Prin Belem cu Ricardo Reis


Nu mă înspăimântă inumerabilul flux viitor

De timpuri şi uitare;

Spaima murdară ca Tejo pleacă direct către soare

şi-n pânze albe revine

Caravelă cosmică, fixat asupră-şi, cugetul contemplă

Reflexele lumii,

Tot astfel în piatră clipa exterioară-şi gravează

Fiinţa, prin ea durând.

Belem – Piatra Albă a interiorităţii nude

taie lumina ce cuprinde secunda,

şlefuieşte vântul uşor ce mătură anii.

Îmi place învolburarea lor, Lidia, roze sunt

Ce se nasc în ziua

În care şi mor.

Pe poarta dinspre soare intrasei crezând

că ieşi din viaţă

Dar dincolo doar timpul lipsea şi turnul era inversat

Căci noapte se află şi înainte şi după

Acel puţin cât ne e durata.

Duminica-n Belem splendoarea doare

Nimic, în lumea străină

Nu ne recunoaşte aparenta grandoare

Ascetic mâncăm într-o umbră de timp dantelat

languroase pasteis de nata

Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa

Să refuzăm aşadar, tot ceea ce ne ridică

Spre irespirabile culmi,

Perene şi lipsite de flori.

Libertatea duce, cu vântul, spre mare,

Parfum de palmieri, cu fructe amare…

Şi, câtă vreme sângele încă ne bate la tâmple,

Şi nu se zbârceşte în noi

Însăşi iubirea, să dăinuim,

Ca ferestrele, cu lumina lor transparentă

Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar

Uşor amorţiţi de soarele cel încins

Să fim, şi abia reflectându-l puţin.

(Cupaj din Odele I-IV de Ricardo Reis, asamblat cu versuri de casă, plus câteva plagiate după Zelda Parr)

 

Tactici de ceartă


E important să recunosc semnele care arată că sunt furios, iar din momentul în care aceste semne încep să apară să încerc să iau o pauză de la discuţia în contradictoriu. A lua o pauză nu înseamnă să plec oricum de pe  terenul de conflict. Sunt câteva reguli de respectat ca să fie o pauză benefică:

1. Spuneu nu mă simt capabil să continui acum discuţia.

Varianta proastă e “mai întâi să te calmezi, apoi putem discuta”.

2. Admit că discuţia e importantă şi o vom relua.

Varianta proastă e “nu înţeleg cum ne putem certa pe o prostie/ pe ceva fără importanţă“.

3. Propun un termen, undeva între  “peste 45 de minute” şi  “peste 3 zile”, pentru a relua discuţia.

Varianta proastă e “hai să ne luăm un timp de gândire de vreo două săptămâni“.

4. Încep o altă activitate care să mă deconecteze.

Varianta proastă e să folosesc pauza pentru a-mi pregăti argumente.

5. Respect termenul stabilit pentru a relua discuţia.

Varianta proastă e  “nu mai e cazul să discutăm, mi-a trecut”.

…………………………………………..Mai multe tactici – în  magazindesfaturi

Şuviţe din Părul Venerei (V)


« Tălmaciul comandă lasagna şi due bicchiri. Isolda îl învaţă să ciocnească italieneşte. Trebuie să spună:

Cento giorni come questo!

Ei beau pentru ca aceşti stropi, care alung până la picioarele lor goale, zgomotul ploii, pisica roşcată, italianul de la masa vecină care şi-a îndesat telefonul între ureche şi umăr, pentru că aşa e mai uşor să explice cu mâinile – pentru ca toate acestea să se repete de o sută de ori. »

« Luaseră atunci cina la Ulpia, chiar deasupra forului lui Traian, stătuseră pe terasa descoperită[…] Jos, departe, la vreo opt sau zece metri – acolo timpul se măsoară în metri – se afla Roma antică, mai bine zis, cioburile ei – fiecare ruină era luminată. Coloanele erau prăvălite ca nişte oase roase de măduvă »

« În somn, Isolda îşi aruncase cearşaful, în lumina lunii pielea ei strălucea, acoperită de broboane. Şi tălmaciul s-a gândit atunci că e nevoie de multe pentru a te simţi fericit: să fii puţin cherchelit de grappa, de Roma, de iubire, de luna strălucitoare de afară care atârnă ca şi cum e o coadă de şopârlă ascunsă după un nor, după o frunză, să adormi cu femeia asta şi să ştii că mâine va fi dimineaţă, şi nu pur şi simplu o dimineaţă, ci o dimineaţă la Roma, când simţi acut că ai foarte puţin timp şi nu poţi să pierzi nicio clipă, că trebuie să te duci repede să te cufunzi în acest oraş. »

(Mihail Şişkin – Părul Venerei)

 

Croque-monsieur


Gândindu-mă la lungul şir de oameni care m-au învăţat ceva, mă opresc de fiecare dată ceva mai mult asupra celor care au reuşit să îmi stimuleze capacitatea de admiraţie şi gustul pentru bucuriile simple.

Nu văd de unde aş putea începe mai bine această serie de poveşti cu mentori decât cu profesoarele mele de franceză din şcoala generală. Pe una dintre ele am iubit-o (e prima oară când o recunosc public!), dar voi începe cu cealaltă, care mi-a făcut cunoştinţă cu limba franceză în aşa fel încât să rămân un admirator pe viaţă al acestei frumuseţi.

Doamna Popescu ne-a fost profesoară din clasa a II-a până în clasa a IV-a. Zâmbea rar, dar se enerva şi mai rar. Părea realmente interesată de ce spuneai, te trata cu un respect real. Ne corecta pronunţia de fiecare dată când greşeam, cu un ton neutru, parcă pentru că a arăta că e important să corectăm greşelile, dar că e normal să greşim. Eu eram încântat atunci când reuşeam să termin de citit paragraful doar cu o greşeală sau două, pentru că primeam, pe lângă un « très bien », o privire aprobatoare care dura parcă o secundă în plus.

Îmi amintesc foarte bine de ziua în care i-am spus mamei că vreau să facem un croque-monsieur. Era o lecţie din cartea de franceză în care era descrisă reţeta pentru acest tip de sandvici cald, cu două feluri de brânză, două feluri de şuncă şi trei felii de pâine. Eram atât de entuziasmat de idee pentru că în acea zi doamna de franceză nu mă corectase nici măcar o dată şi chiar avea pe faţă un zâmbet când mi-am ridicat ochii de pe foaie. Mult mai târziu am avut bănuiala că zâmbetul era, poate, măcar în parte, o consecinţă a faptului că în text apărea de multe ori silaba crrrocantă, şi nu trebuia să fac eforturi pentru a rrîi ca la Paris – îmi ieşea natural!

Lăsând gluma la o parte, îmi şi doream foarte mult să pronunţ exact aşa cum pronunţa doamna, şi nu mă refer numai la silabe şi accente ci şi la mimică şi tonul vocii. Faptul că am început mai degrabă să « aud » decât să « văd » limba franceză a avut şi o consecinţă cu totul neaşteptată.

S-a întâmplat că am lipsit vreo săptămână de la şcoală şi a trebuit să citesc lecţiile din manual. Nu au fost probleme în afară de … matematică. Materie la care nu avusesem până atunci nici cea mai mică problemă. Nu trebuise nici măcar să deschid vreodată manualul decât la paginile de exerciţii, daca aveam teme de acolo. Altminteri, lecţia o prindeam din clasă. Am reuşit să fac tema, cumva mecanic, dar aveam sentimentul că nu înţeleg ce înseamnă. Mama, fiind profesoară de matematică, m-a întrebat ceva în legătură cu tema (voia să vadă dacă am înţeles) şi, pus în situaţia de a spune ceva cu vorbe, nu scriind mecanic după o regulă care îmi rămânea obscură, nu am reuşit să răspund (dar, de fapt, chiar şi întrebarea mi se părea că nu seamănă cu ce citisem în carte). Am mărturisit că pur şi simplu nu pot să învăţ după cartea de matematică, mi-a explicat mama ce era de explicat şi totul a revenit la normal.

Dar manualele de matematică în limba română mi-au rămas străine pentru toţi anii de şcoală generală (au mai fost doar două situaţii în care a fost nevoie să citesc în manual, cam cu acelaşi rezultat). Am avut şansa să descopăr (printre materialele didactice ale mamei) o serie de manuale franceze pentru gimnaziu. Am constatat nu numai că înţelegeam ceea ce citeam, ci şi că limba aceea părea făcută pentru a da viaţă raţionamentelor. Materia era organizată simplu, formulările îmi erau clare, aplicaţiile îmi spuneau ceva. Dar ceea ce conta realmente era că « auzeam », nu citeam, acele rânduri în franceză; era ca şi cum un profesor mi-ar fi predat acele lecţii.

Şi mai e o imagine interesantă care îmi vine în minte în seara asta în care muşc încet dintr-un croque-monsieur. Eu, citind o biografie a lui Napoleon; de fiecare dată când apare Josephine de Beauharnais, mi-o închipui cu tenul alb şi părul negru; de fapt, e chiar doamna de franceză, iar Bonaparte e un elev de clasa a patra căreia ea îi corectează cu o bunăvoinţă seniorială accentul corsican.

Am acceptat mai târziu că Josephine avea ten creol şi păr castaniu, dar Napoleon nu a reuşit să treacă de clasa a patra şi să primească vreodată  un « très bien » şi un croque-monsieur în aceeaşi zi.

« Vântureasa de plastic  » de Marius Chivu – un poem la superlativ


Nico Rus

Rar mi-a fost dat să pun mâna pe o poezie atât de frumoasă şi profundă precum cea a lui Marius Chivu. Am citit-o şi recitit-o printre lacrimi… Se pare că nu sunt singura care a plâns…

Sunt convinsă că va avea recenzii foarte bune pe care aştept cu nerăbdare să le citesc. Poemul are un titlu incitant şi misterios, iar versetul din Evrei 13 cu 5: « Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu  te voi părăsi », un fel de motto al cărţii, anticipează întreaga atmosferă a poeziei, cea a unei iubiri filiale   puternice, necondiţionate, iubire manifestată plenar în cele mai tragice condiţii.

Fiind ţesută în jurul unei poveşti  reale din viaţa autorului, având aşadar un fir narativ,  mi s-a părut aproape imposibil să citez din ea fără să trunchez ceva din fluenţa şi farmecul acesteia.

Iată totuşi un fragment:

« spitalul e o biserică cu multe etaje

preoţi în alb cădelniţînd cu stetoscoapele

pronaos cu…

Voir l’article original 136 mots de plus

Tactici în atacul de panică


Deşi mulţi cred că atacurile de panică nu ar trebui să dea semne fizice, adevărul e că intră în definiţia atacului de panică să includă mai multe semne semne fizice, apărute brusc şi evoluând rapid spre un maxim.

Deşi mulţi cred că “oamenii normali” nu au niciodată atacuri de panică, adevărul e că asemenea oameni sunt la fel de rari ca şi cei care nu au niciodată dureri de cap. Definiţia “normalităţii” poate include şi 2-3 atacuri de panica pe an.

Strategiile pe care le-am discutat în atelierele anterioare (aici şi aici) nu exclud posibilitatea unor atacuri de panică sau a unor certuri, de exemplu. Sunt bătălii pe care nu le vom putea evita. Şi, ca în orice bătălie, există tactici mai bune şi tactici mai proaste.

…………………………………………..Continuarea o puteţi citi pe magazindesfaturi

Contrariul adicţiei nu e abstinenţa, ci conexiunea umană


« So the opposite of addiction is not sobriety. It is human connection. »

Am găsit această frază într-un articol foarte bun – « The Likely Cause of Addiction Has Been Discovered, and It Is Not What You Think »

Articolul l-am citit ca urmare a unei trimiteri dint-un articol de pe un blog cel mai adesea foarte interesant (Cu drezina)

Dintre exemplele de cercetare expuse în articolul menţionat, mi-a atras atenţia seria de experimente pe care le-a efectuat Bruce Alexander în anii 70 – le-aş denumi pe scurt Cuşca Şobolanului vs Parcul Şobolanilor.

Cercetătorul canadian a pornit de la întrebarea: adicţia depinde doar de contactul cu drogul sau depinde (mult mai mult) de context?

A fost sceptic în legătură cu următorul clip de prezentare pentru public a adicţiei la cocaină.

https://www.youtube.com/watch?v=7kS72J5Nlm8&feature=player_detailpage

Ce se întâmplă, de fapt? Şobolanul este într-o cuşcă şi are la dispoziţie o sticlă cu apă şi o sticla cu apa cu cocaină. În aproape toate cazurile şobolanul devine dependent de cocaină şi consumă cantităţi din ceea ce mai mari, până moare.

Alexander observă că şobolanul era singur în cuşcă. Şi construieşte un mediu alternativ: un Parc al Şobolanilor, cu multiple posibilităţi de socializare, exerciţiu fizic şi divertisment. Sursele de apă sunt aceleaşi ca în experimentul anterior: sticle cu apă şi sticle cu apă şi cocaină. Doar o mică parte dintre şobolani ajung să prefere cocaina (cei care sunt, din diferite motive, marginalizaţi) şi niciunul nu moare.

Într-o a doua fază, Alexander face şi experimentul « terapeutic »: după ce le dă drumul în Parc şobolanilor care consumasera cocaina, în singurătate, timp de 57 de zile (echivalentul în viaţa umană ar fi cam 7 ani!), majoritatea renunţă la consumul de cocaină.

Cum arată o laudă sănătoasă


Zece atribute ale laudei constructive:

  • Frecventa
  • Onestitatea
  • Ancorarea 
  • Regularitatea
  • Trasabilitatea
  • Echilibrul
  • Bonificarea
  • Indelebilitatea
  • Neamestecarea 
  • Empatia

Mai pe larg despre acest FOARTE  BINE pe Ralix.ro (aici)

Pe magazindesfaturi am început seria de ateliere virtuale Strategii, tactici şi tehnici de relaxare. Următorul atelier este mâine, 10 februarie, la ora 21.

Gând de duminică (17)


toate

« Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos »

După mine, cea mai pertinentă definiţie a libertăţii. Dată de Paul din Tars, cetăţean roman, născut din părinţi evrei care îi puseseră numele Saul (= cel dorit).

Această definiţie a libertăţii apare în aceeaşi scrisoare către locuitorii Corintului în care cel convertit pe drumul Damascului face cea mai impresionantă descriere a iubirii adevărate. Şi tot acolo aflăm ce nu ne este de folos:

« De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. »

Dacă am dragoste, toate îmi sunt îngăduite. « Iubeşte şi fă ce vrei » zice şi Augustin, alt cetăţean roman care a preferat o cetăţenie mai înaltă şi o libertate mai largă, guvernată de iubirea adevărată. Cea pe care Paul din Tars o arată astfel:

1. rabdătoare, 2. binevoitoare, 3. empatică, 4. fără invidie5. fără orgoliu, 6. delicată, 7. modestă, 8. altruistă,  9. dreaptă, 10. nemânioasă, 11. nesuspicioasă,   12. plină de speranţă, 13. tenace.

În iubirea adevărată, libertatea este deplină. Iar marele folos al libertăţii este dobândirea darurilor iubirii.