Admiraţii (15): Oamenii pământului

Azi dimineaţă, când scriam depre Crespellano şi un agricultor italian care îşi iubea pământul mi-a venit în minte un alt om care îşi iubea pământul: bunicul meu Radu.

Amintirea a devenit şi mai intensă când m-am dus să cumpăr roşii. S-a întâmplat că roşiile aveau miros de roşii. Pentru mine, cea mai veche imagine din copilărie are miros de roşii. V-aş fi putut spune asta şi înainte de a-l citi pe Proust. De fapt, şi atunci când l-am citit, tot la roşiile mele m-am gândit, pentru că madeleinele nu îmi spuneau nimic.

Eram în foişor la vie. Jucându-mă cu fratele meu, din nebăgare de seamă m-am aşezat pe nişte roşii puse sub un ştergar, alături de o bucată de pâine. Ştiam că mamaie n-o să mă certe, dar îmi părea rău de roşii – auzisem mereu în casă că e păcat să risipeşti sau să nu respecţi mâncarea. Era un miros intens de roşii.

Via a luat-o C.A.P.-ul. N-o mai aveau când ne-am făcut noi mai mari. În grădina din spatele curţii mai era un mic petec de vie. Mai erau şi câteva rânduri de roşii şi încă unele de varză. Am avut întotdeauna impresia că rândurile astea de roşii şi de varză aveau parte de o atenţie specială. De multe ori în dreptul lor mamaie începea să-mi povestească de grădina « din vale ».

Era ferm convinsă că grădina aceea fusese semnul de bunăvoinţă al lui Dumnezeu pentru familia lor. Spunea: « N-am fi rezistat, Dane, fără grădină… Ne luau tot cu cotele [cotele pentru Uniunea Sovietică, după război]… Într-un an, ne-am întors de la arie, după treierat, cu doi saci de grâu. Ne luau tot, la blană… Dar n-a vrut Dumnezeu să ne lase [=să ne părăsească]. A fost o minune că ne-au lăsat grădina. Ce, nu puteau să ne-o ia de atunci? Dar n-a vrut Dumnezeu… N-am fi rezistat… » Apoi îmi povestea cum reuşea să vândă suficientă varză pentru a ieşi dintr-o mare strâmtorare.

Până la urmă, le-au luat şi grădina. Tataie nu pierdea ocazia să-mi arate, când mai treceam « prin vale » unde fuseseră « grădinile oamenilor ». Eram destul de mare, prin clasele V-VIII. « Uite, măi, Dane! Hai, că le-au luat, le-au luat… Dar de ce să lase pământul pârlog [=nelucrat]? » Se vedea că suferea sincer pentru acel pământ batjocorit. De altfel, îl mai auzeam uneori la masă (de fapt, după ce termina de mâncat – întotdeuna în tăcere). « Iar trecui prin vale… Creşte pălămida… »

Cu puţin timp în urmă spuneam unei colege că văd tot mai des oameni care nu ştiu încotro să meargă pentru că nu ştiu de unde pleacă. Nu au un pământ solid sub picioare. Iar cu mâinile şi mintea creează « produse » care nu au concreteţea unei roşii. Din aceea cu parfum, nu doar cu dimensiuni şi culoare standard. « Vrei să zici că şi noi, terapeuţii, nu avem o meserie adevărată, că nu avem roşiile noastre? Pentru că eu, una, cred că avem roşii bune… » « Tocmai, că şi eu cred că dacă fac meseria asta cu rost şi fără prea multă vanitate, voi rămâne la fel de necesar precum un ţăran care vinde roşii bune şi cinstite la piaţă. »

3 réflexions sur “Admiraţii (15): Oamenii pământului

  1. Mereu ne surprinzi cu amintirile din copilaria ta petrecuta partial alaturi de bunici.
    Toate aceste intamplari le stim si noi ;unele au fost traite si de noi, iar pe altele le stim din povestirile lor.
    Dragostea cu care v-au inconjurat ramane o flacara vie in mintea voastra chiar daca ei nu mai sunt de multa vreme printre noi.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s