Mai vreți republică?


Unora nu le place când le aminteşti că republica a fost adusă de tancurile sovietice. Se străduiesc să ne explice că abia din 1990 avem o republică adevarată şi că noua republică nu moşteneşte niciunul dintre păcatele celei vechi.

Bine, să zicem ca ei. Să zicem că am avut pâna acum 4 constituţii republicane (1948, 1952, 1965 şi 1991), şi să numărăm republicile după moda franceză: prima, a doua, a treia, a patra. Asta „nouă” ar fi a patra.

Întrebări:

1. Cum se face că primul preşedinte al celei de-a patra republici a fost un lider al tineretului comunist în timpul celei de-a doua republici şi ministru al celei de-a treia?

2. Cum se face că ministru al apărării în primul guvern de după 1990 era un om şcolit la Moscova în timpul celei de-a doua republici, aceea în a cărei constituţie scria că « Republica Populară Română a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german si a eliberării României de către glorioasa Armata Sovietică »?

3. Cum se face că primul preşedinte al Senatului după 1990 era una şi aceeaşi persoană cu planificatorul şef al economiei socialiste în timpul primelor două republici?

Si lista coincidenţelor ar putea continua. Dar mai am două întrebări, legate de instituţii:

4. Care este singura ţară din fostul bloc comunist în care securitatea nu a fost deconspirată?

5. Ce constituţie a fost în vigoare între 22 decembrie 1989 şi 8 decembrie 1991? Nu cumva constituţia din 1965 (cu doar câteva articole abrogate)?

Există continuitate între republica roşie şi actuala republică. Şi legal şi moral.

Dacă vreţi o republică „nouă”, cereţi una. Respectând legea şi adevărul. Legea ar fi Constituţia din 1923, niciodată abrogată cu forme juridic valide, iar adevărul e că a patra republică a început cu o mare minciună – aceea că Frontul Salvării Naţionale (FSN) ar fi fost o „emanaţie” a revoluţiei din decembrie 1989. De atunci FSN s-a tot divizat şi a reuşit să infesteze toate partidele politice actuale.

Prima, a doua sau a patra, nu contează, republica actuală e una a minciunii. Dacă vreţi una nouă, hai să facem NU un referendum pentru monarhie constituţională, ci unul pentru republică; dacă se dovedeşte că nu sunt destui republicani, reintră în vigoare Constituţia din 1923 (dacă vi se pare că e depăşită înseamnă fie că nu aţi citit-o, fie că nu aţi citit constituţia actuală).

Domnilor republicani, acceptați provocarea?
În fond, dacă ar fi adevărată propaganda tovarășilor, ar fi floare la ureche să câștigați acest referendum! Dar oare de ce nu l-au organizat până acum chiar tovarășii? Din respect pentru monarhie? Haida de! Sau pentru că sunt primii care știu că nici măcar la referendumurile din 1991 și 2003 nu au reușit să obțină fără fraudă validarea Constituției?

Splendorem æternum…


…velatum sub carne videbimus…

(Splendoare eternă, ascunsă sub văluri de carne vom vedea)

Perlă de înțelepciune poetică ascunsă în strofa a treia a imnului Adeste fideles.

Și dacă

« A secat izvorul dragostei în inima noastră, pentru că ne-am scufundat în adâncul gândurilor de mândrie »

sau dacă

« A pierit soarele dreptății de pe cerul minții noastre, pentru că s-au îngrămădit norii tuturor răutăților »

sau dacă

« S-au ofilit din inima noastră gândurile înțelepciunii, pentru că ne-am îmbătat  cu apa cea murdară a grijilor și poftelor lumești »

ne rugăm azi pentru limpezire

Doamne, învață-mă să mă port cu dreptate și înțelepciune cu toți frații  mei, să nu tulbur și să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei și toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert și să iubesc.

 

Naşterea cuvintelor şi naşterea prin cuvânt


Copilul vine pe lume cu o foarte mare sensibilitate pentru vocea umană. Prin auz încearcă să construiască semnificatii. […]

Dacă adultul vorbeşte cu copilul folosind doar limbajul cotidian, punând accentul pe espresii ca « Vino aici », « Tine-te de asta » şi « Nu atinge aia », e ca şi cum ar da doar comenzi, fără să lase spatiu pentru procesul de ascultare, care nu mai are loc în aceste situatii. În timpul lecturii are copilul posibilitatea să audă şi acest timp e fundamental.  […]

Vorbirea cotidiană e săracă. Avem obligatia de a da copiilor şansa de a profita la maxim de posibilitătile textelor poetice si literare.[…] Ne  naştem de două ori: o dată biologic şi încă o dată psihologic, iar limbajul e matricea simbolică pe care se construieşte subiectul.[…]

În copilărie suntem afectati de conflicte oribile si puternice, pe care nu le întelegem si pe care adultii le ignoră: fricile sunt incomensurabile, furiile sunt cutremurătoare şi chiar periculoase, iar tristetea, teribilă. Cu toate că aceste senzatii sunt incorporate de la vârste mici, ele încă nu sunt centrate cultural. Astfel că, fără lectură, nu ştim cum să ne gândim la ele.[…]

Cărtile bune pentru copii sunt acelea care vorbesc cu ei, nu despre ei.[…] Astfel, ei vor întâlni în cărti o reprezentare a propriei lor vieti interioare. Textul îi va ajuta să se simtă înteleşi. O altă recomandare e să nu lucrăm cu opere mult prea simple. Mai bine optăm pentru acelea bine construite, care nu se lasă interpretate definitiv şi pot fi recompuse mereu. […]

Persoanele generoase sunt capabile să facă un fel de regresie: să permită copilului ce-au fost odată să-i vorbească  celuilalt copil care stă acum si aici dinaintea sa.[…] La fel de important este să nu îl perturbăm din ascultare cu rezumarea textului sau explicându-i-l cuvânt cu cuvânt.[…]

Cartea e un obiect care are nevoie de contactul cu o fiintă umană pentru a se transforma într-un obiect de cultură. În acelasi timp, una dintre functiile lecturii în prima copilărie e să permită copilului să depăşească stadiul de subiect fizic şi să  aibă acces la cultural.

 (Evelio Cabrejo-Parra)

Obligaţii universale: Respectul


Noţiunea de obligaţie primează asupra celei de drept, care îi este subordonat şi relativ. Un drept nu este eficace prin el însuşi,  ci doar datorită obligaţiei căreia îi corespunde ; exercitarea efectivă a unui drept nu îşi are sursa în cel care îl posedă, ci în alţi oameni care se recunosc obligaţi la ceva faţă de el. […]

Faptul că o fiinţă umană posedă un destin etern impune o singura obligaţie: e vorba de respect. Obligaţia nu este îndeplinită decât dacă respectul este exprimat efectiv, într-o manieră reală, nu fictivă; aceasta nu se poate face decât prin intermediul nevoilor pamânteşti ale omului. […]

Datorăm respect unui lan de grâu, nu pentru grâu, ci pentru că grâul este hrană pentru oameni. Similar, datorăm respect unei colectivităţi, oricare ar fi aceasta – patrie, familie sau oricare alta – , nu pentru ea însăşi, ci ca hrană pentru un anumit număr de suflete omeneşti. […] Se întamplă foarte des ca rolurile să fie inversate. Anumite colectivităţi, în loc să servească pentru a hrăni, dimpotrivă, mănâncă sufletele. În acest caz e vorba de o boală socialăşi  cea  dintâi  obligaţie este să încerci  un tratament ;  în anumite circumstanţe poate fi necesar să ne inspirăm din metodele chirurgicale.” (Simone Weil – L’enracinement – Prelude à une déclaration des devoirs envers l’être humain)

Fiecare drept al meu corespunde unei obligatii a tuturor celorlalti. Statele ar trebui sa fie gestionarele acestor obligatii, nu sa isi aroge dreptul de a impune obligatii arbitrare, care sa serveasca doar mentinerii unei birocratii.

Cat valoreaza dreptul tau la viata daca eu si altul si altul nu ne luam obligatia de a-l respecta? Cât valoreaza dreptul tau la proprietate privata daca eu si altul si altul nu ne asumam obligatia de a ti-l apara?

Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »

Pastila antidepresivă (12): Plictiseala ca boală și leac


“Neputându-se lecui de moarte, de necazuri, de neștiință, oamenii au găsit cu cale, spre a fi fericiți, să nu se mai gândească la aceste lucruri; este tot ce au putut ei inventa pentru a se mângâia de atâtea rele. Mângâierea aceasta este însă foarte slabă, întâi pentru că duce nu la vindecarea răului, ci la ascunderea lui pentru câtva timp și apoi pentru că, ascunzându-l, ea ne face să nu ne mai gândim la vindecarea adevărată.

Astfel, printr-o stranie răsturnare a naturii omului se întâmplă că plictiseala, care-i răul cel mai resimțit din el, este într-o oarecare măsură și binele cel mai mare, fiindcă ea poate contribui mai mult decât  orice la  a-l face să caute vindecarea  adevărată și fiindcă divertismentul, pe care-l privește ca pe cel mai mare bine al său, îi este de fapt cel mai mare rău deoarece îl îndepărtează mai mult decât orice lucru de la a căuta leac relelor sale. »

(Blaise Pascal – Cugetări despre om)

 ad

Meşteşugul de a trăi


Savoir-vivre, savoir-faire.

Primim viaţa în dar şi abia mult mai târziu deprindem meşteşugul de a trăi. Până acolo ne rătăcim în fel de fel de meșteșuguri, profesii, arte, tehnici – toate fiind axate pe « cum să faci ».  Cum să rezolvi probleme.

Cum să trăiești, le savoir-vivre, se pierde tot mai des pe drum. Iar uneori e dat la schimb cu ceea ce este etichetat, cu mult savoir-faire, ca stil de viață, lifestyle.

Timpul începe azi


Citesc o însemnare de acum 100 de ani dintr-o carte  pe care am început s-o citesc acum 20 de ani:

« Nu există și nu poate exista altă origine a timpului decât prezentul, singura limită ce i se poate atribui… [E o] Iluzie a unui timp care ar fi dat înainte de a fi durat.« 

(Gabriel Marcel – Jurnal metafizic , însemnarea din 15 septembrie 1915)

Cu iluzia timpului dat mă întâlnesc aproape zilnic. Oameni care își doresc să obțină mai mult timp, oameni care vor să ferească de rele timpul pe care cred că îl au, oameni care încearcă să agonisească un timp virtual, pe care nu s-au gândit cum îl vor folosi (e bine să-l ai acolo, nu se știe când și la ce îți trebuie)…

Dar, dacă e să înceapă vreodată, timpul începe azi. Și durează doar atât cât durează actele noastre. Cei care fac au mai mult timp decât cei care nu fac.

Dar mai mult nu înseamnă neapărat mai bun. De la un punct încolo poți deveni dependent de timp.

Și vine o vreme când îți dai seama că eternitatea s-ar putea să nu fie extensivă (că nu poți lăbărța la nesfârșit timpul facerii), ci intensivă – timpul pulsează, începutul fiind coincident cu sfârșitul.

Timpul începe și se sfârșește azi. Dacă ați văzut filmul Ziua cârtiței veți înțelege mai bine ce vreau să zic: toate exercițiile noastre de viață care conțin ieri, azi și mâine ar trebui să ne conducă la capacitatea de a trăi plenar azi, iar prezentul acesta continuu să conțină și intensitatea și sensul trăirii.

Minunile omenești ale Sfântului Nicolae


Vrând dimineața, Avlavie, după porunca împăratului, să scoată pe cei legați din temniță la tăiere, tu, cu minunile tale, mai înainte ai apucat prin vis și îngrozindu-l pe el, ai zis : nimic să nu faci bărbaților acestora, că nevinovați sunt spre tăiere; pentru aceea și noi cu dânșii grăim ție, Nicolae mărite :

Bucură-te, mare făcătorule de minuni;

Bucură-te, grabnic ajutătorule;
Bucură-te, cald folositorule;
Bucură-te, cercetătorul celor necăjiți;
Bucură-te, limanul cel lin al celor înviforați;
Bucură-te, mangâierea celor ce plâng;
Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi;
Bucură-te, povățuiorul celor orbi;
Bucură-te, bogăția săracilor;
Bucură-te, toiagul cel tare al bătrâneților;
Bucură-te, cununa Bisericii;
Bucură-te, părintele săracilor și bun dăruitorule;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

(din Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae)

A sări în ajutor, a da căldură, a-i asculta pe cei aflați în necaz, a liniști, a hrăni, a lumina, a dărui tot binele – iată marile și multele minuni le Sfântului Nicolae.

Celor care îi poartă numele le doresc să se împărtășească din plin din minunile dărniciei.

Să aveți o zi minunată și s-o dăruiți toată, Nicolai și Nicolete!

Minciuna adevărului sau adevărul minciunilor?


« 1. Arta este notarea clară a unei impresii false. (Notarea clară a unei impresii adevărate se numește știință.)

2. Procesul artistic constă în a relata această impresie falsă în așa fel încât să pară naturală și adevărată » (Fernando Pessoa – Arta)

„Orice roman bun spune adevărul şi orice roman prost minte […] «a spune adevărul» într-un roman, înseamnă să-l faci pe cititor să trăiască o iluzie, iar «a minţi» înseamnă să nu-ţi izbutească această şmecherie.” (Mario Vargas Llosa – Adevărul minciunilor)

O bună parte dintre « impresiile » noastre provin din prelucrări artistice ale realității: basme, mituri, proverbe, zvonuri, bârfe, materii de școală. În această junglă de impresii, când ajungi într-un luminiș ți se pare că ai ajuns la adevăr. Ceea ce pare clar devine dintr-o dată adevărat. Definiția pessoana privește esteticul ca o aproximare a adevărului prin claritate. O aproximare cu eroare variabilă, de la zero virgula la infinit.

Pessoa crede că adevărul există. Llosa propune nașterea adevărului prin extragerea binelui din hățișul minciunilor moarte. Minciunile peste  care suflă viață creatorul devin adevărate.