Lecturi neprogramate: Chronique de la dérive douce


Recunosc: mi-am propus sa citesc tot ce a scris Dany Laferrière. Pentru că scrie fabulos. Dar imi rezerv surpriza de a nu sti în ce ordine îi voi citi cartile. Pur si simplu le pândesc întoarcerea pe raftul bibliotecii din Rodez. Nici una nu se odihneste prea mult acolo. Ca la orice vânatoare, multe depind de noroc.

Ieri am prins Cronica unei derive blânde. Am observat ca e pusa in pagina sub forma unor poeme în proză. Mi-am zis ca o s-o citesc pe îndelete, delectându-ma cu stilul al fresco al haitianului.

Ti-ai gasit!!! M-a prins Dany de la prima pagina si nu m-a lasat nici sa manânc pâna n-am ajuns la ultima.

Iata prima pagina:

"Părăsesc o dictatură
tropicală cuprinsă de nebunie
fiind încă în mod vag fecior
când ajung la Montréal
în plină vară 76
Privesc cerul
gândindu-mă că în urmă cu
câteva minute
eram acolo sus
printre stele.
Pentru prima dată.
Pe toate ecranele aeroportului
si chiar ale lumii
mica gimnastă,
cu mari ochi negri speriati
si cu brate lungi atât de subtiri,
care dansează, zboară,
si nu deschide
ochii si bratele
decât în momentul
când picioarele sale
ating solul.
De la prima miscare
până în momentul
când ea se opreste
cu un gest curat si precis.
Corpul în arc.
Nadia Comăneci doarme.
Iată explicatia
notei sale perfecte – 10,
prima din istoria
Jocurilor Olimpice."

df

Iar ultima pagină e de fapt prima secventa din drumul unui imigrant haitian către aula Academiei Franceze. Dar deocamdată, pentru a putea sa-si cumpere masina de scris, e nevoit sa isi completeze meniul cu porumbeii din parc.

"În vitrina prăfuită 
a acestui magazin de pe strada Mont-Royal.
O veche masină de scris.
Acea Remington 22.
E tot ce am nevoie
pentru moment.
Trebuie să îmi găsesc o 
cameră în oras unde nu voi avea 
decât patul, masa din bucătărie
si masina de scris.
Nu voi aduce pe nimeni acolo.

Mă voi întoarce deci
să mă plimb prin parc,
să mă uit la fete,
să-mi notez impresiile
si, desigur, să încerc
alte retete
cu porumbel."

 

Al şaptelea argument


Scolastica a propus peste 5000 de dovezi in favoarea existentei lui Dumnezeu. Ele pot fi grupate în 6 argumente – ontologic, epistemologic, cosmologic, etiologic (al cauzalitatii), teleologic (al scopului), moral.

Astăzi aproape că am întârziat la serviciu (desi eram treaz de la 7), captivat de lectura unei antologii de poezie franceză alcătuită de Jean-François Revel în urmă cu peste trei decenii. O selectie originală, ca de altfel cam tot ce a făcut acest om.

Când am văzut cartea, nu puteam crede că jurnalistul ultralucid care a scris Cunoaşterea inutilă (carte care mie mi-a deschis ochii asupra derivelor ideologice contemporane) ar avea si un « nas poetic » remarcabil si că , în plus, pentru el există ca poezie doar poezia lirică.

Am întârziat îndelung pe două poezii scrise la patru secole distantă si care pot ilustra ceea ce am numit în titlu « al şaptelea argument »: argumentul poetic al existentei lui Dumnezeu.

Guillaume Apollinaire (1880-1918)

L’ADIEU

J’ai cueilli  ce brin de bruyère/ L’automne est morte souviens-t’en/ Nous ne nous verrons plus sur terre/ Odeur du temps brin de bruyère/ Et souviens-toi que je t’attends

(Mirt am cules o crenguță am frânt/ Aminteşte-ți că toamna e moartă/ Noi nu ne vom mai vedea pe pământ/ Miros de timp crenguță de mirt frânt/ Si aminteşte-ți de cel ce te-aşteaptă)

apf

Joachim du Bellay (1522 – 1560)

SONNET  CXIII

Si notre vie est moins qu’une journée/ En l’éternel, si l’an qui fait le tour/ Chasse nos jours sans espoir de retour,/ Si périssable est toute chose née,//Que songes-tu mon âme emprisonnée?/ Pourquoi te plaît l’obscur de notre jour,/ Si pour voler en un plus clair séjour,/Tu as au dos l’aile bien empennée ?// Là est le bien que tout esprit désire,/ Là le repos où tout le monde aspire,/Là est l’amour, là le plaisir encore.// Là, ô mon âme, au plus haut ciel guidée!/ Tu y pourras reconnaître l’Idée/ De la beauté qu’en ce monde j’adore.

(De-i viața noastră mai puțin de-o zi/ Față de veci, de-i anul mers  în cerc/ Al zilelor ce nu se mai întorc/ Dacă tot ce-i născut va putrezi,// La ce visezi suflete-al meu închis?/ De ce îti place ceața zilei noastre,/ Dacă pentru-a zbura spre alte astre,/ Ai spatele de aripi mari împuns?// Acolo-i bunul ce orice duh îl caută,/ Odihna ce-o doreste lumea toată/ Plăcere e acolo si amor// Acolo, suflete, dus la zenit/ Vei recunoaste Gândul ce-a zidit/ Cele frumoase ce-n lume le ador.)

Amortalitate contra imortalitate


Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosești


NEGREDany Laferrière e un autor care te « agață » încă din titlu. Când am dat o căutare pentru a vedea ce a scris, aproape toate titlurile mi-au stârnit curiozitatea:

  • Comment faire l’amour avec un nègre sans se fatiguer (Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti)
  • Éroshima
  • Le Charme des après-midi sans fin (Vraja după amiezilor fără sfârșit)
  • Mythologies américaines
  • L’Art presque perdu de ne rien faire (Arta aproape pierdută de a nu face nimic)

Cum nu am găsit nici în librăriile reale, nici în cele virtuale, prima sa carte (publicată în urmă cu 30 de ani), am căutat-o si, cu mult noroc, am găsit-o la biblioteca din Rodez, apoi am devorat-o într-o seară si o dimineată.

Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti demolează cu tandrete mituri si contramituri rasiale si sexuale ale anilor « 60, « 70 si « 80. Personajele principale sunt naratorul (un negru care citeste) si Bouba, un negru care alternează cititul din Coran si din Freud cu dormitul îndelung si profund.

Ce si cum citeste Negrul Narcis (cum îsi zice, chiar din primul capitol, naratorul)?

« Trebuie să-l citesti pe Hemingway în picioare, pe Basho mergând, pe Proust într-o baie, pe Cervantes la spital, pe Simenon în tren (Canadian Pacific), pe Dante în rai, pe Dosto în iad, pe Miller într-un bar afumat cu hotdogi, cartofi prăjiti si coke… Eu citeam Mishima cu o sticlă de vin ieftin la piciorul patului, complet epuizat, si cu o fată alături, sub duș.

Ea scoase un cap șiroind de apă prin ușa ușor întredeschisă a sălii de baie pentru a-mi cere două sau trei lucruri în acelasi timp: un prosop pentru a-si ascunde sânii, un al doilea pentru a si-l trece peste șolduri (șic, Gauguin!), un al treilea pentru părul său ud si ultimul pentru a nu-si pune picioarele pe podeaua murdară. »

Fata e o fantasmă: în apartamentul celor doi negri era foarte putin probabil sa existe patru prosoape curate, iar fetele care vin aici, agătate de Negrul Narcis, nu îsi ascund sânii. În plus, mai există un indiciu: în această carte, toate personajele feminine care sunt cât de putin creionate poartă titlul de Miz (nu Miss!). Iată-le, în ordinea intrării în scenă:

  • Miz Littérature
  • Miz Beauté
  • Miz Piggy
  • Miz Après-Midi
  • Miz Hachette
  • Miz Cheveux Ras
  • Miz Suicide
  • Miz Sophisticated Lady
  • Miz Orange mécanique
  • Miz Snob
  • Miz Mystic
  • Miz Chat
  • Miz Cover-girl
  • Miz Luzerne
  • Miz Gitane
  • Miz Bombardier

Miz Littérature îsi face aparitia pe a doua pagină a capitolului IV (Negrul este din regnul vegetal)

« Miz Littérature mi-a lăsat un bilet (pliat în patru la coltul oglinzii. Uitasem de de ea. E fata de la universitatea McGill si Bouba e cel care a poreclit-o Miz Littérature. Asa face Bouba. Fata pe care am întâlnit-o într-o altă zi pe strada Saint-Denis în timp ce mânca o înghetată era Miz Sundae. Pentru a nu ne-o pune în cap pe Gloria Steinen [militantă feministă, n.m.], scriem Miz.

Miz Littérature a întors din condei două lungi paragrafe pentru a mă înstiinta că s-a dus la o «delicioasă patiserie grecească pe Park Avenue». Ciudată fată, o întâlnisem la universitate (la o serata literară tipică pentru McGill). Lăsasem să se înteleagă că Virginia Woolf  avea mai multă valoare decât Yeats, sau o tâmpenie de genul ăsta. Poate că i s-a pă rut că asta suna foarte baroc în gura unui negru. »

De ce e negrul din regnul vegetal?

« Miz Littérature si-a lăsat mirosul în baie. Gide raportează în jurnalul său (Întoarcere din Ciad) că în Africa l-a frapat mirosul. Un miros foarte picant. Miros de frunze. Negrul este din regnul vegetal. Albii uită că si ei au miros. Majoritatea fetelor de la McGill miros a pudră Johnson Baby. »

Si, pentru a încheia suculent această serie de citate, să reproduc aici si începutul capirolului VI (Quand la planète sautera, l’explosion nous surprendradans une discussion métaphysique sur l’origine du désir).

« Bouba se trezeste dintr-o cură de somn de 72 de ore si se informează despre starea planetei noastre.

– Deci, bomba?

– Nu încă.

– Îmi spui si mie ce astaptă ca s-o facă?

– Semnalul tău, Bouba.

– Care semnal, Bătrâne?

– Marele somn.

– Dar pe tine, pe tine ce te retine?

– Ideea că mai sunt fete frumoase si iluzia că o să le am pe toate vreodată.

– Ah! Bătrâne, Frumusetea, ce-i asta oare?

– E ceea îl face pe un negru impotent să aibă erectie.

– Nu, Bătrâne, nu esti nici pe aproape. Dorinta e cea care te face să ai erectie.

– Poate, Bouba, poate, dar care e sursa acestei dorinte?

– Când ti se scoală, asta se întâmplă datorită viziunii tale asupra lumii, a fantasmelor din adolescentă, a vremii de afară… iar frumusetea nu are nimic de-a face cu toate astea.

– Un fund frumos…

– Nu există decât în capul tău, Bătrâne.

– Chiar crezi că un fund există doar în capul meu?

– Desigur, Bătrâne; dovada: când faci dragoste cu o fată si ea e culcată pe spate, tu nu vezi nimic din acest faimos fund.

– Nu o facem toti în acelasi fel, Bouba.

– Ah! praf în ochi, revenim mereu la chestia asta veche cu pozitia misionarului, crede-mă. Bine, hai să vorbim despre gură. Întâlnesti o fată pe stradă. Ea are o gură senzuală si lacomă, orice  vrei tu.Tu îi zici banalităti, ea îti răspunde la fel si vă sărutati două ore mai târziu: ei bine, când o săruti, nu-i vezi gura. În close-up nu vezi aproape nimic, oricum ar fi. »

 

Jurnal de român în Franța (27-30)


E săptămâna întâlnirilor (prin intermediul emisiunilor TV) cu doi « nemuritori » de dată recentă. E vorba de Dany Laferrière și Alain Finkielkraut, ocupanții fotoliilor 2 și 21 la Academia Franceză. Amândoi într-o frondă perpetuă față de șabloanele aproape sacrosancte ale corectitudinii politice (care aici, în Franța, se autodenumește încă progresism, și pe care un alt « reacționar », istoricul Jacques le Goff, o numește, cu blândă ironie, « tabăra binelui »).

Reproduc aici partea care mi s-a părut cea mai intreresantă si chiar impresionantă, chiar si pentru un observator din afară, din discursul lui Alain Finkielkraut la primirea sa în Academie:

« Si în această zi, mă gândesc în primul rând la ai mei. La bunicii mei, pe care, asemenea majoritătii evreilor așchenazi născuti după război, nu i-am cunoscut. La acest bunic din partea mamei care, împreună cu soția lui, conducea o afacere cu lemn la Lvov, pe atunci oraș polonez, dar care, am aflat asta târziu, prefera studiul și frecventarea cărților sacre. La părinții mei, desigur, care nu sunt aici pentru a cunoaște această fericire: intrarea fiului lor în Academia Franceză, lucru pentru care meritul le revine lor.

Nu spun că ei ar fi încercat o afecțiune neamestecată la adresa Franței. Din Franța, și cu complicitatea Statului francez, a fost deportat tatăl meu; de la Beaune-la-Rolande a plecat convoiul care l-a dus la Auschwitz-Birkenau. Franco-iudaismul s-a făcut țăndări atunci; evreii care crezuseră că emanciparea lor era o nouă iesire din Egipt, au înteles că nu puteau scăpa de conditia lor. […] Iudeitatea nu mai era solubilă în francitate si părintii mei ar fi fost dezolati să mă vadă asimilat natiunii, sacrificându-i astfel identitatea mea evreiască, chiar dacă această identitate nu se mai traducea pentru ei, deci nici pentru mine, în gesturile rituale ale traditiei.

Ceea ce voiau ei, totusi, cu ardoare, era ca eu să asimilez limba, literatura, cultura franceză. Si ei puteau se puteu baza pentru asta pe școală, în acele timpuri. Îi dedicau fiului unic ce eram o dragoste neconditionată, dar nu mi-au  lăsat cu adevărat vreo altă alegere decât să fiu studios si să aduc note bune acasă. Am învătat asadar să onorez limba mea maternă, care nu era limba mamei mele (ea s-a ferit cu grijă să mă învete limba ei, poloneza, ca să domnească în mine, fără umbră si fără împărtire, limba poporului acestei țări).[…]  

Cu toate astea, faptul de a fi francez nu reprezenta nimic special în ochii mei. Ca majoritatea celor de vârsta mea, eram în mod spontan cosmopolit. Lumea în care mă miscam era populată de concepte politice si, universalul tinând locul patriei, gândeam toate locurile drept cantităti neglijabile. […]

Franța mi-a revenit în memorie atunci când, devenită societate postnatională, postliterară si postculturală, ea a părut că alunecă încet în uitarea de sine. În fața acestui proces inexorabil, am fost cuprins, spre marea mea surpriză, de ceea ce Simone Weil numeste în L’Enracinement «patriotismul de compasiune», asadar nu iubirea pentru măretia sau mândria pactului secular pe care Franța l-a făcut cu libertatea lumii, ci tandrețea pentru un lucru frumos, prețios, fragil si perisabil. Am descoperit că iubeam Franța în ziua în care am luat cunostință de faptul că si ea era muritoare… » 

Despre Dany Laferrière si al său  Comment faire l’amour avec un nègre sans se fatiguer (Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti), voi scrie pe larg în curând.

Les origines de l’esprit: la merde


DÉJECTION

Excréments ; leur rapport avec le corps de l’homme, avec ses idées et ses passions.

L’homme n’a jamais pu produire par l’art rien de ce que fait la nature. Il a cru faire de l’or, et il n’a jamais pu seulement faire de la boue, quoiqu’il en soit pétri. On nous a fait voir un canard artificiel qui marchait, qui béquetait ; mais on n’a pu réussir à le faire digérer, et à former de vraies déjections.

Quel art pourrait produire une matière qui, ayant été préparée par les glandes salivaires, ensuite par le suc gastrique, puis par la bile hépatique, et par le suc pancréatique, ayant fourni dans sa route un chyle qui s’est changé en sang, devient enfin ce composé fétide et putride qui sort de l’intestin rectum par la force étonnante des muscles ? (…)

Sa merde commence à se former dans le duodénum quand ses aliments sortent de son estomac et s’imprègnent de la bile de son foie. Qu’il ait une diarrhée, il est languissant et doux, la force lui manque pour être méchant. Qu’il soit constipé, alors les sels et les soufres de sa merde entrent dans son chyle, portent l’acrimonie dans son sang, fournissent souvent à son cerveau des idées atroces.

Pe scurt, Voltaire , pentru a ne lumina cu privire la inexistenta unui suflet imaterial, ne spune cam asa:

  1. Ca s-au mai vazut rate artificiale care sa mearga sau chiar sa macane, dar nu unele care sa digere si sa produca excremente adevarate.
  2. Ca arta de a produce fecale e inca inaccesibila (implicatia fiind ca daca am stapani-o am putea manipula mintea, cum va detalia, de altfel, mai jos)
  3. Ca daca ai diaree esti fara vigoare, bland, prea lipsit de forta pentru a fi rau.
  4. Ca daca esti constipat, « atunci sarurile si sulfurile din fecale intra in limfa si duc acreala in sange, furnizand adesea creierului idei atroce ».

Lecturi neprogramate (2): Sfaturile unui diavol bătrân


Dragul meu Amărel,

Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum teîngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fi  în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau  cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente. Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filozofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând “adevărate” sau “false”, ci “academice” sau“practice”, “depăşite” sau “la zi”, “convenţionale” sau “radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos — că e filozofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.

Problema cu raţionamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Duşmanului. Argumente are şi El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi şi trezeşti pacientului raţiunea; iar odată trezită, cine ştie la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în aşa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obişnuinţa fatală de a se preocupa de chestiuni universale şide a nu mai lua în seamă şuvoiul experienţelor imediate ale simţurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenţia asupra acestui şuvoi. Deprinde-l să-l numească “viaţă adevărată” şi nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică “adevărată”.

Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Duşmanului!), nu-ţi dai seama cât de înrobiţi sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche. Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş  fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)— cum că ce făcea el atunci era mai important ca prânzul. Cel puţin mă gândesc că aşa ceva trebuie să-i fi spus, fiindcă atunci când eu am propus: “Ei da. De fapt, mult prea important ca să-i dai de cap la sfârșitul studiului de dimineaţă, pacientul s-a luminat la faţă; iar pe când adăugam: “Mai bine te întorci cu forţe proaspete după prânz”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia era câştigată. I-am arătat un băiat cu ziare care anunţa foaia de prânz, apoi autobuzul 73 care-i trecea prin faţă, şi înainte să ajungă la scări, îi înşurubasem adânc în cap convingerea că, indiferent ce idei ciudate i-ar trece prin minte omului când se află singur cu cărţile sale, o doză sănătoasă de “viaţă adevărată” (prin care înţelegea autobuzul şi băiatul cu ziare) era de ajuns să-i arate că “astfel de lucruri” pur şi simplu nu se susţin.

Ştia că scăpase ca prin urechile acului, şi peste ani îi plăcea să vorbească despre “acel instinct nedefinit al palpabilului care ne salvează în ultimul moment de aberaţiile logicii abstracte”. Acum e bine mersi în casa Tatălui Nostru.

Pricepi ce vreau să zic? Mulţumită mecanismelor pe care le-am pus în funcţiune cu secole înurmă, le e acum imposibil să creadă în neobişnuit, atunci când obişnuitul le stă în faţa ochilor. Nu lăsa să-iscape niciodată banalul lucrurilor. Mai presus de toate, nu încerca să foloseşti ştiinţa (vreau să zic științele adevărate) ca instrument împotriva creştinismului. Îl va încuraja neîndoios să se gândească la realităţi pecare nu le poate pipăi şi vedea. Am avut, din păcate, astfel de cazuri printre fizicienii moderni. Dacă nu-i poţi lua din mâini jucăria cu ştiinţa, măcar să fie economie sau sociologie; nu-l lăsa să se îndepărteze de nepreţuita lor “viaţă adevărată”. Dar cel mai bine e să-l fereşti complet de lecturi ştiinţifice şi să-l laşi cu impresia generală că pricepe tot şi că ce-a mai prins după ureche sunt “rezultate ale investigaţiilor moderne”. Nu uita că rolul tău e să-l zăpăceşti de cap. După cum vorbiţi voi, tinerii mei prieteni, s-ar zicecă v-aţi pus în gând să le ţineţi lecţii.

Cu afecţiune, unchiul tău SFREDELIN

Textul integral al cărții Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, de C.S. Lewis –aici

Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Pastila antidepresivă (10): Prea multă minte


« A-ți povesti la nesfârșit nefericirile în cursul unei terapii care durează uneori ani de zile nu e o metodă care să te ajute să te repui pe picioare deoarece  o conștientizare care nu este însoțită de acțiuni și nu se traduce în acțiuni nu schimbă nimic în viața ta. Din contră, nu face decât să ne întrețină  suferințele în loc să ne ajute să ne facem bine. »

(Gustave-Nicolas Fischer – Guérir sa vie, un chemin intérieur)

ad