Cina cea de taină şi cunoaşterea dogmatică


Cina cea de taina este evenimentul mistic fondator al comunităţii creştine. Apostolii lui Hristos au răspândit un nou mod de a trăi în lume. Elementul ritual care distingea comunităţile creştine primare era adunarea în jurul mesei.

Această convivialitate a definit mentalitaţi şi instituţii sociale şi politice care au ajuns până în zilele noastre – v-ati gândit că a discuta şi (eventual) a rezolva probleme la o « masă rotundă » e o formă mentală creştină?

Poate va fi mai evident dacă voi aminti că forma otomană corespondentă este « divanul »- conceptul a pătruns şi în Ţările Române şi s-a menţinut atâta vreme cât a ţinut influenţa politică otomană. Revenirea României în Europa a însemnat şi trecerea de la « divan » (Divanurile ad-hoc de la 1857 fiind ultimele care au folosit numele turcesc) la « adunare »( Adunările elective de la 1859, de exemplu). De menţionat că  « adunare » este traducerea termenului elin ecclesia, care a fost preluat de latina târzie cu sensul de « comunitate a credincioşilor ». « Adunarile », ca forme politice moderne, sunt, desigur, laice, dar forma laică păstrează urma matricei creştine (de exemplu, existenţa unor valori asupra cărora votul nu are putere – lucru care ar fi fost uimitor pentru un atenian din vremea lui Pericle – sau  regula majoritatii calificate, de două treimi, pentru legile « organice »)

Am vorbit până aici despre « cină » ca formă care modelează încă existenţa în lume a civilizaţiilor cu matrice creştină. Să vorbim puţin şi despre implicaţiile « tainei ». Nu despre ce este dincolo de taină, ci ce este dincoace: cum s-a dezvoltat gândirea ştiinţifică creştină pornind de la dogmele creştine.

Una dintre teoriile curente azi e că gândirea ştiinţifică s-a dezvoltat în ciuda şi împotriva dogmelor. Adevărul e că gândirea ştiinţifică a fost adesea anticlericală, dar, cel puţin până în secolul XIX, rareori antireligioasă – chiar şi Darwin a trăit şi a murit în pace cu biserica sa.

În secolul XIX a fost inventat termenul « Renaştere », Jules Michelet fiind primul care l-a folosit; ideea că artele şi ştiinţele Greciei antice ar fi renăscut după un mileniu de obscurantism creştin a fost una dintre marile fraude intelectuale ale acestui secol XIX, perpetuată în cultura de masă până în zilele noastre.

Leonardo da Vinci, exemplu de om renascentist, nu poate fi conceput în afara moştenirii creştine. Inclusiv, sau mai ales, în ceea ce priveşte partea ştiinţifică a operei sale.

Să începem chiar cu celebra frescă Ultima Cena. Liniile de perpectivă converg în chipul lui Iisus – Leonardo foloseşte tehnica perspectivei pentru a pune in evidenţă un simbol creştin fundamental (Calea, Adevarul si Viata).

Dar putem spune şi altfel: tehnica perspectivei a fost posibilă doar după ce dogmele creştine au facut posibila notiunea de infinit. Infinitul nu e conceptibil (cel puţin nu ca noţiune matematică şi fizică) în gândirea greacă antică. Pentru Euclid, ideea unor paralele care se întâlnesc la infinit nu avea sens. Prima anticipare a geometriilor neeuclidiene e tocmai tehnica perspectivei – invenţie a aşa-zisei Renaşteri. De fapt, această perioadă este începutul dezvoltării unui nou tip de ştiinţă, una care depăşeşte raţionalismul static al gândirii antice. Această nouă ştiinţă are la bază dogme care circumscriu şi fac utilizabil non-raţionalul, non-reprezentabilul şi infinitul.

Iar pentru cine mai crede că dogmele creştine sunt inamicii ştiinţei şi că mileniul în care au fost elaborate a fost unul întunecat, o să deschid chiar Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, scrisă în secolul VIII al erei creştine.

« Nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile şi nici toate cognoscibile … Altceva este cognoscibilul şi altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea »

« Cognoscibil », « exprimabil » sunt termeni cu care ştiinţa greacă nu-şi bătuse capul (Socrate, cu al sau « stiu ca nu stiu nimic », e o exceptie si un scandal in filosofia greaca – nu intamplator il puteti gasi zugravit pe peretii multor biserici ortodoxe). De fapt, Atena ratiunii nici nu îşi putea închipui un cosmos care să aibă părţi ce nu pot fi cunoscute raţional. Euclid a luat drept punct de pornire nişte « evidenţe » empirice şi raţionale pe care le-a numit axiome. Ştiinţa creştină a procedat invers: a verificat consecinţele practice ale acceptării unor dogme care nu puteau fi înţelese raţional.

Iată câteva exemple:

1. Infinitul. 

« Este evident că Dumnezeu este necorporal. Căci, cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă…?… Dacă Dumnezeu ar fi corporal, cum se va putea respecta dictonul că Dumnezeu străbate prin toate şi umple toate, după cum spune Scriptura: „Nu umplu Eu, oare, cerul şi pământul, zice Domnul? »… Dar dacă unii zic că Dumnezeu este un corp imaterial, ca aşa-numitul, de înţelepţii greci, al cincilea corp, vom spune că este cu neputinţă, deoarece, negreşit, el se va mişca ca şi cerul. Căci acesta spun ei că este al cincilea corp. Cine este, însă, acela care îl mişcă pe acesta? Căci tot ce se mişcă este mişcat de altcineva. Şi pe acela, cine? Şi aceasta la infinit, până vom ajunge la ceva nemişcat. » (Ioan Damaschin, op. cit.)

Matematica, astronomia, filosofia cosmologică greacă se bazaseră  pe finit, pe măsurabil, pe corpuri ideale şi forme perfecte. Poliedre regulate, sfere, numere raţionale, armonii şi proporţii, aceasta era ţesătura cosmosului grec. Grecii antici erau perfect opaci la ideea de infinit. Dogma dumnezeului infinit şi necorporal a generat  matematici şi fizici la care anticii nu aveau acces.

2. Forţa. Newton nu avea niciun dubiu: gravitaţia este Dumnezeu. Trebuie spus din capul locului că Newton a căutat o lege fizică universală pentru că ştia că trebuie să existe. Aristotel, de exemplu, nu o căutase pentru că universul lui era compus din corpuri care aveau fiecare proprietăţi distincte (de exemplu, piatra avea « proprietatea » căderii, deci nu era nevoie de o forţă externă).

« Prin urmare Dumnezeu se numeşte „minte », „raţiune », „duh », „înţelepciune », „putere », pentru că este cauza acestora, pentru că este imaterial şi pentru că este atoatelucrător şi atotputernic. »(Ioan Damaschin, op. cit.)

Cu alte cuvinte, existenţa unei legi a atracţiei universale a fost mai întâi presupusă de misticul Newton pe baza a trei elemente dogmatice:

  • trebuia să existe o lege pentru că Dumnezeu este « mintea »
  • trebuia să fie vorba de o forţă de atracţie pentru că Dumnezeu este « puterea » care menţine (atoatelucrător) ordinea lumii
  • trebuia să fie universală pentru că Dumnezeu este unic şi suveranitatea sa e universală (acesta e sensul dogmatic al termenului « atotputernic », nu că Dumnezeu poate « orice », ci că « poate tot ceea ce vrea »)

3. Natura duală a luminii. Undă şi corpuscul. Acesta a fost răspunsul mecanicii cuantice la întrebarea la care Newton a răspuns că « lumina are o natură corpusculară », iar Christian Huygens că « lumina are o natură ondulatorie ». Ambii au fost marcaţi în teoriile lor de raţionalismul caracteristic doctrinei protestante. Răspunsul modern este de fapt o sinteză care nu poate fi înţeleasă raţional, dar are o valoare explicativă şi practică mult mai mare decât teoriile lui Newton si Huygens.

Teoria undă-corpuscul are la bază o gândire compatibilă cu dogma dublei naturi a lui Hristos, formulată la al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451: « cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire ». Iar reprezentarea lui Iisus Hristos în Crez este tocmai lumina: « Lumină din Lumină… »

4. Energia

« Dumnezeirea este simplă şi necompusă … Prin urmare, trebuie să ne gândim că fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arată ceea ce este El în fiinţa Sa, ci indică ceea ce nu este în fiinţa Lui » (Ioan Damaschin, op. cit.).

Aplicarea acelui « trebuie să gândim că », decurgând din formulă dogmatică a naturii simple a lui Dumnezeu, a dus la legile conservării energiei şi, în final, la celebra formulă unificatoare E=mc². Nu ştim ce este Dumnezeu în fiinţa sa, dar, prin formula energiei totale (dogmatică ea însăşi, ca formă), putem circumscrie misterul « energiilor necreate » (termen introdus în teologie de misticii isihaşti în secolul XIII). 

Lista ideilor ştiinţifice care au fost posibile doar în cadrul dogmatic creştin e mult mai lungă. Dogma poate fi şi un puternic instrument de cunoaştere. Dacă o privim nu ca o uşă închisă înspre mister, ci ca o uşă întredechisă dinspre mister, prin care lumina misterului ne indică sectoare de cunoaştere rodnică a lumii.

Iisus nu a spus niciodată « crede şi nu cerceta » (e una dintre acele minciuni grosolane pe seama creştinismului propagate neobosit de militanţii marxişti), ci a îndemnat la a crede şi a cerceta.

 

32 réflexions sur “Cina cea de taină şi cunoaşterea dogmatică

  1. Ma gândeam la lumina alba zilele trecute, ca la un spectru de culori ce suntem, cateodata reusim sa le vedem, de fapt sa ne vedem, stiti, când apare curcubeul, de aceea ce ati scris despre teoria unda-corpuscul, « deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire », mi-a mers drept la suflet .Multumesc !

    1. Ok, si propun sa incepem cu celalalt Eckhart… Sau putem incepe cu acesta, dar spuneti-mi mai intai care vi s-a parut cea mai antidogmatica asertiune a lui Tolle

      1. Puteti sa-mi indicati locul din Tolle (in audiobookul dat de dvs. in link) unde se vorbeste despre experienta directa? Ca sa vorbim pe text si sa am sansa de a constata absenta oricarei propozitii dogmatice.
        Altminteri, cat am rasfoit eu, urmarind tema « prezentului », pot sa va spun ca Tolle mi s-a parut intr-adevar apropiat de Meister Eckhart, in sensul ca tocmai avertizeaza despre iluzia timpului (« nu exista timp, exista doar prezent ») si despre relativitatea simturilor comune (« placerea de azi va fi suferinta de maine ») – prima e o propozitie dogmatica tipica, a doua relativizeaza « experienta directa »

  2. În introducere.
    Îmi place să dezbat cu dumneavoastră, dar aici nu mai este vorba de vorbit, ci de experimentat. Cuvintele nu au alibi decât în experiența directă a fiecaruia. Nu mai știu exact unde am auzit expresia aceasta, extrem de adevarată de altfel: de la cuvântul apă nu te uzi. Este singurul motiv pentru care v-am trimis linkul respectiv, nicidecum spre a vă convinge de ceva anume sau pentru a pune sub lupă niște cuvinte.

    1. Reiau definitia dogmei (a nu se confunda dogma cu un enunt arbitrar al unei autoritati arbitrare): e o formulare a unui adevar neinteligibil rational. Tolle, pe urmele maestrului sau Eckhart, face apel explicit la dogma prezentei continue a lui Hristos pentru a-si sustine asertiunile referitoare la prezenta; e drept ca stabileste si o analogie (sau echivalenta?) cu invataturile lui Buda, dar asta nu schimba cu nimic natura dogmatica a comunicarii.
      Asta nu inseamna ca experienta insasi e dogmatica, ci doar ca exista experiente care pot fi comunicate discursiv (adica logic/rational) si altele care pot fi transmise doar sub forma dogmatica.

  3. Nu poti transmite o experienta. O poti face auzita, o poti indica prin cuvinte, dar nu ai ce transmite in afara de cuvinte. Simple abstractiuni. Daca te afli pe o carare de munte si dai peste un semn care iti spune ca pana la varf mai sunt 2 km, ce faci: iei semnul drept varf? Spre asta au aratat toate cuvintele invatatorilor spirituali: spre noi insine. Neintrand in noi insine, vom ramane pe dinafara, cu niste carti in brate si cu niste cuvinte goale de continut.
    Vorbeati intr-o postare anterioara despre increderea in sine in contextul folosirii lamei de ras sau a briciului. Unde este aceasta incredere in sine? Puteti pune degetul pe ea? Exista doar ca un concept in mintea dumneavoastra, nu in realitate. In realitate, exista doar un om cu un instrument de ras in mana. Cuiva i se poate parea barbateasca folosirea briciului, altuia periculoasa, altuia ineficace, etc. In realitate exista doar un brici. Restul este o poveste in mintea noastra. Inclusiv povestea despre noi insine, cine suntem. De ce nu argumentam in privinta nasului, v-as intreba? Aveti nas, am si eu, il putem vedea, il putem atinge. Dar, in schimb, am putea argumenta in privinta succesului sau insuccesului unei persoane. Nasul exista, nicio pornire sa te zbati ca sa ii demonstrezi realitatea, succesul sau insuccesul sunt povesti in capul nostru. Ce unuia i se pare a fi succes, este esec pentru altul. Aceasta a fost si va fi mereu natura miscatoare a cuvintelor. Aceasta este diferenta dintre a sti si a crede. Stii realitatea a ceea ce este, crezi povestea a ceea ce este. Si singura care face trecerea de la a crede la a sti este exprienta directa.

    1. Cuvintele nu fac să crească viaţă
      Nici dogmele nu-ncing cuptor de pâine
      Şi nu există ieri şi nu-i nici mâine
      De ştii să-ţi afli drumul bun prin ceaţă

      Dar ştii, prietene, sau crezi că ştii?
      Lumina-n ceaţă e înşelătoare
      Bune ar fi vreo zece felinare
      Statornice-n mişcătoare pustii.

      1. Ce ar fi să o postați pe pagina principală? Cât despre știut, nu mă mai sperie să constat că știu mai nimic.

      2. Cele zece felinare (cele zece porunci) sunt binevenite daca nu stii cine esti. Altfel, nu mai au rost.

      3. Cuvintele poeziei dumneavoastră sunt foarte frumoase, și muzica ce stăbate dincolo de ele, o auziți ? Doar ascultați-o…

    2. Cu nasurile, e ceva mai complicat… Acum chiar vorbesc din experienta directa – cateva zeci de cazuri de dismorfofobie (perceptia anormala a unei parti a corpului – de foarte multe ori chiar nasul!).

      1. Daca aceasta este definitia pe care si dumneavoastra o aveti in vedere: dismorfofobia- « preocuparea extrema pentru un anumit defect fizic imaginar sau ingrijorarea mult prea mare legata de un defect fizic minor », concluzia ar fi, zic eu, aceasta: stii ca ai un nas, dar iti imaginezi ca e asa si pe dincolo. Daca ai sti ca nu ai un nas, ai mai fabula pe seama lui? Apoi, cred ca, in acest caz, emotia precede perceptia, influentand-o. Cred, nu stiu. 🙂

      2. Dar stiu ca nu vorbiti din experienta directa. Experienta directa este, implicit, personala. Prin prisma meseriei, ati putut constata cum se manifesta dismorfofobia, dar nu ati experimentat-o.

  4. Sunt copleșită de forța argumentelor dumneavoastră, de ambele părți. Mi-a plăcut ce ați scris despre dogmă, sunt noțiuni noi pentru mine, mulțumesc, așa mai pătrund pe meleaguri necunoscute mie până acum, și la fel de mult mi-a plăcut expresia ”de la cuvântul apă nu te uzi”. Am și eu una: de la cuvântul soare nu te arzi. Doar dacă ai avut experiența asta odată, și încă o dată… Este vorba de traumă și de repetarea ei. A fost o experiență avută cândva, și de atunci, un cuvânt, un gest, o privire, un vis, și încă o experiență, toate ne amintesc de soare, (despre cum te porți arde dacă intri în soare) și devin reale pentru mintea noastră. Emoția e aceeași, e reală, și nu o poate înțelege și nu o poate vedea, decât cine a trăit-o.

    1. In cazul traumei cuvantul chiar conteaza. Nu focul din trecut poate fi adus in prezent, ci cuvintele care il evoca. Si in acest caz, cuvintele ard, nu focul din care n-a mai ramas nici cenusa…

      1. Multumesc mult, nu gândisem asa pana acum. Intrebarea ar fi , ce este de fapt mai real, perceptia sau obiectul perceptiei?-Si o varianta de raspuns, pentru cei pasionati , o gasim in cartea lui Gottfried Fischer @ Peter Riedesser.

  5. @ Dan Ghenea – Care era scopul capcanei?
    @ Gabi Ioana – Care este parerea ta, Gabi Ioana, ca raspuns la intrebarea pe care ai ridicat-o?

    1. Ma gandeam ca o sa confundati poruncile cu dogmele… Pe de alta parte, motivul primar tine de ritm: « trei » nu mergea ca era monosilabic, « nouă » avea un triftong suparator, « şapte » ar fi mers dar era…prea magic.
      Aşa că am ascuns un şapte şi un trei (sau 9+1) în « zece »… Frivolităţi…dogmatice!

    2. autorii spun că ”una nu poate fi despărțită de cealaltă, percepția nu poate fi concepută fără obiectul percepției, dar nici invers-fiecare obiect al percepției presupune un subiect care realizează actul percepției. La fel, ce este”mai real”, obiectul gândirii sau gândirea însăși ? Factorul subiectiv, constituirea obiectului percepției în actul percepției, este inaccesibil celui care este orientat spre obiectele percepției sale, într-o poziție ”naiv” empirică, cotidiană, uitându-se pe sine însuși ca fiind cel care acționează și percepe”. Plecasem de la focul din adâncuri, care e mai mult decât un cuvânt, îl vezi, îl simți, e acolo, e real, e ”prea” prezent. Pentru ceilalți, cei care și-au rezolvat traumele, poate e stins de mult, e doar cenușă, e doar un cuvânt, o imagine, un vulcan stins, o iluzie perceptivă.

      1. Gabi Ioana, daca amandoua privim un tablou, iar eu il consider extraordinar, in timp ce tu il consideri prozaic, ce crezi ca tine de realitate: tabloul sau perceptia noastra?
        In privinta traumei, imi poti indica un film pe care l-ai vazut, in cadrul cruia personajul sa fi experimentat o trauma? Un film care ti-a ramas in minte din acest punct de vedere…

    1. Ramona, îmi place tare mult cum gândești. Încerc să îți răspund, tabloul este real, îl vedem amândouă, nu ? Reală este percepția ta, și la fel de reală este și percepția mea. Pentru că realitatea este în mintea noastră, dacă există obiectul percepției. Nu mai știu cine a zis că suportăm mai lesne realitatea tocmai pentru că știm că nimic nu este real. Nu e o contradicție. Un film recent-Omul Pasăre, m-a impresionat finalul, cam acolo se poate ajunge, când te joci cu repetarea traumelor.

      1. Multumesc ca ai intrat in joc. 🙂 Parerea mea e ca nu poate fi real ceea ce se schimba. Tabloul este neutru, perceptia fiecareia dintre noi poate pendula intre poli (bun-rau, in principiu, cu toate variatiunile de rigoare). Azi imi poate parea grozav, peste o luna, oribil. Ce s-a schimbat? Tabloul sau perceptia?
        Nu am vazut filmul, doar am auzit cate ceva despre el. Il trec pe o lista lunga de asteptare. 🙂 Pentru mine, cam asa stau lucrurile in privinta traumei: trauma este ca un film cu extrem de mare incarcatura emotionala, cu care te identifici la o prima vizionare, poate si la o a doua. Imagineaza-ti, insa, ca ai da drumul unui film-drama de vreo douazeci de ori intr-o zi, iar si iar. Ai putea face asta? Ai face-o? Raspunsul, cred, este negativ. Cu toate acestea, in viata personala, asta facem: derulam la infinit acelasi film in mintea noastra. Nu este un proces constient, prin urmare nu avem de ce sa ne simtim vinovati. Ramanem blocati intr-un trecut mort si neacceptat, identificandu-ne cu el si ratand prezentul. Solutia: asa cum, dupa o vizionare, doua, incetezi sa te mai identifici cu personajul din film, asa si in viata personala, constientizand (ca un al treilea ochi care e de veghe) cand mintea vrea sa apese iarasi butonul de pornire al evenimentului traumatizant, putem pune capat suferintei. Observand, fara sa judeci (repet, este un proces inconstient, asa ca nu este loc pentru sentimente de vinovatie, de rusine, de neputinta), incetezi sa te mai identifici cu personajul, accepti si revii in singurul timp real: prezentul.

  6. Recunosc si eu ca am purtat in minte, pe tot parcursul discutiei noastre, definitia dogmei ca fiind, asa cum ati spus, « enunt arbitrar al unei autoritati arbitrare ». De aici confuzia. Asadar, putem spune ca exprimarea lui Tolle este dogmatica, dar cunoasterea a ceea ce spune este experentiala.

    1. « Inventia » dogmei a ajutat la formularea unor experienţe iesite din comun. Printre altele experienţa prezentei absolute. Ratiunea antică nu reuşea să conceapă prezentul ca « timp » real. Dimpotrivă, ratiunea le spunea că prezentul e un timp cu durată zero, o simplă linie imaginară intre un trecut care cuprinde imediat tot ce apare şi viitorul care cuprinde potential tot ce nu a aparut încă.
      Dogma despre naşterea in timp a unui Fiu născut şi « înainte de toţi vecii » face din prezent singurul timp real, confirmând astfel experienţe (directe, cum spuneti dumneavoastra) şi punand o limita ratiunii, acolo unde ratiunea are pretentia de a dicta experientei.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s