Jurnal de român în Franța (27-30)


E săptămâna întâlnirilor (prin intermediul emisiunilor TV) cu doi « nemuritori » de dată recentă. E vorba de Dany Laferrière și Alain Finkielkraut, ocupanții fotoliilor 2 și 21 la Academia Franceză. Amândoi într-o frondă perpetuă față de șabloanele aproape sacrosancte ale corectitudinii politice (care aici, în Franța, se autodenumește încă progresism, și pe care un alt « reacționar », istoricul Jacques le Goff, o numește, cu blândă ironie, « tabăra binelui »).

Reproduc aici partea care mi s-a părut cea mai intreresantă si chiar impresionantă, chiar si pentru un observator din afară, din discursul lui Alain Finkielkraut la primirea sa în Academie:

« Si în această zi, mă gândesc în primul rând la ai mei. La bunicii mei, pe care, asemenea majoritătii evreilor așchenazi născuti după război, nu i-am cunoscut. La acest bunic din partea mamei care, împreună cu soția lui, conducea o afacere cu lemn la Lvov, pe atunci oraș polonez, dar care, am aflat asta târziu, prefera studiul și frecventarea cărților sacre. La părinții mei, desigur, care nu sunt aici pentru a cunoaște această fericire: intrarea fiului lor în Academia Franceză, lucru pentru care meritul le revine lor.

Nu spun că ei ar fi încercat o afecțiune neamestecată la adresa Franței. Din Franța, și cu complicitatea Statului francez, a fost deportat tatăl meu; de la Beaune-la-Rolande a plecat convoiul care l-a dus la Auschwitz-Birkenau. Franco-iudaismul s-a făcut țăndări atunci; evreii care crezuseră că emanciparea lor era o nouă iesire din Egipt, au înteles că nu puteau scăpa de conditia lor. […] Iudeitatea nu mai era solubilă în francitate si părintii mei ar fi fost dezolati să mă vadă asimilat natiunii, sacrificându-i astfel identitatea mea evreiască, chiar dacă această identitate nu se mai traducea pentru ei, deci nici pentru mine, în gesturile rituale ale traditiei.

Ceea ce voiau ei, totusi, cu ardoare, era ca eu să asimilez limba, literatura, cultura franceză. Si ei puteau se puteu baza pentru asta pe școală, în acele timpuri. Îi dedicau fiului unic ce eram o dragoste neconditionată, dar nu mi-au  lăsat cu adevărat vreo altă alegere decât să fiu studios si să aduc note bune acasă. Am învătat asadar să onorez limba mea maternă, care nu era limba mamei mele (ea s-a ferit cu grijă să mă învete limba ei, poloneza, ca să domnească în mine, fără umbră si fără împărtire, limba poporului acestei țări).[…]  

Cu toate astea, faptul de a fi francez nu reprezenta nimic special în ochii mei. Ca majoritatea celor de vârsta mea, eram în mod spontan cosmopolit. Lumea în care mă miscam era populată de concepte politice si, universalul tinând locul patriei, gândeam toate locurile drept cantităti neglijabile. […]

Franța mi-a revenit în memorie atunci când, devenită societate postnatională, postliterară si postculturală, ea a părut că alunecă încet în uitarea de sine. În fața acestui proces inexorabil, am fost cuprins, spre marea mea surpriză, de ceea ce Simone Weil numeste în L’Enracinement «patriotismul de compasiune», asadar nu iubirea pentru măretia sau mândria pactului secular pe care Franța l-a făcut cu libertatea lumii, ci tandrețea pentru un lucru frumos, prețios, fragil si perisabil. Am descoperit că iubeam Franța în ziua în care am luat cunostință de faptul că si ea era muritoare… » 

Despre Dany Laferrière si al său  Comment faire l’amour avec un nègre sans se fatiguer (Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti), voi scrie pe larg în curând.

Une réflexion sur “Jurnal de român în Franța (27-30)

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s