Admiraţii (16): Croque-monsieur

Gândindu-mă la lungul şir de oameni care m-au învăţat ceva, mă opresc de fiecare dată ceva mai mult asupra celor care au reuşit să îmi stimuleze capacitatea de admiraţie şi gustul pentru bucuriile simple.

Nu văd de unde aş putea începe mai bine această serie de poveşti cu mentori decât cu profesoarele mele de franceză din şcoala generală. Pe una dintre ele am iubit-o (e prima oară când o recunosc public!), dar voi începe cu cealaltă, care mi-a făcut cunoştinţă cu limba franceză în aşa fel încât să rămân un admirator pe viaţă al acestei frumuseţi.

Doamna Iozefina Popescu ne-a fost profesoară din clasa a II-a până în clasa a IV-a. Zâmbea rar, dar se enerva şi mai rar. Părea realmente interesată de ce spuneai, te trata cu un respect real. Ne corecta pronunţia de fiecare dată când greşeam, cu un ton neutru, parcă pentru că a arăta că e important să corectăm greşelile, dar că e normal să greşim. Eu eram încântat atunci când reuşeam să termin de citit paragraful doar cu o greşeală sau două, pentru că primeam, pe lângă un “très bien”, o privire aprobatoare care dura parcă o secundă în plus.

Îmi amintesc foarte bine de ziua în care i-am spus mamei că vreau să facem un croque-monsieur. Era o lecţie din cartea de franceză în care era descrisă reţeta pentru acest tip de sandvici cald, cu două feluri de brânză, două feluri de şuncă şi trei felii de pâine. Eram atât de entuziasmat de idee pentru că în acea zi doamna de franceză nu mă corectase nici măcar o dată şi chiar avea pe faţă un zâmbet când mi-am ridicat ochii de pe foaie. Mult mai târziu am avut bănuiala că zâmbetul era, poate, măcar în parte, o consecinţă a faptului că în text apărea de multe ori silaba crrrocantă, şi nu trebuia să fac eforturi pentru a rrîi ca la Paris – îmi ieşea natural!

Lăsând gluma la o parte, îmi şi doream foarte mult să pronunţ exact aşa cum pronunţa doamna, şi nu mă refer numai la silabe şi accente ci şi la mimică şi tonul vocii. Faptul că am început mai degrabă să “aud” decât să “văd” limba franceză a avut şi o consecinţă cu totul neaşteptată.

S-a întâmplat că am lipsit vreo săptămână de la şcoală şi a trebuit să citesc lecţiile din manual. Nu au fost probleme în afară de … matematică. Materie la care nu avusesem până atunci nici cea mai mică problemă. Nu trebuise nici măcar să deschid vreodată manualul decât la paginile de exerciţii, daca aveam teme de acolo. Altminteri, lecţia o prindeam din clasă. Am reuşit să fac tema, cumva mecanic, dar aveam sentimentul că nu înţeleg ce înseamnă. Mama, fiind profesoară de matematică, m-a întrebat ceva în legătură cu tema (voia să vadă dacă am înţeles) şi, pus în situaţia de a spune ceva cu vorbe, nu scriind mecanic după o regulă care îmi rămânea obscură, nu am reuşit să răspund (dar, de fapt, chiar şi întrebarea mi se părea că nu seamănă cu ce citisem în carte). Am mărturisit că pur şi simplu nu pot să învăţ după cartea de matematică, mi-a explicat mama ce era de explicat şi totul a revenit la normal.

Dar manualele de matematică în limba română mi-au rămas străine pentru toţi anii de şcoală generală (au mai fost doar două situaţii în care a fost nevoie să citesc în manual, cam cu acelaşi rezultat). Am avut şansa să descopăr (printre materialele didactice ale mamei) o serie de manuale franceze pentru gimnaziu. Am constatat nu numai că înţelegeam ceea ce citeam, ci şi că limba aceea părea făcută pentru a da viaţă raţionamentelor. Materia era organizată simplu, formulările îmi erau clare, aplicaţiile îmi spuneau ceva. Dar ceea ce conta realmente era că “auzeam”, nu citeam, acele rânduri în franceză; era ca şi cum un profesor mi-ar fi predat acele lecţii.

Şi mai e o imagine interesantă care îmi vine în minte în seara asta în care muşc încet dintr-un croque-monsieur. Eu, citind o biografie a lui Napoleon; de fiecare dată când apare Josephine de Beauharnais, mi-o închipui cu tenul alb şi părul negru; de fapt, e chiar doamna de franceză, iar Bonaparte e un elev de clasa a patra căreia ea îi corectează cu o bunăvoinţă seniorială accentul corsican.

Am acceptat mai târziu că Josephine avea ten creol şi păr castaniu, dar Napoleon nu a reuşit să treacă de clasa a patra şi să primească vreodată  un “très bien” şi un croque-monsieur în aceeaşi zi.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s