Jurnal de român în Franța (33-46)


Două săptămâni în care nu am mai tinut un jurnal. Am făcut trei descoperiri în aceste două săptămâni.

  1. Am vizitat Muzeul Fenaille din Rodez. Foarte interesant pentru orice iubitor de istorie, excelent organizat tematic, iar sectiunea dedicată menhirelor m-a fascinat de-a dreptul. menhir
  2. Am descoperit că pentru tot ce tine de viata mea profesională am început deja să gândesc predominant în franceză. Probabil pentru că mă simt mai bine ca niciodată din punct de vedere al potrivirii cu echipa si cu filosofia de lucru din acest loc.
  3. L-am descoperit pe părintele Joel, preot ortodox francez. Père Joel vorbeste  simplu si pătrunzător. De exemplu, atunci când denumeste foamea de senzatii « âme boulimique » (« suflet bulimic »). Sau atunci când îti spune că păcatul este, cel mai adesea, « oubli de Dieu » (« uitare de Dumnezeu »). Iar cuvintele astea răsar ca florile de câmp: proaspete si amestecate fără pretentii cu iarba vie a cuvintelor de zi cu zi.

România mai e acasă?


14martieLa 14 martie 1881, Parlamentul României a adoptat legea prin care tara era proclamata regat. Cel care a propus votarea legii a fost republicanul C.A. Rosetti.

În acelasi an, pe 10 Mai, Carol I era încoronat solemn ca Rege al României. Coroana de Otel a fost desenata de Theodor Aman.

Azi, Coroana de Otel e înca exilata de pe stema României de niste republicani de care lui C.A. Rosetti i-ar fi rusine.

Dar lor putin le pasa. Pentru ca nu au nici rusine, nici tara, nici lege.

Daca mai exista republicani in sensul pe care un Balcescu il dadea acestui cuvant (a pune interesul public inaintea celor private), sa ia exemplul lui Rosetti si sa repuna Coroana pe scutul României. Si sa ia aminte la spusele aceluiasi Rosetti, cum că « în Romania, monarhia constitutionala garanteaza cel mai bine libertatile republicane »

A fost odata … Regatul României. Republica Romania a existat si există încă doar ca un vis urât. Din care, din pacate, nu vrem sa ne trezim.

Se pare că si deviza (republicana!) « Prin noi înșine » e si ea in exil: a ramas doar pe decoratia Coroana României.

Dar România mai e acasă?

Unde dragostea nu mai are loc


« În cele necesare, unitate, în cele îndoielnice, libertate, în toate, dragoste » (Fericitul Augustin)

Fanaticul vede peste tot necesitatea, scepticul se îndoiește de toate în numele libertății. Nici unul nici altul nu mai au loc în mintea și inima lor pentru dragoste.

Definiția răului


Am reflectat azi asupra acestor definiții ale răului, date de Sfântul Maxim Mărturisitorul

Definiția răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea lucrurilor. Căci nu are niciun fel de ființă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici aptitudine, nici afect contemplat în chip natural în cele ce sunt, și în niciuna din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci, ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și alceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite.
[…]

Altă definiție a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta [necunoașterea] orbind mintea omenească, dar deschizând larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu  de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor care cad sub simțuri, împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire,  asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Și aflând prin experiență că împărtășirea din cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba sa spirituală și a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului, iar trupul propriu, legat prin fire de zidirea luată drept dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea.
[…]

Splendorem æternum…

Splendorem æternum…

…velatum sub carne videbimus…

(Splendoare eternă, ascunsă sub văluri de carne vom vedea)

Perlă de înțelepciune poetică ascunsă în strofa a treia a imnului Adeste fideles.

Și dacă

« A secat izvorul dragostei în inima noastră, pentru că ne-am scufundat în adâncul gândurilor de mândrie »

sau dacă

« A pierit soarele dreptății de pe cerul minții noastre, pentru că s-au îngrămădit norii tuturor răutăților »

sau dacă

« S-au ofilit din inima noastră gândurile înțelepciunii, pentru că ne-am îmbătat  cu apa cea murdară a grijilor și poftelor lumești »

ne rugăm azi pentru limpezire

Doamne, învață-mă să mă port cu dreptate și înțelepciune cu toți frații  mei, să nu tulbur și să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei și toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert și să iubesc.

 

Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »