Rugby sentimental


macoveiMi-a plăcut, ca de obicei, cum cântă imnul aceşti băieţi  mari.

M-au exasperat cu neîndemânarea lor în mânuirea balonului.

Dar mai apoi m-au entuziasmat cu determinarea, curajul şi spiritul de echipă, atât în apărare, cât şi în atac.

Îmi place să mă uit la rugby. Un sport cavaleresc în cel mai propriu sens al cuvântului: solicită fizic, mental şi moral jucătorii.

Douceur de vivre


aveyron

“Dulceaţa trăirii” e una dintre devizele departamentului Aveyron. A nu se confunda cu dolce farniente – în locul acesta din Occitania trăiesc încă ţărani. Nişte ţărani care îşi trimit copiii la universitate, unde aceştia îşi uimesc colegii crescuţi în marile oraşe.

Pentru că, de o sută de ani, mulţi se întorc în locurile natale şi fac să existe în cel mai rural departament al Franţei ingineri excelenţi, medici excelenţi, profesori excelenţi. Liceele din Rodez au dat, în această sută de ani, un număr disproporţionat de personalităţi de anvergură.

DSCF2684

Centrul Universitar Jean-François Champollion din Rodez

Dar nu e vorba numai de vârfuri. Respectul pentru şcoală se simte la toate nivelurile, problemele educaţiei sunt foarte sus pe agenda publică. Iar rezultatele se văd. Un centru universitar înfiinţat în urmă cu 6 ani la Rodez a ajuns anul acesta pe locul I în Franţa la evaluarea în privinţa calităţii pedagogice (măsurată în progresul înregistrat de studenţi în anii de licenţă) şi pe locul II la un indicator numit valoare adăugată, care măsoară calitatea conţinuturilor predate!

Vaches-de-race-Aubrac-près-de-Rieutoort-sur-le-plateau-de-l'Aubrac-DSC_0796

Dar să revenim la ţăranii noştri din Aveyron. Ei continuă să crească vite şi raţe, să facă brânză (Roquefort e o marcă locală) şi vinuri dulci-aspre . Îşi respectă istoria şi tradiţiile. Munca e muncă, dar şi timpul odihnei e sfânt. Și din ce în ce mai mulți dintre fiii și fiicele lor, după ce au fost în lumea largă se întorc la iarba verde de acasă.

Cele patru Românii ale Regelui Mihai


4rom

A devenit Rege al României Mari la 20 iulie 1927.

Detronat de tatăl său trei ani mai târziu, redevine rege în 1940, când primeşte o ţară văduvită de 24 dintre cele 71 de judeţe pe care i le lăsase bunicul său, Ferdinand Întregitorul.

La 23 august 1944, mai exista administratie română pe mai puţin de jumătate din teritoriul României Mari. Nu numai că pierdusem din nou Basarabia (şi nu recuperasem nordul Transilvaniei) dar mai mult de jumătate din Moldova de dincoace de Prut era sub administratie sovietică.

Care erau perspectivele? In Maramureş erau gata planurile pentru alipirea la Ucraina Sovietică, Transilvania urma să devină republică sovietică, Tito cerea permisiunea lui Stalin să “elibereze” Banatul cu armata iugoslavă de partizani. In Suceava si Botoşani se introdusese deja administraţia civilă sovietică, ceea ce indica limpede că urma “unirea”  întregii Moldove sub puterea sovietică.

Aceasta era ce-a de-a treia Românie a Regelui Mihai. Una pe cale de diparitie.

Regele s-a dovedit lucid şi curajos şi a reuşit să ne lase o Românie mai mare decât cea pe care o primise.

Admiraţii(18): Cu Vera spre Paris pe drumul Brăilei


Par cette nuit tombante de début d’avril, le hameau de Baldovinesti, situé à environ cinq kilomètres de Braïla, fêtait le premier jour de la résurrection du Christ. Dans toutes leurs cours, les paysans allumaient des moyettes de roseau sec ; partout de joyeux coups de fusil retentissaient, hommages rustiques orthodoxes rendus à la mémoire de celui qui fut le meilleur des homes. (Panaït Istrati – Oncle Anghel)

În seara aceea de început de aprilie, cătunul Baldovinesti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui. Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat; de peste tot răsunau focuri de puşcă – închinăciuni creştin-ortodoxe aduse de sătenii noştrii pomenirii  aceluia care fu cel mai bun dintre oameni. (Panait Istrati – Moş Anghel)

Cred că era în ultimul trimestru din clasa a VII-a când Vera mi-a dat să citesc Oncle Anghel. Mi s-a părut fabulos să citesc despre un sat românesc în franceză.

Vera era profesoara de franceză si, evident, nu-i spuneam decât în mintea mea Vera. Aveam, totusi, o relatie specială.

Dându-mi să citesc Panait Istrati, Vera mi-a dechis universul lecturii in limba franceză, dar si o alta perspectivă asupra României. In lungii ani 80, in care propaganda se înstăpânise asupra limbii române, am avut posibilitatea de a citi carti in franceza gasite prin anticariate; iar faptul că Panait Istrati a scris despre tărani români in limba franceză m-a făcut să simt artificialitatea acelei propagande nationaliste ieftine care proiecta o Românie închisă in sine.

În clasa a VIII-a am mers la olimpiada de franceză. Desi lucrarea nu era cea mai bună (nici pe departe!), Vera a tinut sa citească partea de compunere a lucrării la ora de franceză de la clasa noastră. Tema era « Mon pays »; nu folosisem deloc textele din manual despre minunatele realizari ale socialismului, ci alcătuisem destul de usor o fantezie pe tema semnificatiei culorilor din steag. Cuvintele franceze care descriau România tărănească îmi veneau uneori  din Istrati, iar cuvintele pentru simbolurile României moderne din niste scrisori in franceză ale pasoptistilor, găsite prin subsolurile unor editii critice.

Imi e greu să îmi inchipui o Românie străină de limba franceză. Imi pot închipui Oltenii sau Moldove doar în româneste, dar nicio Românie fără franceză. Iar când am citit Război si pace mi s-a părut firesc să aud personajele lui Tolstoi vorbind mai mult în franceză în prima sută de pagini. Pe Vera o auzeam rostind multe dintre aceste replici. Cu aer slav, dar fără urmă de accent.

Asa cum v-am mai spus, am iubit-o pe Vera. Cu acel fel de iubire care ar putea fi descrisa mai bine cu o combinatie de cuvinte aproape imposibilă: admiratie caldă.

Jurnal de vacanţă (2) : Pomi


– O să facă mere la vară, tataie?

Tataie tocmai altoieşte nişte puieţi.

– Ehei, Dane, cine ştie dacă mai apuc eu să mănânc din merele astea? Da’ o să mâncaţi voi şi poate v-aduceţi aminte şi de mine.

A pus în anul acela meri şi peri şi zarzări. Perii nu au ajuns sa faca pere – am bănuiala că şi bicicleta noastră, a copiilor, a avut oarecare vină în asta. Tataie a apucat să vadă merele, dar de gustat, gusta mai rar – zicea « mâncaţi voi şi mă satur eu ».

Apoi noi ne-am dus la oraş, unde pomii cu fructe bune de mâncat nu ajung să intre – sunt prea de la ţară.

La Tismana sunt pomi peste tot, inclusiv, sau mai ales, pe marginea drumului. Ca într-o grădină.

Fotografie0082Fotografie0081Fotografie0083Fotografie0085Fotografie0079Fotografie0084

In Eden erau multe feluri de pomi. Si, spre deosebire de vegetatia pe care Dumnezeu i-a poruncit pământului să o scoată la iveală, grădina raiului a sădit-o. Si eu zic că Dumnezeu si-a luat om s-o sădească.

4 ani de relatie virtuală


ghi2Pentru a marca 4 ani de relaţie în blogosferă cu domniile voastre am pus pe masă în loc de tort un ghiveci. După chipul şi asemănarea blogului. Iar mai jos m-am gândit să vă înşir cele mai gustate 20 de porţii în aceşti 4 ani.

1. Simpatic şi parasimpatic – o pagină din Atlasul de stres

Dintre Admiraţii, una este în top 20

2. Admiraţii (2): Volumul aproximativ al butoiului

Dintre articolele despre relaţia de cuplu, mai mulţi aţi citit

3. Terapia de cuplu creste riscul de a divorta?

14. Dansul nuptial

20. Mărul lui Newton şi mărul lui Adam

Mai scriu uneori articole despre monarhia constituţională şi avantajele ei

4. 10 argumente pentru 10 Mai

16. Regalitatea la feminin: exemplul unor femei exceptionale

19. Cel mai nou sistem politic: monarhia constitutionala

Urmează apoi câteva dintre postările pe teme de psihologie pop

5. Psihologie pop: asertivitatea

6. Admiraţia

7. Frica de intimitate

18. Despre empatie (un fel de test)

Despre psihiatri şi psihologi

8. Un psi cu care te poţi înţelege: Diana Decean

10. Un psi cu care te poţi înţelege: Domnica Petrovai

11. Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Elvira Alexandrescu

15. De ce să mergi la psihiatru?

Din ce în ce mai căutate au fost articolele despre părinţi şi copii

9. Încrederea şi cele două feluri de iubire părintească

17. Arta de a fi prezent

Au urcat în top 20 şi două articole despre tulburări legate de stres

12. Migrena si tulburarile depresive

13. Stresul şi alergiile

Şi uite că am reuşit să fac şi dintr-un top un ghiveci! Mulţumesc tuturor celor care au gustat!

Admiraţii (17): Oameni cu brice


Mi-e greu să nu zâmbesc atunci când îmi ajunge la urechi reclama pentru acele lame cu triplă sau cvadruplă protecţie – aceea care zice ceva despre « bărbaţii cu pielea sensibilă ».

Dacă stau bine să mă gândesc, probabil că şi tataie avea pielea feţei sensibilă – era roşie după fiecare bărbierit. Asta nu-l împiedica, în fiecare duminică dimineaţa, să se bărbierească singur cu briciul. Am asistat de câteva ori la acest ritual (pentru că doar rareori eram treaz duminică la 7 dimineaţa), o dată sau de două ori în dimineţi foarte reci de iarnă.

Mai întâi ascuţea tacticos briciul pe o curea. Mă impresiona tăcerea deplină în care făcea această operaţie – de obicei, tataie îşi însoţea aproape orice activitate cu un cântec în surdină sau cu o melodie fluierată. Îşi săpunea faţa cu mişcări hotărâte, aparent grăbite. Apoi urmau acele mişcări ale briciului condus de o mână sigură.

Am început să mă bărbieresc devreme. Era într-adevăr necesar, dar şi ardeam de nerăbdare să fac asta. Nu pentru multă vreme. Curând am descoperit că un obraz neted se obtinea cu ceva disconfort şi, uneori, cu mici tăieturi. Iar eu foloseam o lamă cu protecţie (simplă, e adevărat, nu triplă, ca azi!), nu un brici cu lamă liberă, bine ascuţit!

Pentru mine, un etalon al încrederii bărbăteşti în sine a rămas această imagine a bunicului meu Radu bărbierindu-se singur cu briciul. Dar există şi o imagine simetrică, a încrederii bărbăteşti în lume – aceea a unui bărbat care stă relaxat pe un scaun şi conversează cu bărbierul. Sunt două lucruri pe care e foarte puţin probabil să le fac vreodată. Din păcate.

Sper însă ca măcar de o a treia imagine să reuşesc să mă apropii cândva: aceea a bărbatului care îşi începe ziua bărbierindu-se nici cu plăcere, nici cu neplăcere, ci cu acel disconfort necesar  pentru a-şi aminti că începe o nouă zi în care are datorii faţă de sine, faţă de lume şi faţă de ceva mai presus de acestea.

Când bărbieritul se supune doar regulilor de confort şi imagine, să nu ne aşteptăm ca bărbaţii ieşiţi de sub lamele atente la pielea sensibilă să mai aibă minte brici şi încredere în sine.

Un Solomon al zilelor noastre


« Avem cele zece porunci. In complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele isi au radacinile in copilarie. Ar fi trebuit sa faca obiectul educatiei si invatarii, la toate varstele. Dar nu prea se intampla acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou inceput. »

Iată care sunt cel zece nevoi umane relevante pentru educaţie pe care ni le propune profesorul Solomon Marcus:

  1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar
  2. Nevoia de împrospătare
  3. Nevoia de întrebare şi mirare
  4. Nevoia de îndoială şi suspiciune
  5. Nevoia de greşeală şi eşec
  6. Nevoia de joc
  7. Nevoia de identitate
  8. Nevoia de omenesc şi omenie
  9. Nevoia de cultură
  10. Nevoia de transcendenţă

Iniţial voiam să citez câte o formulare memorabilă din fiecare paragraf. Problema e că textul abundă în formulări memorabile şi, în plus, ansamblul e mult mai frumos decât oricare dintre componente. Aşa că, dacă sunteţi curioşi, mergeţi direct la sursă (aici).

Croque-monsieur


Gândindu-mă la lungul şir de oameni care m-au învăţat ceva, mă opresc de fiecare dată ceva mai mult asupra celor care au reuşit să îmi stimuleze capacitatea de admiraţie şi gustul pentru bucuriile simple.

Nu văd de unde aş putea începe mai bine această serie de poveşti cu mentori decât cu profesoarele mele de franceză din şcoala generală. Pe una dintre ele am iubit-o (e prima oară când o recunosc public!), dar voi începe cu cealaltă, care mi-a făcut cunoştinţă cu limba franceză în aşa fel încât să rămân un admirator pe viaţă al acestei frumuseţi.

Doamna Popescu ne-a fost profesoară din clasa a II-a până în clasa a IV-a. Zâmbea rar, dar se enerva şi mai rar. Părea realmente interesată de ce spuneai, te trata cu un respect real. Ne corecta pronunţia de fiecare dată când greşeam, cu un ton neutru, parcă pentru că a arăta că e important să corectăm greşelile, dar că e normal să greşim. Eu eram încântat atunci când reuşeam să termin de citit paragraful doar cu o greşeală sau două, pentru că primeam, pe lângă un « très bien », o privire aprobatoare care dura parcă o secundă în plus.

Îmi amintesc foarte bine de ziua în care i-am spus mamei că vreau să facem un croque-monsieur. Era o lecţie din cartea de franceză în care era descrisă reţeta pentru acest tip de sandvici cald, cu două feluri de brânză, două feluri de şuncă şi trei felii de pâine. Eram atât de entuziasmat de idee pentru că în acea zi doamna de franceză nu mă corectase nici măcar o dată şi chiar avea pe faţă un zâmbet când mi-am ridicat ochii de pe foaie. Mult mai târziu am avut bănuiala că zâmbetul era, poate, măcar în parte, o consecinţă a faptului că în text apărea de multe ori silaba crrrocantă, şi nu trebuia să fac eforturi pentru a rrîi ca la Paris – îmi ieşea natural!

Lăsând gluma la o parte, îmi şi doream foarte mult să pronunţ exact aşa cum pronunţa doamna, şi nu mă refer numai la silabe şi accente ci şi la mimică şi tonul vocii. Faptul că am început mai degrabă să « aud » decât să « văd » limba franceză a avut şi o consecinţă cu totul neaşteptată.

S-a întâmplat că am lipsit vreo săptămână de la şcoală şi a trebuit să citesc lecţiile din manual. Nu au fost probleme în afară de … matematică. Materie la care nu avusesem până atunci nici cea mai mică problemă. Nu trebuise nici măcar să deschid vreodată manualul decât la paginile de exerciţii, daca aveam teme de acolo. Altminteri, lecţia o prindeam din clasă. Am reuşit să fac tema, cumva mecanic, dar aveam sentimentul că nu înţeleg ce înseamnă. Mama, fiind profesoară de matematică, m-a întrebat ceva în legătură cu tema (voia să vadă dacă am înţeles) şi, pus în situaţia de a spune ceva cu vorbe, nu scriind mecanic după o regulă care îmi rămânea obscură, nu am reuşit să răspund (dar, de fapt, chiar şi întrebarea mi se părea că nu seamănă cu ce citisem în carte). Am mărturisit că pur şi simplu nu pot să învăţ după cartea de matematică, mi-a explicat mama ce era de explicat şi totul a revenit la normal.

Dar manualele de matematică în limba română mi-au rămas străine pentru toţi anii de şcoală generală (au mai fost doar două situaţii în care a fost nevoie să citesc în manual, cam cu acelaşi rezultat). Am avut şansa să descopăr (printre materialele didactice ale mamei) o serie de manuale franceze pentru gimnaziu. Am constatat nu numai că înţelegeam ceea ce citeam, ci şi că limba aceea părea făcută pentru a da viaţă raţionamentelor. Materia era organizată simplu, formulările îmi erau clare, aplicaţiile îmi spuneau ceva. Dar ceea ce conta realmente era că « auzeam », nu citeam, acele rânduri în franceză; era ca şi cum un profesor mi-ar fi predat acele lecţii.

Şi mai e o imagine interesantă care îmi vine în minte în seara asta în care muşc încet dintr-un croque-monsieur. Eu, citind o biografie a lui Napoleon; de fiecare dată când apare Josephine de Beauharnais, mi-o închipui cu tenul alb şi părul negru; de fapt, e chiar doamna de franceză, iar Bonaparte e un elev de clasa a patra căreia ea îi corectează cu o bunăvoinţă seniorială accentul corsican.

Am acceptat mai târziu că Josephine avea ten creol şi păr castaniu, dar Napoleon nu a reuşit să treacă de clasa a patra şi să primească vreodată  un « très bien » şi un croque-monsieur în aceeaşi zi.