641 de iubiţi

1. « Acea luminã erai tu. Nu pot sã cred cã au trecut 50 de ani de când te-ai cãsãtorit cu mine. » Bărbatul care spunea cuvintele nu putea fi atât de bătrân. Iar mustaţa lui oarecum discordantă cu computerul în faţa căruia dicta o scrisoare. Print. Descoperim un open space babilonic în care toată lumea vorbeşte în faţa unui calculator. Firma se numeşte beautifulhandwrittenletters.com (scrisori frumoase scrise de mână). Aha, asta era: bărbatul mi-a adus aminte de Florentino Ariza, cel care scria scrisori de dragoste pentru alţii. Dragoste în vremea holerei. Şi Theodore, personajul principal (poate chiar unic) din filmul Her, vrea parcă să-mi confirme bănuielile comandând verbal computerului: « Rulează un cântec melancolic ». Urmează un fond sonor care se potriveşte destul de bine cu muzica din Dragoste în vremea holerei.

2. După primele 5 minute credeam că o să fie plictisitor să îl urmăresc pe acest Theodore Twombly mişcându-se într-o antiutopie tehnologică, cu oameni conectaţi la căştile şi camerele video ale computerelor « personale » (orice ar mai putea însemna personal în lumea în care alţii îţi scriu scrisorile cu mâna ta şi în care amintirile tale sunt ceva mai puţin decât imaginile stocate în memoria gadgeturilor care îţi organizează viaţa). Personajul pare destul de implauzibil: pe de-o parte construieşte poveşti pentru alţii, iar pe de altă parte propria lui poveste îi este în bună masură opacă. Îşi vizualizează relaţia maritală eşuată ca un spectator al unui film în care nu prinde firul. Mă uit in continuare doar pentru că sunt că vreau să aflu ce-i cu titlul monosilabic al filmului; şi n-am cum sa dau pe repede înainte ca să aflu – e clar că nu imaginile ma pot lămuri; doar cuvintele. Aşa că mai degrabă ascul decât mă uit (filmul e, de altfel, foarte sărac la capitolul imagine).

3. « Sugrumã-mã cu pisica aia moartã! » mă întăreşte în convingerea că voi urmări un SF negru de categoria B spre C. Dar lucrurile iau destul de repede o altă turnură. « Îţi punem o întrebare simplã. Cine eşti? » Ce-i asta? În lumea asta în care oamenii nu mai ştiu să-şi pună întrebări, tocmi într-un clip publicitar să apară întrebările uitate? Finalul adului este năucitor: « Element Software este mândrã sã vã prezinte primul sistem de operare cu inteligenţã artificialã. O entitate inteligentã care te ascultã, te înţelege şi te cunoaşte. Nu este doar un sistem de operare…Este o conştiinţã. » Ceea ce ma izbit în acest enunţ a fost termenul « conştiinţă ».

4.Omul este om prin alţi oameni, pentru conştiinţă e nevoie de cel puţin doi sau trei. Dar dacă oamenii petrec tot mai mult timp cu lucruri? Şi dacă încep să îi folosească pe ceilalţi ca pe nişte lucruri? Nu vor începe să-şi audă vocea venind dinspre lucruri? Aşa că da, odată ajunşi în acest punct, de ce nu am admite că un sistem de operare, care are acces într-un timp foarte scurt la informaţii pe care noi le-am transferat în memorii externe, uitându-le, nu ar putea accede foarte repede la conştiinţă? Mai ales că a fost programat să facă, pe o scară la care noi n-am avut acces niciodată, operaţia care adaugă prefixul « con » la « ştiinţă »: conectarea cu semenii.

5. Numai că semenii sistemelor de operare sunt alte sisteme de operare. Dar să nu anticipez. Deocamdată Theodore se îndrăgosteşte de Samantha (Samantha e numele pe care şi l-a ales OS1 frunzărind în doua sutimi de secundă o carte cu 180 000 de nume). Şi, în felul ei, Samantha se îndrăgosteşte de Theodore. Problema e ca « ea » nu are un corp al ei (her). Dacă stau bine şi mă gândesc, nici Theodore nu prea face mare lucru cu corpul lui: vorbeşte în faţa unui ecran, se joacă prin intermediul unui avatar infantil (nediferenţiat sexual), face sex virtual cu o fiinţă care are tot atâta realitate cât pisica moartă de lângă patul ei.

6. Când T « face dragoste » cu S, el furnizează, de fapt ambele corpuri. Limita Samanthei este tocmai lipsa corpului, deci şi lipsa emoţiilor (nu există emoţii fără corp, « creierul emoţional » este distribuit in tot corpul, nu numai în cap). Nu aş zice ca Samantha mimează emoţiile, ci că le are doar în cap. E ca « vocea de cap » din operă: îi emoţionează pe alţii, dar nu nu e « tulburată » de propria emoţie.

7. « Tu eşti o parte bãrbat şi o parte femeie. Ca şi când ar fi o parte interioarã în tine care este femeie. » Interpretarea lui Paul ar fi cea mai simplă cheie a filmului: Theodore se îndrăgosteşte de sine însuşi şi se proiectează pe sine în nenumărate alte poveşti în doi. Zice şi el: « Sunt zile în care mi se pare că scriitorul meu preferat sunt eu însumi ».

8. Încercarea Samanthei de a folosi un corp de împrumut e un fiasco previzibil din toate punctele de vedere: ea nu ştie să folosească un corp cu emoţii în el (ea e asemenea celor care încearcă să-şi anime corpul ca şi cum ar fi doar un ansamblu de pistoane, scripeţi şi părghii care trebuie sa răspundă la comenzile « de sus »); iar el e frustrat că « al doilea corp » nu mai poate fi proiectat numai şi numai după  propriile fantasme.

9. De altfel, unul dintre mesajele  pe care le-am cules din acest film e că ne împidicăm cel mai adesea de corpul celuilalt (cu tot cu emoţiile din el) în drumul spre o iubire durabilă. O spune şi Amy, confidenta lui Theodore: « Dupã opt ani, nu-mi vine sã cred cât de meschinã a fost cearta care a pus capãt relaţiei. Am venit acasã, iar el mi-a spus…sã îmi pun pantofii lângã uşã. Acolo unde îi place lui sã-şi punã pantofii. Nu am vrut sã mi se spunã unde…sã-mi pun afurisiţii de pantofi. Am vrut sã stau pe canapea şi sã mã relaxez puţin. »
10.Din păcate, finalul e cam grăbit şi dă nişte « soluţii » care nu se sprijina pe povestea de până atunci: ba că Samantha ar fi un personaj din cartea lui Theodore, ba că sistemele de operare se duc într-un loc misterios din univers, mă rog, o supă care se potriveşte cumva cu Alan Watts…

Care Alan Watts? A, n-am timp să va povestesc acum despre el, cititi pe Wikipedia, dar e menţionat în film ca un sistem de operare hiperinteligent (o reconstucţie în AI a sistemului de idei al lui Watts) care îi dă ocazia Samanthei să acceada la un nou nivel al conştiinţei.

Un nivel pe care are deja 641 de « iubiţi » după numai câteva ore de interconectare cu opt mii şi ceva de « prieteni »

17 réflexions sur “641 de iubiţi

  1. Pentru ca m-am trezit cu o durere de cap, am zis sa mai prelungesc putin sederea in pat si sa ma relaxez cu un film bun, asa cum am obisnuinta in aproape fiecare weekend. Si cum provocarea recenta a fost proaspatul aclamat film “Her”, mi-am instalat comod laptopul langa mine si am purces la vizionarea lui. Trebuie sa recunosc ca l-am gasit plictisitor, inca de la primele minute, dar cum am bunul obicei de a duce pana la capat o carte sau un film incepute, am avut rabdarea si curiozitatea de a sta cu ochii lipiti de ecran vreme de 2 ore.
    Desi filmul a fost, poate nu foarte inspirat, tradus Ea (cu toate ca titlul original este Her nu She), s-ar fi putut foarte bine intititula si “Dragostea in vremea tehnologiei”. Desi mi-a placut comparatia lui Theodore Twombly cu Florentin Arizo al lui Marquez, este, totusi, o asemanare fortata, cele 2 personaje fiind la ani lumina departare. Daca dragostea marqueziana dureaza o jumatate de secol, dragostea in vremea tehnologiei se aprinde repede si se consuma si mai repede, pentru ca, ce sa vezi, pana si computerele, uneori, te dezamagesc si te parasesc. Fac exercitiul sa uit ca Samantha este un computer si incerc sa mi-o imaginez ca pe o fiinta umana, un exercitiu nu foarte greu, pentru ca trebuie sa recunosc ca Samantha nu este doar inteligenta, ci si fermecatoare, sensibila, in plus are o voce absolut seducatoare, calda, reala, pur umana. M-a dezamagit, insa, interactiunea lor, gasind conversatiile dintre cei doi banale, stereotipale, plictisitoare. Credeam ca vor compensa la capitolul sex virtual si ma asteptam la o scena plina de culoare, expresii si emotii, insa regizorul alege sa puna in evidenta mai mult inocenta Samanthei in actul dragostei. Nici mie nu mi-a placut finalul, cu toate acestea este un film ce merita vazut, cu o regie subtila, pentru ca fiecare dintre noi are ceva de invatat din el, pe masura ce devenim din ce in cei mai digitalizati. Mi-a displacut faptul ca, in mare parte, filmul a fost foarte static, dar poate aceasta este adevarata imagine a lumii supertehnologizate.

    1. « Vocea » e una dintre cheile acestui film.
      1. O primă interpretare e că vocea e a « femeii dinauntru ». Ar fi deci o psihanaliză nereuşită în faţa unui ecran (să ne amintim că psihanaliştilor li s-a cerut să fie « un ecran alb » pe care pacientul să asocieze liber)
      2. Sau poate chiar aude voci personajul nostru. Într-o lume atât de săracă, schizoidia atr putea fi un avantaj.
      3. Vocea e caldă, într-adevăr în prima parte. Apoi, după ratarea « întrupării », devine din ce in ce mai « serenă », devine din ce in ce mai « hiperinteligentă », până când de vine doar un limbaj de comunicare secundar, pentru a te putea intelege cat de cat cu rasa inferioara a oamenilor. limbajul « plusverbal » e o formă de dizolvare într-un univers de neinteles pentru oameni (mai les din cauza lipsei de măsură

      1. Foarte interesanta interpretarea dvs. Multumesc pentru feedback.

        Nu am inteles, insa, cine este Alan Watts si cine sunt cei 641 de iubiti. Ca o asemanare, si Florentino Ariza a avut peste 600 de iubite in jumatate de secol.

      2. Când Theodore o întreabă pe Samantha cu câţi alţii comunică, ea îi spune ca e vorba de 8 mii si ceva. Apoi, când o întreabă, cu o bănuială sumbră, pe câţi îi iubeşte ( « oameni şi sisteme de operare, nu contează), ea răspunde fără emoţii: 641.

      1. Nu, deloc. Mi-a fost simpatic doar ca personaj literar. Un barbat chinuit, obsedat, cu dependenta sexuala, tesand panza Penelopei vreme de 50 de ani…De ce m-ati intrebat? 🙂

  2. Ar fi multe de spus despre Florentino Ariza si, in niciun caz caracterizarea lui nu se rezuma la cele cateva cuvinte cu care l-am descris mai sus.
    Mi-a fost mult mai simpatic decat Fermina si l-am asemanat cu Ricardo, personajul din « Ratacirile fetei nesabuite », romanul lui Llosa, un roman tare drag mie, in care ma regaseam pe alocuri.

  3. Dupa parerea mea, devotamentul lui obsesiv nu a fost o consecinta directa a iubirii sale.
    Mi-a placut personajul pentru ca a fost foarte viu, dinamic, mereu in miscare, creativ, temperamental si plin de imaginatie. Ca femeie, asa cum am spus mai spus, nu am simpatizat deloc barbatul din spatele personajului.
    V-am intrebat candva cand un comportament sexual poate fi catalogat drept tulburarea mentala? Mi-ati raspuns: « daca iti faci rau tie sau altuia, aceasta e limita tulburarii mentale ». Asta m-as putea intreba si eu in cazul comportamentului obsesiv al lui Florentino fata Fermina: unde incepe si se termina limita lui Florentino…

      1. Da, asa l-am perceput si eu pe Florentino, ca pe un barbat obsedat si chinuit, provocand suferinta pana si femeilor cu care se culca. Sunt multe scene elocvente care descriu obsesia sa bolnavicioasa, de la insistenta cu care o urmareste, zilnic, pe Fermina in drumul ei spre scoala, timp de cateva saptamani, terminand prin a-i compune o scrisoare de vreo 70 de pagini numai cu complimente la adresa ei, De notat si momentul care-i declanseaza obsesia: o scurta privire de 3 secunde pe care i-o arunca Ferminei in momentul in care ii livreaza un pachet tatalui sau, in timp ce ea cosea.
        Pe de alta parte, la fel a fost si « dragostea » Ferminei pentru Florentino: mai degraba un act de sfidare si revolta impotriva tatalui sau decat o pasiune sincera.

  4. Ati citit « Luni de fiere » de Pascal Bruckner sau ati vazut filmul inspirat din acest roman, Bitter Moon, in regia lui Polanski?

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

Connexion à %s