Pacienţii vindecaţi au voie la biserică?


« Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima » (Nicolae Steinhardt)

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu m-ar fi izbit frecvenţa cu care aforismul mai sus citat al Părintelui Nicolae a fost aruncat în luptă pe net contra celor care vor să primească lumina în Noaptea Învierii; le scriu cu gândul mai ales la dragii mei prieteni medici, de a căror bunătate sau cinste nu mă îndoiesc.

Cum nu mă îndoiesc de faptul că Lumina coboară în fiecare inimă care este pregătită să o primească; da, ar fi o uriaşă biserică această ieşire cu o lumânare pe balcon cântând « Hristos a înviat »; ar fi frumos, cu o singură conditie: « să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Poate ştiţi că într-una din rugăciunile euharistice Hristos este numit « prieten al oamenilor ». Oamenii credincioşi aşa îl şi primesc, când se împărtăşesc sau iau măcar paştile: ca pe un prieten care îi vizitează.

Luna care a trecut multe persoane în vârstă nu au fost vizitate de nimeni; au stat disciplinate în casă şi s-au rugat, aşa cum le-au îndrumat preoţii acestei biserici ortodoxe care a reuşit totuşi să păstreze dreapta chibzuinţă.

I-am izolat pe bătrânii noştri pentru a-i salva de moartea prin covid 19. Dar să nu uităm că în fiecare lună, în România, mor în jur de 16 000 de oameni.

Jumătate dintre aceştia din cauza unor afectiuni care sunt tratabile sau care pot fi prevenite. România era deja « campioană europeană » la acest capitol înainte de marea frică SARS-CoV-2; pot doar să presupun că deprogramarea consultatiilor şi interventiilor « non urgente » nu va fi de natură să amelioreze situatia. Ceilalti 8000 vor muri luna viitoare pentru că o boală cronică va ajunge  la termenul final.

Puţină blândeţe şi multă smerenie să avem, dragii mei prieteni medici, faţă de ei familiile lor. Când zic smerenie mă gândesc la trei lucruri: a) să nu gândim că ştim mai bine decât ei cum trebuie să trăiască şi să moară; b) să le multumim miilor de credincioşi care fac ascultare şi stau acasă, conform metodei propuse de medici; c) să stim să recunoastem greselile noastre si fricile noastre si neputintele noastre, în loc să credem că orice idee sau credintă diferită de dogma « ştiintifică » a momentului este « prostie »

Fiindcă veni vorba de « prostie », cât de ratională este ideea că o întrerupere de treizeci de secunde a izolării, fără contact, singurul schimb făcut fiind flacăra unei lumânări (cu o temperatură medie de 400 de grade), va genera un val de infectări?

S-a vorbit mult de ventilatoare; dar ventilatoarele sunt doar un mijloc de a câştiga timp pentru organism, nu un tratament specific; deci atunci când un pacient cu covid iese viu de pe ventilator si multumeste celor care l-au îngrijit, acestia ar trebui să-i  spună că o parte din multumiri le vor retrimite mai sus.

În România, pacientii vindecati de covid ar putea merge la biserică de Pasti să multumească doctorului universal; s-ar strânge, fără riscuri, câteva sute de oameni în câteva catedrale mitropolitane pentru o slujbă de Paşti adevărată si frumoasă; atunci cei care sunt obligati să stea acasă ar putea simti, chiar si prin ecranul televizorului, vibratia cosmică a acelui « Hristos a înviat » cântat de Lazări reveniti de la hotarele mortii.

Lăsati lumina să vină la cei aflati în umbra mortii! Nu vă încruntati inimile de frică si din nepricepere!

Si un cuvânt despre fratii catolici. In aceasta perioada atitudinea de smerenie si pocainta a papei a avut meritul de a-i face pe multi credinciosi sa redescopere valoarea postului si rugaciunii solitare; dar poate că Papa Francisc ar fi putut uza de puterea sa ca suveran temporal al Statului Vatican pentru a invita la slujbele din Săptămâna Mare persoane vindecate de covid pentru a multumi, a da sperantă si a se ruga cu credintă pentru mântuirea tuturor.

Dragii mei prieteni, lăsati-vă mintea să coboare în inimă si să primească acolo lumina care nu înserează.

Jurnal de român în Franța (33-46)


Două săptămâni în care nu am mai tinut un jurnal. Am făcut trei descoperiri în aceste două săptămâni.

  1. Am vizitat Muzeul Fenaille din Rodez. Foarte interesant pentru orice iubitor de istorie, excelent organizat tematic, iar sectiunea dedicată menhirelor m-a fascinat de-a dreptul. menhir
  2. Am descoperit că pentru tot ce tine de viata mea profesională am început deja să gândesc predominant în franceză. Probabil pentru că mă simt mai bine ca niciodată din punct de vedere al potrivirii cu echipa si cu filosofia de lucru din acest loc.
  3. L-am descoperit pe părintele Joel, preot ortodox francez. Père Joel vorbeste  simplu si pătrunzător. De exemplu, atunci când denumeste foamea de senzatii « âme boulimique » (« suflet bulimic »). Sau atunci când îti spune că păcatul este, cel mai adesea, « oubli de Dieu » (« uitare de Dumnezeu »). Iar cuvintele astea răsar ca florile de câmp: proaspete si amestecate fără pretentii cu iarba vie a cuvintelor de zi cu zi.

România mai e acasă?


14martieLa 14 martie 1881, Parlamentul României a adoptat legea prin care tara era proclamata regat. Cel care a propus votarea legii a fost republicanul C.A. Rosetti.

În acelasi an, pe 10 Mai, Carol I era încoronat solemn ca Rege al României. Coroana de Otel a fost desenata de Theodor Aman.

Azi, Coroana de Otel e înca exilata de pe stema României de niste republicani de care lui C.A. Rosetti i-ar fi rusine.

Dar lor putin le pasa. Pentru ca nu au nici rusine, nici tara, nici lege.

Daca mai exista republicani in sensul pe care un Balcescu il dadea acestui cuvant (a pune interesul public inaintea celor private), sa ia exemplul lui Rosetti si sa repuna Coroana pe scutul României. Si sa ia aminte la spusele aceluiasi Rosetti, cum că « în Romania, monarhia constitutionala garanteaza cel mai bine libertatile republicane »

A fost odata … Regatul României. Republica Romania a existat si există încă doar ca un vis urât. Din care, din pacate, nu vrem sa ne trezim.

Se pare că si deviza (republicana!) « Prin noi înșine » e si ea in exil: a ramas doar pe decoratia Coroana României.

Dar România mai e acasă?

Definiția răului


Am reflectat azi asupra acestor definiții ale răului, date de Sfântul Maxim Mărturisitorul

Definiția răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea lucrurilor. Căci nu are niciun fel de ființă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici aptitudine, nici afect contemplat în chip natural în cele ce sunt, și în niciuna din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci, ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și alceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite.
[…]

Altă definiție a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta [necunoașterea] orbind mintea omenească, dar deschizând larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu  de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor care cad sub simțuri, împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire,  asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Și aflând prin experiență că împărtășirea din cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba sa spirituală și a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului, iar trupul propriu, legat prin fire de zidirea luată drept dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea.
[…]

Splendorem æternum…


…velatum sub carne videbimus…

(Splendoare eternă, ascunsă sub văluri de carne vom vedea)

Perlă de înțelepciune poetică ascunsă în strofa a treia a imnului Adeste fideles.

Și dacă

« A secat izvorul dragostei în inima noastră, pentru că ne-am scufundat în adâncul gândurilor de mândrie »

sau dacă

« A pierit soarele dreptății de pe cerul minții noastre, pentru că s-au îngrămădit norii tuturor răutăților »

sau dacă

« S-au ofilit din inima noastră gândurile înțelepciunii, pentru că ne-am îmbătat  cu apa cea murdară a grijilor și poftelor lumești »

ne rugăm azi pentru limpezire

Doamne, învață-mă să mă port cu dreptate și înțelepciune cu toți frații  mei, să nu tulbur și să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei și toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert și să iubesc.

 

Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »

Minunile omenești ale Sfântului Nicolae


Vrând dimineața, Avlavie, după porunca împăratului, să scoată pe cei legați din temniță la tăiere, tu, cu minunile tale, mai înainte ai apucat prin vis și îngrozindu-l pe el, ai zis : nimic să nu faci bărbaților acestora, că nevinovați sunt spre tăiere; pentru aceea și noi cu dânșii grăim ție, Nicolae mărite :

Bucură-te, mare făcătorule de minuni;

Bucură-te, grabnic ajutătorule;
Bucură-te, cald folositorule;
Bucură-te, cercetătorul celor necăjiți;
Bucură-te, limanul cel lin al celor înviforați;
Bucură-te, mangâierea celor ce plâng;
Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi;
Bucură-te, povățuiorul celor orbi;
Bucură-te, bogăția săracilor;
Bucură-te, toiagul cel tare al bătrâneților;
Bucură-te, cununa Bisericii;
Bucură-te, părintele săracilor și bun dăruitorule;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

(din Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae)

A sări în ajutor, a da căldură, a-i asculta pe cei aflați în necaz, a liniști, a hrăni, a lumina, a dărui tot binele – iată marile și multele minuni le Sfântului Nicolae.

Celor care îi poartă numele le doresc să se împărtășească din plin din minunile dărniciei.

Să aveți o zi minunată și s-o dăruiți toată, Nicolai și Nicolete!

Andrei nu e Bărbat, Andrei e Îndrăzneț


Iar Andreea e Îndrăzneala.

Nu prea înțeleg de ce continuăm să traducem cuvântul elen andreia în primul rând prin bărbăție și abia apoi (și inconstant) prin îndrăzneală. Dacă nu am avea acest din urmă cuvânt, a cărui rădăcină (îndrăz-) provine (posibil și prin intermediar slavon) din genitivul grec andros (=al/ale bărbatului), aș putea înțelege aproximarea derivarii din latinul barbatus. Care nu înseamnă decât « cel cu barbă »!

Barba e un semn exterior al unui anumit raport estrogen/testosteron, codificat genetic. Nu barba te face îndrăzneț. Îndrăzneala e o calitate care se cere  cultivată mai întâi în interiorul ființei ce va deveni o persoană. Iar baza îndrăznelii e încrederea primară în sine. Care se dezvoltă în primii ani de viață prin relația cu mama.

« Cherchez la femme » suntem îndemnați, ironic, atunci când e vorba despre un comportament temerar, dar aparent nechibzuit, al vreunui bărbat. Cu dreptate ar fi să căutăm femeia și când avem în fața ochilor manifestări ale îndrăznelii, acel curaj interior care nu e în contradicție cu rațiunea, nici nu e subjugat de rațiune.

Andreea e Îndrăzneala. Andrei e Îndrăznețul.

La Mulți Ani, Andreea! La Mulți Ani, Andrei!