Să nu-ţi amanetezi ziua odihnei


cehov30VISUL

 POVESTIRE DE SĂRBĂTORI

 de A.P. Cehov

Uneori se întâmplă ca vremea să fie atât de urâtă, încât ai zice că iarna, mâniată pe nevolnicia omenească, cheamă în ajutor o toamnă aspră şi se dezlănţuie mână în mână cu ea. Prin văzduhul înnegurat, posomorât, fără o geană de lumină, se rotesc vârtejuri de zăpadă şi de ploaie. Vântul umed şi rece, care te pătrunde până în măduva oaselor, bate cu o mânie sălbatică în ferestre şi acoperişuri, şi urlă prin hornuri, şi plânge prin răsuflătorile sobelor. Văzduhul, negru ca funinginea, e plin de jale. Ai zice că întregii firi îi e lehamite. E umed, frig şi te cuprinde un simţământ de spaimă.

O astfel de vreme a fost şi în noaptea de ajun a anului o mie opt sute optzeci şi doi, când nu intrasem încă la închisoare, ci eram preţuitor la biroul de împrumut pe gajuri al căpitanului în retragere Tupaev.

Se făcuse miezul nopţii. Magazia în care îmi aveam, după voinţa stăpânului, reşedinţa de noapte şi în care făceam pe câinele de pază, era slab luminată de flăcăruia albastră a unei candele. Era o încăpere mare, pătrată, ticsită cu boccele, cufere, etajere. Pe pereţii cenuşii de lemn, în crăpăturile cărora albureau smocuri ciufulite de câlţi, erau atârnate şube de blană de iepure, straie ţărăneşti, puşti, tablouri, candelabre, o chitară. Fiind dator să păzesc în timpul nopţii toate aceste boarfe, stăteam culcat pe un cufăr mare, roşu, în spatele vitrinei cu lucruri mai de preţ, şi priveam îngândurat flăcăruia candelei.

Nu ştiu de ce îmi era frică. Lucrurile amanetate la un birou de împrumut au întotdeauna ceva înfricoşător. Noaptea, la lumina slabă a candelei, ele par vii. Acum însă, când dincolo de fereastră foşnea ploaia, iar în sobă şi deasupra acoperişului urla jalnic vântul, mi se părea că şi ele bocesc parcă, înainte de a ajunge aici, toate trebuiau să treacă prin mâna preţuitorului, adică prin a mea şi de aceea ştiam povestea fiecăruia. Ştiam, bunăoară, că cu banii luaţi pe chitară s-au cumpărat prafuri care să potolească tusea unui ofticos. Ştiam că cu revolverul acesta se împuşcase un beţiv; nevastă-sa dosise revolverul, ca să nu-l găsească poliţia, îl amanetase la noi şi cumpărase un sicriu. Brăţara care mă privea din vitrină fusese amanetată de cel ce o furase. Două cămăşi cu dantelă, marcate cu nr. 178, erau amanetate de o fată, care avea nevoie de o rublă pentru a putea intra la Salon, unde avea de gând să câştige ceva bani. Într-un cuvânt, fiecare din lucruri vorbea de o nenorocire fără putinţă de îndreptare, de boală, de crimă, de desfrâu.

În noaptea aceea de ajun, lucrurile erau parcă mai grăitoare ca niciodată.

— Dă-ne drumul acasă! Mi se părea că se tânguie ele, ţinând isonul vântului. Dă-ne drumul!

Dar nu numai lucrurile trezeau în mine spaimă. Când scoteam capul de după vitrină şi aruncam o privire sfioasă spre fereastra întunecată, aburită, mi se părea că zăresc chipuri omeneşti privind din stradă înăuntru.

„Nerozii! Mă îmbărbătam eu singur, sensibilitate prostească! »

Într-adevăr, faptul că un om înzestrat de natură cu nervi de preţuitor era chinuit de mustrări de conştiinţă în noaptea de ajun, constituia un eveniment de necrezut, ba chiar fantastic. La un birou de împrumut pe gajuri, conştiinţa nu există decât amanetată. Ea e socotită aici ca un obiect de vânzare-cumpărare şi nu i se recunoaşte nici o altă raţiune. Ciudat, de unde putea să se fi ivit în mine? Mă tot răsuceam pe cufărul meu tare când pe o parte când pe cealaltă şi, cu ochii pe jumătate închişi ca să-i feresc de flăcăruia tremurătoare a candelei, încercam din răsputeri să înăbuş în mine musafirul acesta nepoftit. Dar toate strădaniile rămâneau zadarnice.

Fireşte, de vină era în mare parte oboseala trupească şi sufletească de la sfârşitul unei zile întregi de muncă grea: în ajunul Crăciunului, săracii năvălesc buluc la biroul de împrumut. Într-o zi de mare sărbătoare şi încă pe vreme rea, sărăcia nu-i un viciu, ci o groaznică nenorocire! În astfel de împrejurări, omul nevoiaş, simţind că se îneacă, caută la biroul de împrumut un fir de pai de care să se agaţe – şi în locul lui, capătă o piatră. Toată ziua de ajun se perindase pe la noi atâta lume, încât nemaiavând loc în magazie, fuseserăm nevoiţi să ducem în şură trei sferturi din lucrurile lăsate amanet. Din zori şi până seara târziu, fără o clipă de răgaz, mă tocmisem cu zdrenţăroşii, storcându-le copeicile şi jumătăţile de copeici, văzusem lacrimi, ascultasem rugăminţi zadarnice. Spre sfârşitul zilei, abia mă mai ţineau picioarele; mi se sleise şi sufletul şi trupul.

Nu era deci de mirare că acum nu dormeam, ci mă suceam pe toate părţile, stăpânit de o spaimă ciudată. Cineva a bătut încet la uşă. După bătaie, am auzit glasul stăpânului:

— Dormi, Piotr Demianâci?

— Încă nu, dar de ce?

— Ştii, mă gândesc dacă n-ar fi bine să ţinem deschis şi mâine dimineaţă? E sărbătoare mare şi vremea e groaznică. Sărăcimea o să năvălească ca muştele la miere. Aşa că, nu te mai duce mâine dimineaţă la biserică; stai aici. Noapte bună!

„Toată spaima asta a mea, mi-am zis eu după plecarea stăpânului, mi se trage de la pâlpâitul candelei. Trebuie s-o sting. »

Am ieşit din culcuş şi m-am dus spre ungherul unde atârna candela. Licărind slab, cu scurte izbucniri când lucea un pic mai viu, flăcăruia albastră se lupta vădit cu moartea. Fiecare pâlpâire lumina o clipă icoana, pereţii, boccelele, fereastra întunecată. Iar la fereastră, două chipuri galbene priveau în magazie, lipindu-se de geam.

„Nu-i nimeni! Mi-am spus eu. E numai închipuirea mea. »

În timp ce mă îndreptam pe dibuite spre culcuş, după ce stinsesem candela, s-a petrecut un lucru care a avut o mare înrâurire asupra stării mele sufleteşti de mai pe urmă. Deasupra capului meu s-a auzit deodată, cu totul pe neaşteptate, o trosnitură puternică, însoţită de un scheunat scurt şi turbat, care n-a ţinut decât o secundă. Ceva se rupsese, apoi slobozise tare un fel de ţipăt ascuţit, ca şi cum ar fi încercat o durere groaznică. Plesnise o strună la chitară; dar eu, cuprins de o spaimă cumplită, mi-am astupat urechile şi m-am repezit ca un nebun spre culcuş, împiedicându-mă de cufere şi de boccele. Mi-am vârât capul sub pernă şi, abia răsuflând, încremenit de groază, am început să trag cu urechea.

— Dă-ne drumul! urla vântul, şi lucrurile îi ţineau isonul. Dă-ne drumul, în cinstea sărbătorii! Doar şi tu eşti om sărac, ne înţelegi! Ai suferit şi tu de foame şi de frig! Dă-ne drumul!

Da, şi eu eram sărac şi eu ştiam ce înseamnă foamea şi frigul. Sărăcia mă împinsese la această blestemată slujbă de preţuitor, mă silise să nesocotesc, pentru o bucată de pâine, nenorocirea şi lacrimile. Dacă n-ar fi fost sărăcia, aş fi avut eu curajul să preţuiesc la câteva copeici ceea ce însemna sănătate, căldură, bucurie de sărbători? Şi atunci de ce mă învinuieşte vântul? De ce mă chinuie conştiinţa?

Dar oricât de tare îmi bătea inima, oricât mă chinuiau spaima şi mustrările de conştiinţă, oboseala a fost mai tare: am adormit. Dormeam însă iepureşte. Auzeam totul. Am auzit cum stăpânul mi-a mai bătut o dată în uşă, cum clopotele au început să sune de utrenie. Auzeam cum vuia vântul şi cum ploaia ciocănea pe acoperiş. Ochii îmi erau închişi, dar vedeam lucrurile, vitrina, fereastra întunecată, icoana. Toate se îmbulzeau în jurul meu şi, cu ochi trişti, mă rugau să le dau drumul acasă. Strunele chitarei plesneau scheunând, una după alta, fără sfârşit. Pe fereastră se uitau cerşetori, bătrâne, prostituate, aşteptând să le descui magazia şi să le înapoiez boarfele.

Am auzit prin somn un ronţăit ca de şoarece. Zgomotul acela monoton a ţinut mult. M-am întors pe cealaltă parte şi m-am cuibărit mai bine, fiindcă simţeam o adiere de frig şi de umezeală. În timp ce-mi trăgeam pătura peste cap, am auzit un foşnet uşor şi o şoaptă omenească.

„Ce vis urât! Mi-am spus eu. A băgat spaima în mine! Bine ar fi să mă trezesc. »

Ceva de sticlă a căzut şi s-a spart. Dincolo de vitrină a licărit scurt o flăcăruie, şi lumina ei a început să joace pe tavan.

— Umblă binişor, a şoptit cineva, că-l trezeşti pe blestematul ăla. Scoate-ţi ghetele!

Un om s-a apropiat de vitrină, a aruncat o privire spre mine şi a pipăit lacătul micuţ. Era un moşneag bărbos, galben la faţă, cu faţa suptă, îmbrăcat într-un surtuc rupt, de soldat, şi încălţat cu ghete făcute ferfeniţă. Un flăcău înalt, slab, cu braţe groaznic de lungi, cu o jachetă scurtă, ruptă, şi cu poalele cămăşii lăsate peste pantaloni, s-a apropiat de el. Au schimbat câteva vorbe în şoaptă şi au început să trebăluiască pe lângă vitrină.

„Jefuiesc! » mi-a fulgerat prin minte.

Cu toate că dormeam, mi-am adus aminte că aveam întotdeauna sub pernă un revolver. Am pipăit încet, până ce am dat de el şi l-am apucat strâns în mână. Un geam al vitrinei a zăngănit.

— Mai încet! Dacă se trezeşte vom fi nevoiţi să-i facem de petrecanie.

Am visat apoi că am scos un strigăt sălbatic, pornit din adâncul pieptului şi că, speriat de glasul meu, am sărit în picioare. Moşneagul şi flăcăul s-au năpustit ameninţător asupra mea, dar, zărind revolverul, au dat înapoi. Îmi aduc aminte că după un minut stăteau palizi înaintea mea şi, clipind plângăreţ din ochi, se milogeau să le dau drumul. Vântul năvălea cu putere prin spărtura din geam, jucându-se cu flacăra lumânării aprinse de hoţi.

— Înălţimea Voastră! a îngânat cu glas plângăreţ cineva la fereastră. Binefăcătorii noştri! Milostivilor!

Am aruncat o privire într-acolo şi am zărit o băbuţă slabă, gălbejită, udă leoarcă.

— Să nu le faci vreun rău! Dă-le drumul! Plângea ea, privindu-mă cu ochi rugători. Numai sărăcia e de vină!

— Sărăcia! A întărit moşneagul.

— Sărăcia! A cântat vântul.

Inima mi s-a strâns de durere şi, ca să mă trezesc m-am ciupit. Dar în loc să mă trezesc, stăteam lângă vitrină, scoteam lucrurile din ea şi le vâram tremurând în buzunarele moşneagului şi ale flăcăului…

— Luaţi, repede! Le spuneam cu glas înecat. Mâine e sărbătoare şi voi sunteţi săraci! Luaţi!

După ce le-am umplut săracilor buzunarele, am strâns celelalte lucruri de preţ într-o legăturică şi le-am aruncat babei. Apoi tot babei i-am dat pe fereastră o blană, un rând de haine negre, cămăşile cu dantelă şi, pe deasupra, şi chitara. Ciudat mai visezi câteodată! După aceea, îmi aduc aminte că am auzit uşa. Ca din pământ au răsărit în faţa mea stăpânul, un comisar de poliţie, mai mulţi sergenţi de stradă. Stăpânul stătea lângă mine, iar eu parcă nici nu-l vedeam: îi dădeam înainte cu legatul boccelelor.

— Ce faci, nemernicule?

— Mâine e sărbătoare, i-am răspuns. Oamenii trebuie să mănânce.

Aici cortina se lasă, apoi se ridică iarăşi şi văd un decor nou. Nu mai sunt în magazie, ci în alt loc. Prin faţa mea se plimbă un sergent de stradă, îmi aduce pentru noapte o cană cu apă şi mormăie: „Măi, măi, măi! Ce i-a mai trăsnit prin minte în ajun de sărbătoare! » Când m-am trezit, se făcuse ziuă. Ploaia nu mai bătea în fereastră, vântul nu mai urla. Soarele juca vesel, ca de sărbătoare, pe perete. Primul care s-a prezentat cu felicitări de Crăciun a fost sergentul-şef.

— Bun sosit la casă nouă! mi-a urat el.

După o lună am fost judecat. Pentru ce? Degeaba le explicam judecătorilor că n-a fost decât un vis, că nu-i drept să judeci un om pentru un vis urât. Spuneţi şi dumneavoastră: cum era să dau aşa, nitam-nisam, lucruri străine unor hoţi şi unor nemernici? Şi unde s-a mai văzut să înapoiezi lucrurile, fără să primeşti banii de răscumpărare? Dar tribunalul a luat visul drept realitate şi m-a condamnat. Acum, după cum vedeţi, sunt la închisoare. Nu cumva puteţi pune pe undeva un cuvânt bun pentru mine, Înălţimea Voastră? Zău că nu-s vinovat.

Une réflexion sur “Să nu-ţi amanetezi ziua odihnei

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s