Ce poate învăţa Preşedintele României de la un elev (eminent)?


De la domnul Tudor Vişan Miu, elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional « Gheorghe Lazăr » din Bucureşti, domnul profesor Klaus Iohannis ar putea învăţa două lucruri:

  • să judece cu propria minte dovezile în sprijinul unei afirmaţii, indiferent ce « autoritate » o susţine
  • să aibă proprietatea termenilor pe care îi foloseşte într-un discurs oficial

Mă refer acum la discursul domnului preşedinte din 9 mai 2015, care începe cu o frază ce conţine două inexactităţi:

« Marcăm Ziua Europei, dar şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Această zi este, însă, una aparte și pentru că se împlinesc 138 de ani de la momentul proclamării independenţei de stat a României.”

1. Ziua Victoriei în Europa (VE Day) în al doilea război mondial a fost si este comemorată în Europa Occidentală pe 8 mai. Doar Uniunea Sovietică (şi succesoarea sa Rusia) şi ţările satelit ale URSS (şi unele dintre succesoarele lor) ţineau şi  încă mai ţin 9 mai ca Ziua Victoriei.

2. Dar mai important mi se pare că preşedintele a ales să perpetueze o lectură a istoriei care face din 9 mai 1877 « ziua proclamării independenţei de stat a României ».

Dacă nu ar fi avut la dispozitie decât manualul de istorie de clasa a XII-a din anii « 80, ar fi scuzabil, pe motiv că nu are la dispoziţie documentele originale. Documentele originale sunt însă acum accesibile. Nu şi accesate. Preşedintelui României, în ziua de 9 mai 2015, îi era încă necunoscut tocmai discursul integral al lui Mihail Kogălniceanu din 9 mai 1877, cel care este intotdeuna citat ca reprezentand « proclamarea independenţei de stat a României ».

Tudor Vişan Miu, elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional « Gheorghe Lazăr » din Bucureşti, a publicat pe blogul său o fotocopie a paginilor din Monitorul Oficial în care sunt transcrise dezbaterile din Parlament din 9 mai 1877. Le găsiţi aici. Eu voi transcrie mai jos răspunsul ministrului de externe al României, Mihail Kogălniceanu, la interpelarea deputatului N. Fleva (discurs din care care au fost luate două fraze trunchiate şi  transformate de către unii în « declaraţie de independenţă »)

« Domnilor deputaţi,

În deafară de poziţiunea mea de ministru, ca român am aplaudat limbajul românesc, energic, patriotic al onorabilului Deputat Fleva. Aceasta odată zis, trebuie să mă întreb pe mine dacă mie, ministru al trebilor din afară si prin a cărui slabă voce România astăzi vorbeşte în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe D-sa şi să consult mai mult inima decât raţiunea rece.

Onorabilul Deputat Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropria. Domnia sa, vorbind despre spionii care cutreieră ţărmii noştri dunăreni, faţă în faţă şi chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice şi eu la rândul meu: un un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoarea de a dirige interesele ţării faţă cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oştirii României, poate să compromită soarta naţiunii române.

Vă voi ruga dară să binevoiţi a ţine seamă de această rezervă care sunt dator să o pun sentimentelor mele şi să binevoiţi a nu aştepta de la mine, nu voi zice entuziasm, dară nici chiar căldura şi nici fraze altele decât acelea care se reclamă de gingăşia cestiunii. Ceea ce am zis, împrumutând o frază a unui mare diplomat străin, când am răspuns la interpelarea domnului Stolojan, aceea zic şi astăzi: că la gurile Dunării nu sunt numai interese locale; sunt interese europene, e centrul de gravitate al Europei. Aci este norocirea României, dar aci este, sau mai bine zis ar putea să fie, şi nenorocirea României.

Domnilor, când s-a votat convenţiunea cu Rusia, precum şi cu ocaziunea interpelării domnului Stolojan, am vorbit nu numai ca ministru, dară poate că am vorbit şi ca român. Astăzi însă sunt dator să vorbesc numai ca ministru, şi negreşit ca ministru al României.

Domnilor, şi Camera şi  Senatul, la interpelările domnilor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de război, au recunoscut că suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă  şi  că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poartă. Aceste două voturi au hotărât situaţiunea şi nu aveau nevoie de un comentariu mai mare. În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem  naţiune de sine stătătoare.(Aplauze) Avem domn de sine stătător.(Aplauze)

Însă, domnilor, aci se opreşte travaliul nostru? Aci se opreşte misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, şi mai cu deosebire de la 1848 încoace?

Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: Ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Am avut noi pe Sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva: erau nişte legături sui generis; nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau  tari când românii erau slabi.(Aplauze generale)

Încercările Turciei, pretenţiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puţin se repetau necontenit; şi mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, şi numai când slăbea socotea de cuviinţă a-şi arăta puterea către noi pe care ne socotea slabi. În acest mod rezistenţa Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în aceşti ultimi 20 de ani, nevoind să intre în legătură cu noi spre a preface acele legături sui generis care nu mai sunt ale secolului actual şi care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta.(Aplauze)

Domnilor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat si care sunt în guvern, si care au fost, şi care astăzi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greşit când au răspuns pururea şi într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre împotriva armelor turceşti îndreptate împotriva noastră; aceasta ne-a adus  în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta şi ne învinovăţea că am trădat interesele Imperiului, că am rupt buna credinţă, să declarăm şi noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raţionează şi pune în aplicaţiune ameninţările din nota din 2 mai a lui Savfet-paşa, asemenea şi noi am făcut recurs la tun şi tunul nostru răspunde tunului otoman.(Aplauze)

Ne întrebaţi acum ce suntem? Suntem în stare de război cu Turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, şi când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai ‘nainte, rău definită, hibridă şi jignitoare atât intereselor României cât şi intereselor Turciei.(Aplauze)

Aşadară, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunii naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă.(Aplauze îndelung repetate)

Însă, domnilor, acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit deloc de notele lui Savfet-paşa (Aplauze); dară foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte, zise la tribuna parlamentului din Londra, că România face parte din Imperiul Otoman şi că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dară ce să facem? Să stăm morţi? Nu, domnilor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu contează cu morţii.(Aplauze prelungite)

Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi  drepturile ei pentru copiii noştri şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare. (Aplauze prelungite)

Dară, o dată aceasta făcută, trebuie, nu numai guvernul, dară şi Camera, şi Senatul, şi naţiunea să pledeze înaintea Europei, înaintea marelui Areopag, acel areopag înaintea căruia însăşi Rusia se adresează şi îşi pledează cauza sa; să ne adresăm şi să pledăm cu fermitate şi cu înţelepciune buna noastră credinţă şi buna cauză a independenţei noastre. (Aplauze)

Trebuie să dovedim că, dacă noi voim să fim mai independenţi decât am fost până acum, aceasta este pentru că nu mai voim să depindem de certele altora, nu mai voim să depindem de greşelile pe care le face Poarta, fiindcă, fără a acuza, sunt dator să constat că acest război a provenit din cauză că Poarta n-a voit să ţină seamă de o hotărâre unanimă a Europei, care a constatat că Poarta nu a dat creştinilor acele îmbunătăţiri pe care le-a promis prin Tratatul de la Paris, nu le-a făcut nici măcar o condiţiune de om. Ei bine, pentru că Poarta a făcut asemenea greşeală, trebuie oare să pătimim noi?

Pentru că, Domnilor, dacă războiul încă nu a venit, au venit însă greutăţile lui, greutăţile armatelor mari venite pe pământul nostru,  şi aceasta din greşeala Turciei. Iată dară pentru ce voim să fim independenţi, ca să nu mai atârnăm de capriciul sau de greşelile cutărui sau cutărui vizir din Constantinopole. Trebuie să dovedim că reclamăm independenţa pentru că şi noi ca naţiune avem dreptul să trăim cu viaţa noastră.

Când toată Europa predică sentimentele de justiţie, este cu drept ca aceste sentimente să se răspândească şi asupra noastră, şi să ne lase să trăim cu viaţa noastră proprie, răspunzând numai pentru greşelile noastre, şi primind chiar pedepse pentru greşelile noastre, iară nu pentru ale altora.

Trebuie să arătăm Europei că nu voim ca noi care, în timp de 20 de ani, am lucrat şi am dat un avânt de progres şi de civilizaţiune acestei naţiuni, nu voim să vedem acest travaliu al nostru ca să fie pus în cumpănă afară din hotarele noastre.

Aşadară trebuie să dovedim că, dacă voim să fim naţiune liberă şi independentă, nu este pentru ca să neliniştim pe vecinii noştri, nu est pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânşii; din contra, şi încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de naţiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale şi materiale, iară nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniştim pe cineva.

Noi voim să fim bine cu toate puterile; şi cu Rusia, şi cu Austria, şi chiar cu Turcia; şi cu Turcia vom face legătură nouă, dară legături de acelea cum se cuvine să se facă în secolul al XIX-lea, cum am făcut cu Austria, cum am făcut cu Rusia, etc., iară nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au raţiunea lor de a fi.

Mă rezum, domnilor: voim să fim independenţi pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu mai voim să pătimim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de Jos să fim un bulevard în contra războiului (aplauze).

Vor fi greutăţi foarte mari, pentru că din nenorocire interesele europene de multe ori se încrucişează; dară cu prudenţă, cu patriotism, urmând o politică energică, dară pururea ţinând seamă de greutăţi, precum am făcut de 20 de ani, cum am făcut totdeauna de când eram două mici provincii şi astfel am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi; dacă, zic, vom pune o asemenea energie, şi dacă energia noastră va fi nedezlipită de înţelepciune, eu cred că vom ajunge ca atunci când pacea se va face, România să fie şi ea naţiune de sine stătătoare şi să nu ise mai zică nicăieri că face parte din Imperiul Otoman.

O mai declar încă o dată, nu cred eu că dreptatea Europei, că chiar interesul Europei ar voi să ne mai întoarcem în condiţiunile de mai înainte, jignitoare şi nouă şi chiar păcii Europei întregi.

Domnilor, cred că este de prisos să răspund mai pe larg la întrebarea ce mi se face prin această interpelare, dacă am notificat puterilor ruperea relaţiunilor noastre cu Înalta Poartă; căci circulara guvernului este în mâna tuturor puterilor şi niciun guvern nu şi-a făcut iluziuni despre dânsa. Au putut să se găsească ziare care au făcut aprecierile lor după cum au crezut ele; dară circulara aceea este categorică şi constată că legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, că suntem în stare de război şi că starea noastră de război este făcută de însăşi Turcia, nu numai pe teritoriul nostru, dară şi în apele noastre.

În cât se atinge de ceea ce avem să facem, noi ne vom face datoria. Vocea ţării şi datoria acelora care sunt pe aceste bănci vor face şi mai mult, şi ceea ce vor face ei va face Dumnezeu, va face puterea care niciodată nu ne-a lipsit. Atâta numai, trebuie să ţinem seamă totdeauna că noi suntem stat mic, dară european, şi nu ne este permis să facem nimic în contra marilor interese europene, şi mai cu osebire contra sentimentelor de dreptate şi în contra bunei voinţe ce Europa ne-a arătat de 20 de ani, şi care cred că nu ne va lipsi nici de acum înainte.

Încă o dată vă declar, domnilor, în numele Guvernului, că noi ne privim ca în război cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvern şi dumneavoastră şi ţara întreagă doreşte să o vază cu o oră mai înainte. (Aplauze prelungite) »

Superb discurs. Dar nu e « citirea declaraţiei de independenţă ».

« Declaraţia de independenţă » din 9 mai 1877 nu există. Există o « moţiune motivată » a Camerei, adoptată imediat după încheierea răspunsului ministrului de externe la interpelarea parlamentară.

Iat-o:

« Camera, mulţumită de esplicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent

Ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială »

Asta să fie « proclamarea independenţei de stat a României »? Dacă da, atunci de ce e publicată abia în 27 mai în Monitorul Oficial? O declaraţie de o asemenea importanţă să fie publicată după 18 zile?

În plus, domnul preşedinte Iohannis ar trebui să ştie că este Mare Maestru al Ordinului Naţional Steaua României şi că ziua ordinului este, chiar conform legislaţiei republicii … 10 Mai. De ce 10 Mai şi nu 9 mai îi poate explica tot elevul Vişan Miu dintr-a XII-a. (aici pentru toată lumea, cu MO în faţă, şi aici special pentru domnul preşedinte Iohannis)

18 réflexions sur “Ce poate învăţa Preşedintele României de la un elev (eminent)?

  1. Just, Dan! Mi-e teama ca D-nul Presedinte (pe care ,de altfel, l-am votat-dar a fost un vot negativ, (neavand nici o varianta mai buna…) nici nu reuseste sa gandeasca cu capul sau , nici cu…capetele consilierilor (pe care , de altfel, nu-i prea are, pentru ca fie renunta ei, fie renunta el la serviciile lor). De ce renunta? Pentru ca , in mod evident ….poarta pe cap o palarie prea mare(!). Pe de o parte nu-l prea duce mintea, pe de alta parte, fiind si foarte orgolios, nici nu accepta sa il « invete » altii…Si sunt convins ca nu va trece mult pana cand cu totii ne vom da seama ca e sublim, dar lipseste cu desavarsire din politica mare…Un balon umflat artificial!
    A bon entendeur, salut!

  2. Singura eroare pe care domnul presedinte Iohannis a facut-o este ca la 9 mai WW2 nu s-a terminat, ci continua prin Pacific (si din August si prin Asia, odata cu intrarea URSS în lupta).

    În rest, cele doua capitulari, 7 si 8 mai, întrevedeau posibilitatea pacii, ce a fost decisa ceva mai târziu. Semnarea s-a facut de catre echipe diferite (ale ambelor combatante) si încetarea focului urma sa intre în vigoare la ora 23:01. Unele trupe SS au luptat si pe 10 mai.

    Însa, îmi vine greu sa cred ca atâtia juristi din lume, mai ales din tarile unde afirmatiile publice eronate sunt pedepsite, daca nu legal, macar cu pierderea renumelui (academic), ar putea fi la o lalta atât de prosti.

    Rusia nu a « mutat » ziua pe 9 mai ca asa-i spunea calendarul (apropo, stil nou? stil vechi?), ci pentru ca a vrut sa arate cine a câstigat razboiul în Europa. Inclusiv a doua semnare a însemnat un pumn în masa (la Reims au fost semnate cele 2 armistitii, 1918 si 1940). Chiar si în Rusia, valabilitatea unui document este data juridic de locul unde a fost semnat si nu de ceasul garii din Vladivostok. Asa functioneaza tot sistemul juridic, cel bursier, actele oficiale internationale etc.

    Cât priveste a doua afirmatie a elevului « eminike » dintr-a zecea :), si aici exista o hiba, si acest lucru a fost ilustrat de diversi profesori universitari si juristi. Oameni de meserie, adica.
    Declaratia de independenta, la fel ca si interpelarea din camere, nu aveau nevoie de nici o semnatura regala. Regele numai a fost înstiintat ca a devenit independent, nu era obligat sa semneze nimic. D-aia nici nu aveti vreun document semnat, si încercati s-o dati cotita, si sa aduceti argumente sofistice (si sofisticate).

      1. Rusia mai serbeaza si revolutia din octombrie în noiembrie, dar asta nu schimba prea mult lucrurile ….

        Si ca veni vorba de ultimul punct, data publicarii în Monitorul oficial….

        Pai, una ar fi ca nici fostul rege Mihai, când abia scapase de sub papucul lui Antonescu si-a publicat decretele hat în septembrie… 🙂
        Si al doilea (de fapt primul motiv ca importanta) era ca asemenea discursuri trebuiau bine culese (n-aveau SpellChecker în Word pe la 1878) dupa manuscrisele respective, plus ca nu trebuie uitat de « backlog »-ul respectiv (cine ia colectia MO la puricat poate vedea ca sunt si 2-3 saptamâni între data dectretului/legii si data publicatiei) – mai ales ca atunci au fost emise foarte multe acte oficiale, inclusiv Conventia, cea care de fapt a declansat ostilitatile ….

      2. Ok, dar, conform Constitutiei, legile intrau in vigoare la data publicarii in Monitor, asa ca puteti sa sarbatoriti independenta in …27 mai. Oricum rezolutia nu intra in aceasta categorie. Daca ati urmarit documentele, ati observat ca e publicata in PARTEA NEOFICIALA, deci daca vreti ca asta sa fie declaratia de independenta, atunci am putea zice ca e declaratia …neoficiala de independenta!

      3. Eu nu sunt monarhist dar am respect fata de regele Carol I, si într-un fel îmi pare rau ca dintr-un motiv sau altul a fost târât fara vina lui într-o astfel de situatie. El a fost cel care a adus spiritul german, exact (de care din pacate nu prea ne-am molipsit) în tara, si sub el, deseori si datorita lui, au fost realizate multe progrese.

        Mi se pare evident ca unele actiuni politice importante au fost alese în asa fel încât sa coincida cu anumite date, sa o numim o forma de respect (desi în unele cazuri a fost linguseala crasa), dar pâna si statisticienii recunosc asta: corelatia nu înseamna cauzalitate.

        Însa istoria nu tine cont de micile orgolii ale momentului.

        PS: În opinia mea, la fel ca si o revolutie, o declaratie de independenta nu poate fi facuta sub « legea cea veche », tocmai pentru ca o încalca de facto si obligatoriu. Tocmai de aceea, constitutia din 1866 a trebuit modificata în 1879, dupa Congresul de la Berlin, pentru a permite ca realizarile obtinute sa redevina legale. Procesul se numeste legitimitate (si legitimizare) revolutionara, si este procesul prin care « rebelii » devin noul « establishment ».

      4. Dar de istoria a 68 de sarbatoriri ale zilei de 10 Mai ca zi a independentei trebuie sa tinem cont? De un istoric cu I mare, Iorga, trebuie sa tinem cont? De Alecsandri si Cosbuc trebuie sa tinem cont? De Kogalniceanu insusi trebuie sa tinem cont? De republicanul Rosetti, primul care a propus celebrarea pe 10 Mai, trebuie sa tinem cont?
        Sau trebuie sa tinem cont doar de istoriile confectionate (si aveti sub ochi dovada, in extenso!) la institutul de istorie al PCR?

  3. « Felicitarile, masa si dansul » nu fac parte oficial din actul de casatorie si pot avea loc la o alta data decât cea oficial legala. 🙂

    Asta s-a întâmplat pe 10 mai – regele a fost felicitat de o delegatie de parlamentari, pentru ca a devenit cu adevarat suveran.
    Daca si regele o recunoaste, în discursul de a doua zi:
    “In ziua de 9 mai ati proclamat independenta completa a Romaniei (…)
    Va exprim, in numele Tarii, recunostinta mea.”
    Dar recunoasterea nu avea nici o însemnatate legala. Era doar o constatare a unui stat de fapt.

    Conform constitutiei, legile erau propuse si votate în parlament iar regele le aproba sau respingea. În mod similar, dar pe dos, domnitorul putea încheia tratate (comerciale) cu alte tari, dar acestea deveneau legale numai daca erau aprobate de parlament (vezi mai jos). Declararea independentei nu era niciunde prevazuta, pentru ca România se gasea înca sub protectia Conventiei de la Paris, unde i se daduse atâta libertate cât s-a putut.

    De altfel, instituirea decoratiei ar fi fost un act ilegal, din moment ce independenta nu era înca oficiala, nu-i asa?

    Desi independenta a fost obtinuta legal pe 9 mai, aniversarea s-a facut (linguseala?, respect?) pe 10 mai, pentru a se suprapune cu aniversarea a 11 ani – ce este o zi acolo? La urma urmei si 15 martie a fost contopita tot în 10 mai, din acelasi motiv.

    În cartea (laudativa) a Mitei Kremnitz, Reminescence of the king of Romania, se spune exact acelasi lucru, camerele au promulgat rezolutia, au instituit decoratia, si…. aaa… nici o vorba despre Carol I. Asa, cam în stilul celor pe care le-a folosit când îi descria actiunile din razboi.

    Deci, toate parerile despre 10 mai sunt bazate pe informatii circumstantiale si pe deductii savant însirate – pentru ca dovada lui 10 mai si a actiunii lui Carol I nu exista.

    În fine – problema este alta – dar raspunsul este acelasi – oricât de mult ar vrea unii sa-l asocieze pe Mihai cu 10 mai, nu reusesc – coincidenta nu este cauzalitate.

    Daca regele carol I nu a avut nimic de-aface cu declaratia de independenta, asta nu-i stirbeste cu nimic meritele pe care le-a avut înainte si dupa (adica în razboi). De exemplu, el a fost persoana abilitata sa încheie Conventia româno-rusa (conform constitutiei), scrisa de Kogalniceanu, dar care devenea legala abia dupa aprobarea de catre parlament. Tot constitutional, Carol I devenea automat capul ostirii, si în aceasta calitate s-a umplut de onoare.

    PS: un istoric nu este automat un cunoscator al legilor. Iar afilierea indica un frumos si evident bias.

      1. Nu vreau sa va stric placerea de a crede ca regele Carol I a faurit independenta.
        Însa evenimentele l-au luat pe neasteptate. Desi activitatea lui era directionata în acelasi sens, declaratia de independenta, la fel si actul propriu-zis, nu i-au apartinut lui ci parlamentului.
        El, când a venit pe tron, a avut un « job description » – el trebuia sa se ocupe de o tara si în niciun caz sa actioneze contra intereselor Germaniei (de care apartinea familia sa) sau Frantei (care l-a propus) si care aveau interes ca Turcia sa ramâna stabila.
        Prins între ciocan si nicovala, a trebuit sa accepte Conventia, stiind ca aceasta însemna cel mai probabil un razboi (unul sigur cu Rusia sau unul foarte probabil cu Turcia).
        Dar Turcia a deschis focul pe 8 mai (duminica) si pe 9 mai (luni) parlamentul român a reactionat si, într-un avânt necontrolat, s-a declarat independenta. Interpelare regizata (oare Flava nu a mai putut sa astepte o zi, sa o faca de ziua regelui???) sau nu, ea s-a produs. Aceasta mai trebuia doar recunoscuta (si a fost, la San Stefano si apoi Berlin).
        Regele, pe de alta parte, se pregatea de sarbatorirea aniversarii de a doua zi.

        Chiar credeti ca modestia l-a împiedicat pe Carol sa scrie de exemplu în Jurnal sau în Memorii sau în scrisorile catre tatal sau ca « bine ca nu am abdicat ceva vreme în urma, uite ca le-am dat independenta »? Nu a scris pentru ca nu a facut-o.

        Însa o data fapta comisa, nu s-a sfiit sa duca tara-n razboi si sa-i confirme independenta pe câmpul de lupta si apoi în tratate.

        PS: Am gasit si alte pareri trasnite pe net – cum ca interpelarea s-ar fi facut într-adevar pe 9 mai dar numai la deputati, senatul convocându-se a doua zi, si deci oricum 10 mai e ziua, ca nici Carol nici Kremnitz (si probabil nic MO) nu prea stiau ce se întâmpla atunci si mai greseau ca oameni suntem toti … adica, noi astia, monarhistii de azi, stim mai bine decât cei care le-au facut sau au fost de fata.
        Absurd. Si dovedeste numai disperarea în a lega între ele doua evenimente, pentru a transfera meritele unuia asupra altuia, si a servi deci o cauza terta.
        Senatul a fost prezent, pentru ca a amendat propunerea legislativa a Stelei României în sensul ca putea fi acordata si civililor si a retrimis-o spre dezbatere deputatilor.
        Întrucât serbarile începeau, de regula, la ora 10, iar girofarul nu fusese înca inventat, este greu de crezut ca senatorii s-ar fi sculat de dimineata sa mearga la « Mitropolie » sa voteze o lege (ca în vremurile de pace, care nu mai erau de doua zile) apoi sa se suie în birje si « la bulivar birjar » tot Bucurestiul pâna la palatul regal. Plus, sa-l vad eu pe ala curajosul care refuza o invitatie a regelui, sau întârzie …

        PS2: n-am înteles prea bine argumentatia cu « regizarea ». Oare nu putea Flava sa introduca acea declaratie/motiune/interpelare/propunere a doua zi, corect, asa cum a fost de exemplu proclamarea regatului (vezi mai jos)?

        PS3: Proclamarea regatului urma sa se faca pe data de 10 mai (oare de ce, ciuperca? se împlineau 15 ani de la venirea în tara). Cu toate acestea, în sedinta din 14 martie, la orele 15, generalul Leca (Lecca) cere camerei sa voteze regatul, lucru care se si întâmpla. Senatul face acelasi lucru. Unanimitate deplina, nici Ceausescu n-a avut 100%. Doar serbarea si încoronarea propriu-zisa au avut loc pe 10 mai.

      2. Am taiat tot ce este (demonstrabil) inexact. Las necomentate opiniile, la care aveti tot dreptul. Va mai furnizez informatia ca rezolutia din 29 aprilie (de declarare a razboiului cu Turcia) a fost un raspuns al Parlamentului la un Mesaj (extraordinar) al Tronului (cititi documentele din MO cu atentie si veti observa asta). Asa ca teoria dvs. ca Domnitorul ar fi fost surprins de actiunile Parlamentului cade.

  4. Exista vreo inexactitate în faptul a Turcii au deschis focul pe 8 mai? Si asta a fost taiata. Sigur, incursiuni de jaf au mai fost facute si înainte, iar anumite orase (cu statut special, ca Braila) au fost atacate, la fel si multe ambarcatiuni, indiferent de pavilion, dar …

    1. E gresit, domnule Marian. Bateria de la Calafat a deschis focul la 15/27 mai 1877, la comanda directa a Domnitorului Carol. Turcii au deschis focul la 25 aprilie 1877, fapt care a provocat, de altfel, convocarea de catre Domnitorul Carol a Camerelor. Parlamentul, raspunzand Mesajului Tronului, a adoptat rezolutiile care constatau starea de razboi cu Turcia pe 29 (Camera Deputatilor) si 30 aprilie (Senatul).
      Iata de ce spun ca teza dvs. despre « surpriza » Domnitorului e ridicola.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s