Nu-ţi bate joc de dumnezeul gazelei


cehov20

CINICUL

de A.P. Cehov

E pe la amiază. Stegarul în retragere Egor Siusin, directorul „menajeriei fraţilor Pichnau », un munte de om cu chipul năpădit de grăsime şi răvăşit de băutură, cu cămaşă soioasă şi frac plin de pete, a şi avut timpul să se îmbete. Se foieşte prin faţa publicului ca dracul înainte de utrenie: aleargă cu haina descheiată, face schime, chicoteşte, roteşte ochii de parc-ar cocheta, dă greoi din mâini. Publicului îi place când căpăţâna lui mare e plină de aburii vinului. Atunci nu „prezintă » animalele pur şi simplu, ci într-un fel nou, cu totul personal.

— Cum să vi le prezint? întreabă el publicul, făcând cu ochiul. Simplu, sau cu psihologie şi tendinţă?

— Cu psihologie şi tendinţă!

— Bene! Încep! Leul african! spune el, clătinându-se pe picioare şi privind batjocoritor leul care stă culcat într-un ungher al cuştii şi clipeşte blând din ochi. Sinonimul puterii îmbinate cu graţia, podoaba şi mândria faunei! Pe timpuri, în îndepărtata lui tinereţe, te cucerea prin forţa lui şi îngrozea împrejurimile cu răgetul său, iar acum… Ha-ha-ha. Iar acum, dobitocul de el stă în cuşcă. Ce zici, frăţioare leu? Stai aici? Hai? Filosofezi, hai? Bine era când hoinăreai prin păduri. De nimic nu-ţi păsa! Credeai că nu-i pe lume dihanie mai tare ca tine, nu te fereai nici de dracu’ – şi iată că soarta, neghioaba, s-a dovedit mai tare. Cu toate că-i neghioabă, e mai tare. Ha-ha- ha! Departe de Africa te-au mai adus diavolii! Cred că nici prin gând nu-ţi trecea că ai să nimereşti aici! Şi de mine, frate dragă, şi-au bătut joc diavolii, şi încă urât de tot! Am colindat pe la liceu, prin felurite slujbe, am fost la telegraf, am fost inginer hotarnic, am fost în armată, am fost la o fabrică de macaroane. Dracu’ mai ştie unde n-am fost! În cele din urmă, am nimerit la menajerie, în putoarea asta. Ha-ha-ha!

Şi publicul, molipsit de râsul din toată inima al lui Siusin, care-i ameţit de-a binelea de băutură, râde şi el.

— Trebuie să-i fie dor de libertate! spune, făcând cu ochiul în direcţia leului, un flăcău mirosind a vopsea, cu hainele pline de pete grase, de toate culorile.

— Da’ de unde! Dacă i-am da drumul, tot în cuşcă s-ar întoarce. S-a obişnuit. Ha-ha-ha. Ar fi timpul să-ţi dai sufletul, leule, asta-i. Ce rost are s-o duci aşa, de azi pe mâine, ia-ţi odată inima-n dinţi şi crapă! Doar n-ai ce să aştepţi. Ce te uiţi la mine? Vorbesc serios!

Siusin duce publicul la cuşca următoare, în care o pisică sălbatică se zbuciumă şi se izbeşte de gratii.

— Pisica sălbatică! Străbuna mâţelor noastre! Nu sunt nici trei luni de când a fost prinsă şi băgată în cuşcă. Stupeşte, se zbate, fulgeră din ochi, nu te lasă să te apropii de ea. Zi şi noapte zgârie gratiile: caută o scăpare! Ar da un milion, ar da şi jumătate din viaţă, şi-ar da şi puii, numai şi numai să se întoarcă acasă. Ho-ho-ho! Ce te zbuciumi aşa, proasto? Ce te tot arunci de colo-colo? N-ai să ieşi de aici! Ai să crăpi, dar n-ai să ieşi! Şi ai să te şi obişnuieşti, ai să te împaci! Nu numai că ai să te obişnuieşti, dar ai să ne şi lingi mâinile, nouă, călăilor tăi! Ho-ho-ho. Aici, soro, e ca şi în iadul lui Dante. Lasă-ţi orice speranţă!

Puţin câte puţin, cinismul lui Siusin începe să indispună publicul.

— Nu înţeleg ce haz găsiţi în toate astea! spune un glas de bas.

— Rânjeşte şi nu ştie nici el de ce. Spune vopsitorul.

— Asta-i maimuţa! continuă Siusin, apropiindu-se de cuşca următoare. Ticălos animal! Ştiu că ne urăşte, cred că ar fi bucuroasă să ne sfâşie în bucăţi, dar zâmbeşte, ne linge mâinile! Are o fire slugarnică! Ho-ho-ho. Pentru o bucată de zahăr, e oricând gata să se ploconească până la pământ în faţa călăului şi să facă pe măscăriciul. Nu-mi plac astfel de firi! Iar asta e gazela! spune Siusin, păşind spre o cuşcă în care stă o gazelă măruntă, slabă, cu ochi mari, plânşi, i-a şi sunat ceasul! Abia a ajuns în cuşcă – şi gata deznodământul: e ofticoasă în ultimul grad! Ho-ho-ho. Uitaţi-vă, are ochi întocmai ca ai omului; şi plânge! E şi firesc. E tânără, frumoasă, ar vrea să trăiască! Acum i-ar şedea bine să alerge în libertate, să se miroasă bot în bot cu niscai amorezi frumuşei; pe când aici stă pe nişte paie murdare, care put a câine şi a grajd. Ciudat lucru: moare, darîn ochi tot îi mai licăre nădejdea! Ce înseamnă tinereţea! Ai? Să te strici de râs cu voi ăştia tinerii! Degeaba mai tragi nădejde, fetiţo! Azi-mâine îţi înţepenesc picioruşele, cu nădejde cu tot. Ho-ho-ho.

— Ia ascultă, mă frate. N-o mai da gata şi cu vorba, spune vopsitorul încruntându-se. Te trec fiorii!

Publicul nu mai face haz. Siusin e singurul care râde. Cu cât publicul e mai posac, cu atât e mai tare şi mai aspru râsul lui Siusin. Şi, pe nesimţite, toţi încep să-şi dea seama că-i urât, murdar, cinic – şi în privirile tuturor se iveşte ură şi mânie.

— Şi ăsta-i dumnealui, cocorul! îi dă înainte Siusin, apropiindu-se de un cocor care stă lângă o cuşcă. E născut în Rusia, a fost în migraţiune pe Nil, unde a stat de vorbă cu crocodilii şi cu tigrii. Trecutul îi e cât se poate de strălucit. Priviţi-l: e gânditor, concentrat! E atât de adâncit în gândurile lui, încât nu ia seama la nimic. Visuri, visuri! Ho-ho-ho. „Într-o zi, gândeşte el, am să le găuresc la toţi capetele cu ciocul, am să zbor pe fereastră şi am să mă înalţ în albastrul, în azurul cerului! Da, prin albastrul cerului trec acum în zbor spre ţările calde şiruri întregi de cocori şi toţi fac: cri, cri, cri. » Ia priviţi, i s-au făcut penele măciucă! Asta înseamnă că în toiul visării şi-a adus aminte că i s-au retezat vârfurile aripilor şi l-a cuprins groaza, deznădejdea. Ho-ho-ho. E o fire mândră, răzvrătită. Penele o să-i stea mereu aşa, măciucă, până ce o să crape. Nu se dă bătut, e mândru! Iar nouă, stimate cocor, puţin ne pasă că nu te împaci cu soarta! Eşti mândru, neînduplecat, dar eu, dacă am chef, uite, te iau de nas şi te port aşa prin faţa publicului. Ho-ho-ho.

Siusin îl apucă pe cocor de cioc şi îl plimbă.

— Ce-nseamnă batjocura asta? se aud glasuri.

— Dă-i pace! Curată neruşinare! Unde-i stăpânul? Cum de i se permite unui beţiv să chinuiască animalele!

— Ho-ho-ho. Şi cu ce le chinuiesc?  

— Uite, cu asta, cu toate astea. Cu glumele. Nu se cade!

— Dar chiar voi mi-aţi cerut să vi le prezint cu psihologie! Ho-ho-ho.

Lumea îşi aduce aminte că numai pentru „psihologie » a venit la menajerie, că a aşteptat cu nerăbdare ca Siusin să iasă beat din cămăruţa lui şi să înceapă prezentarea şi, pentru a-şi justifica măcar cu ceva mânia, oamenii încep să se lege de hrana neîndestulătoare, de micimea cuştilor şi de multe altele.

— Nu le lăsăm noi să moară de foame, spune Siusin, clipind batjocoritor. Chiar acum începe alimentarea. Vai de mine!

Înălţând din umeri, se bagă sub o tejghea şi scoate din nişte pături calde un mic boa constrictor.

— Le hrănim. Nici nu s-ar putea altfel! Sunt ca şi actorii: daca nu le dai de mâncare – crapă! Domnule iepuraş, venez ici! Vă rog frumos!

În scenă îşi face intrarea un iepuraş de casă, alb, cu ochii roşii.

— Respectele mele! spune Siusin, jucându-şi degetele pe dinaintea botişorului iepurelui. Am onoarea să mă prezint! Vă prezint şi pe domnul boa constrictor, care doreşte să vă înghită! Ho-ho-ho. Ce-i? E neplăcut, frate dragă? Te zgribuleşti? N-am ce-ţi face! Nu-i vina mea! Dacă nu astăzi, mâine. Dacă nu eu, un altul. Totuna e. Puţină filosofie, frate iepuraş! Acum eşti viu, adulmeci, cugeţi, iar peste un minut – vei fi o masă informă! Poftim. Şi viaţa e atât de frumoasă, măi frate! Doamne, ce frumoasă e!

— Nu mai e nevoie de alimentare! se aud glasuri. Ajunge! Nu ne mai trebuie!

— Păcat! continuă Siusin, prefăcându-se că nu aude. E o personalitate, un individ, o viaţă întreagă. Are o femelă, copilaşi şi, deodată – hap! Poftim! Oricât de rău mi-ar părea, n-am ce face!

Siusin ia iepuraşul şi îl pune râzând în faţa gurii şarpelui boa. Dar nici nu apucă iepuraşul să încremenească de groază, că este smuls de zeci de mâini. Se aud ocări, invective la adresa societăţii de ocrotire a animalelor. Zarvă, mâini care se ridică ameninţător, tropăituri. Siusin se refugiază râzând în cămăruţa lui.

Ieşind din menajerie, oamenii sunt revoltaţi. Le e silă, ca şi cum ar fi înghiţit o muscă. Dar trece o zi, mai trece una şi vizitatorii obişnuiţi ai menajeriei se liniştesc şi încep să se simtă din nou atraşi de Siusin, ca de votcă sau de tutun. Le e iarăşi poftă de cinismul lui aţâţător, care-ţi stârneşte fiori de groază.

Toate cele 10 povestiri cehoviene pe care le-am transcris pentru decalogul patetic le puteţi citi în secţiunea Cehov de la rubrica Biblioterapie

Une réflexion sur “Nu-ţi bate joc de dumnezeul gazelei

  1. Vă mulțumesc mult pentru această poveste . „Un om care rămâne senin în ciuda accidentelor vieții arată pur și simplu că știe cât de teribile și de o infinită diversitate sunt nenorocirile posibile în viață,și în consecință consideră nenorocirea actuală o mică parte din ceea ce s-ar putea întâmpla”Schopenhauer. Eu am un cățel,am visat ieri noapte, că îl pierdusem,m-am trezit cu un strigăt de durere,apoi când am văzut cățelul,care era lângă mine,mi-am dat seama cât sunt de fericită.Să ne bucurăm de ceea ce avem,de libertatea noastră,de cei care sunt lângă noi.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s