, Vâvertov, care nu închisese ochii toată noaptea, porunci să se înhame roibul la brişcă şi se duse să culeagăinformaţii. Se hotărî să treacă pe la unul dintre vecini şi, de va fi nevoie, chiar pe la mareşalul nobilimii. Trecând prin Ipatievo, întâlni pe protoiereul Pafnuti Amalikiteanski. Părintele protoiereu, urmat de dascăl, venea de la biserică şi se ducea spre casă. Fluturându-şi mânios bastonul, se întorcea mereu către ţârcovnic şi-l ocăra: „Tâmpit mai eşti, măi frate! Mare tâmpit! »

Vâvertov coborî din brişcă şi se apropie de preot, cerându-i binecuvântarea.

— Sărbători fericite, părinte protoiereu! îi spuse el, sărutându-i mâna. Ai făcut slujba?

— Da, liturghia.

— Aşa-a. Ei, fiecare cu rostul lui! Dumneata paşti turma duhovnicească, noi îmbunătăţim pământul pe cât ne ajută puterile. Dar de ce eşti astăzi fără decoraţii?

În loc să răspundă, părintele făcu un gest înciudat cu mâna şi-şi văzu de drum.

— S-a interzis! Lămuri în şoaptă dascălul. Vâvertov îl petrecu cu privirea pe protoiereul ce păşea mânios şi inima i se strânse de o presimţire amară: vestea adusă de inginer părea deci adevărată!

Pornind mai departe, praporcicul se duse la vecinul său de moşie, maiorul Ijiţa. în timp ce brişcă intra în curtea maiorului, Vâvertov văzu următorul tablou: Ijiţa, în halat, cu un fes turcesc pe cap, stătea în mijlocul curţii, bătea furios din picioare şi dădea din mâini, iar vizitiul Filka plimba prin faţa lui, încoace şi încolo, un cal care şchiopăta.

— Nemernicule! Se răţoia maiorul. Pungaşule! Parşivule! Ar fi prea puţin să te spânzur! Sălbaticule! Ah, respectele mele! Spuse el, zărindu-l pe Vâvertov. Mă bucur că te văd. îţi place una ca asta? De o săptămână a nenorocit piciorul calului şi tace, pungaşul! N-a suflat un cuvânt! Dacă n-aş fi băgat de seamă, s-ar fi dus dracului copita! Ai? îţi place? Şi să nu-i trag câteva? Te întreb: să nu-i trag?

— Căluţu-i frumos, spuse Vâvertov, apropiindu-se de Ijiţa. Păcat! Trimite după veterinar, domnule maior. Am la mine în sat un veterinar foarte priceput, domnule maior!

— Domnule maior, mârâi Ijiţa, zâmbind dispreţuitor. Domnule maior! Nu-mi arde de glume! Mi s-a îmbolnăvit calul şi dumneata îmi tot dai cu domnule maior, domnule maior! Parcă ai fi o cioară: crr! Crr!

— Nu te înţeleg, domnule maior. Cum poţi să mă asemuieşti pe mine, om onorabil, cu o cioară?

— Dar eu ce fel de maior sunt? Parcă mai sunt maior?

— Da’ ce eşti?

— Dracu’ ştie ce sunt! Spuse Ijiţa. E mai bine de un an de când s-a desfiinţat gradul de maior. Dar ce-i cu dumneata? Pe ce lume trăieşti? Vâvertov îl privi cu groază pe Ijiţa şi începu să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, presimţind că-i de rău.

— Dă-mi voie. Spuse el. Eu totuşi nu înţeleg. Gradul de maior e doar un grad important!

— Da!

— Atunci cum vine asta? Dumneata. Să nu fii nimic?

Maiorul se mulţumi să facă un gest înciudat cu mâna şi începu să-i povestească cum nemernicul de Filka vătămase copita calului. Povesti îndelung şi, în cele din urmă, ridică până sub nasul lui Vâvertov copita bolnavă, cu o rană purulentă, acoperită cu un plasture de băligar.

Vâvertov nu mai auzea, nu mai pricepea nimic şi vedea totul ca prin sită. Îşi luă în neştire rămas-bun, se urcă în brişcă şi strigă deznădăjduit vizitiului:

— La mareşal! Repede! Dă bici calului! Moşia mareşalului nobilimii, consilierul de stat lagodâşev, era în apropiere.

Nu trecu nici un ceas şi Vâvertov intra în biroul lui şi îl saluta. Mareşalul şedea pe o canapea şi citea „Novoe vremea ». Zărindu-l pe musafir, înclină capul şi îi arătă un fotoliu.

— S-ar cădea ca înainte de toate să mă prezint, Excelenţă, începu Vâvertov, dar neştiind care îmi mai e rangul, îndrăznesc să recurg la Excelenţa Voastră pentru a căpăta lămuriri.

— Dă-mi voie, stimabile, îl întrerupse mareşalul. In primul rând să nu-mi mai spui Excelenţă. Te rog!

— Cum se poate. Suntem oameni mici.

— Nu de asta e vorba! lată, ziarele, (şi mareşalul repezi degetul spre „Novoe vremea », cu atâta indignare, încât găuri ziarul). Ziarele scriu că noi, consilierii de stat, nu vom mai fi excelenţe. Se dă aceasta ca sigur! Ce are a face? Nici nu-i nevoie, domnul meu! Nu-i nevoie! Aşa că să nu-mi mai dai acest titlu! Nici nu-mi trebuie! lagodâşev se ridică şi se plimbă mândru prin birou.

Vâvertov scoase un oftat şi scăpă şapca jos. „Dacă s-a ajuns chiar până la ei, gândi el, nu mai are nici un rost să-l întreb de praporcic şi de maior. Mai bine plec ». Vâvertov bolborosi ceva şi ieşi, uitându-şi şapca în biroul mareşalului. Peste vreo două ceasuri se întoarse acasă, galben, fără şapcă şi cu o groază prostească întipărită pe faţă. Coborând din brişcă, ridică sfios ochii spre cer: nu cumva s-o fi desfiinţat şi soarele?

Speriată, văzându-l în aşa hal, nevastă-sa îl copleşi cu întrebări, dar la toate întrebările ei, Vâvertov nu răspunse decât cu un gest deznădăjduit.  O săptămână întreagă n-a băut, n-a mâncat şi n-a închis ochii; se plimba năuc dintr-un colţ într-altul, gândindu-se întruna. Era tras la faţă, cu o privire năucă. Nu adresa nimănui o vorbă, nu cerea nimănui nimic, iar când Arina Matveevna îl sâcâia cu întrebările, se mulţumea să facă un gest de lehamite cu mâna, fără să scoată măcar un mormăit. Câte n-au încercat pentru a-l readuce în fire! l-au făcut must de soc, i-au dat „intern » untdelemn din candela de sub icoane, l-au aşezat pe o cărămidă fierbinte, dar toate acestea fără nici un folos. Vâvertov slăbea şi dădea înciudat din mână. în cele din urmă, l-au chemat pe părintele Pafnuti, ca să-l dăscălească. Protoiereul se munci o jumătate de zi, lămurindu-i că acum toate au drept scop înălţarea omului şi nicidecum înjosirea lui, dar sămânţa cea bună căzu pe un pământ sterp. Părintele luă o hârtie de cinci ruble pentru truda lui şi plecă, fără să fi izbutit nici el nimic. După o săptămână încheiată, Vâvertov prinse dintr-odată glas.

— De ce taci, nătărăule? Se răsti el pe neaşteptate la lliuşka, băiatul care deretica prin casă. Hai, fii obraznic! Bate-ţi joc de mine! Tutuieşte-I pe cel ce-a fost batjocorit, triumfă! După ce rosti aceste cuvinte, izbucni în plâns şi tăcu din nou încă o săptămână.

Arina Matveevna hotărî să-i ia sânge. Sosi felcerul, Îi luă două farfurii de sânge şi Vâvertov se simţi parcă mai uşurat. A doua zi după luarea sângelui se apropie de patul pe care era culcată nevastă-sa şi îi spuse:

— N-am să las lucrurile aşa, Arina. Acum sunt hotărât la orice. Mi-am dobândit gradul prin sârguinţă şi nimeni n-are nici un drept să atenteze la el. Aşa că iată la ce hotărâre am ajuns după ce am chibzuit bine: am să adresez o petiţie unei persoane sus-puse şi am să mă iscălesc: praporcicul cutare. Praporcic. înţelegi? Înadins! Praporcic.

Uite aşa! înadins!Soluţia aceasta îi plăcu atât de mult lui Vâvertov, încât se lumină la faţă şi ceru chiar de mâncare. Acum, înseninat de hotărârea sa, se plimbă prin odăi, zâmbeşte sarcastic şi visează:

— Pra-por-cic. Înadins.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s