Jurnal de român în Franța (59-60)


Week-end plin la Rodez.

Sâmbătă vizitez pe îndelete Muzeul Soulages. Aproape cinci ore, deși initial intrasem mai mult pentru expozitia temporară Soto.

655446-artiste-pierre-soulages.jpg

Pierre Soulages e născut la Rodez, e o figură si e încă viu la cei 96 de ani ai săi. A avut un cuvânt greu de spus în alegerea câstigătorului concursului de arhitectură propus de orasul Rodez pentru constructia care urma sa adăpostească operele sale. Un grup de arhitecti catalani a propus o cladire îmbrăcată în otel oxidabil, care trăieste în ritmurile anotimpurilor.

Conceptul care l-a făcut celebru pe Soulages este « outrenoir » (ultranegru), dar e interesant de observat că a experimentat si experimentează mult cu diferite tehnici si materiale – gravură, litografie, serigrafie, acuarelă, xilogravură, sculptură în lemn. Cât despre « ultranegru », e posibil să nu-ti placă (mie nu-mi place), dar e aproape imposibil să te lase indiferent.

Afficher l'image d'origine

Muzeul Soulages a devenit încă de la inaugurare, în 2014, un punct de atractie inconturnabil al regiunii. Ceea ce este cu adevarat remarcabil e numarul foarte mare de vizitatori – peste 1000 pe zi in primele două luni, peste 250 000 in primul an. Pentru comparatie, Muzeul National de Artă al României a avut, în acelasi an, 90 000 de vizitatori (pentru a fi si mai clara diferenta, Bucurestiul are 2 milioane de locuitori, iar Rodezul 20 de … mii). In plus, Muzeul Soulages este foarte bine inserat in circuitul muzeistic, organizând, la fiecare 4-5 luni, expozitii temporare de top mondial – am putut vedea deja Soto, urmează Picasso si, spre sfarsitul anului, Dali.

Expozitia Soto mi-a plăcut, m-a distrat si m-a stimulat. Multe culori, multa miscare (a ochiului, a corpului si a mintii), multa interactivitate. Era ca si cum autorul era prezent in orice unghi si te invita la joacă.

Duminică după-amiază am asistat, în direct, într-o sală plină a cineplexului din Rodez (11 săli de cinema pentru o populatie de 20 000 de locuitori) la spectacolul de balet Spartacus de la Balșoi Teatr. In direct, in HD, de la Moscova, cu comentarii si interviuri in antract – aproape mai bine decat daca eram prezent la Balșoi!

Jurnal de român în Franța (33-46)


Două săptămâni în care nu am mai tinut un jurnal. Am făcut trei descoperiri în aceste două săptămâni.

  1. Am vizitat Muzeul Fenaille din Rodez. Foarte interesant pentru orice iubitor de istorie, excelent organizat tematic, iar sectiunea dedicată menhirelor m-a fascinat de-a dreptul. menhir
  2. Am descoperit că pentru tot ce tine de viata mea profesională am început deja să gândesc predominant în franceză. Probabil pentru că mă simt mai bine ca niciodată din punct de vedere al potrivirii cu echipa si cu filosofia de lucru din acest loc.
  3. L-am descoperit pe părintele Joel, preot ortodox francez. Père Joel vorbeste  simplu si pătrunzător. De exemplu, atunci când denumeste foamea de senzatii « âme boulimique » (« suflet bulimic »). Sau atunci când îti spune că păcatul este, cel mai adesea, « oubli de Dieu » (« uitare de Dumnezeu »). Iar cuvintele astea răsar ca florile de câmp: proaspete si amestecate fără pretentii cu iarba vie a cuvintelor de zi cu zi.

Amortalitate contra imortalitate


Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Definiția răului


Am reflectat azi asupra acestor definiții ale răului, date de Sfântul Maxim Mărturisitorul

Definiția răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea lucrurilor. Căci nu are niciun fel de ființă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici aptitudine, nici afect contemplat în chip natural în cele ce sunt, și în niciuna din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci, ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și alceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite.
[…]

Altă definiție a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta [necunoașterea] orbind mintea omenească, dar deschizând larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu  de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor care cad sub simțuri, împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire,  asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Și aflând prin experiență că împărtășirea din cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba sa spirituală și a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului, iar trupul propriu, legat prin fire de zidirea luată drept dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea.
[…]

Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »

Meşteşugul de a trăi


Savoir-vivre, savoir-faire.

Primim viaţa în dar şi abia mult mai târziu deprindem meşteşugul de a trăi. Până acolo ne rătăcim în fel de fel de meșteșuguri, profesii, arte, tehnici – toate fiind axate pe « cum să faci ».  Cum să rezolvi probleme.

Cum să trăiești, le savoir-vivre, se pierde tot mai des pe drum. Iar uneori e dat la schimb cu ceea ce este etichetat, cu mult savoir-faire, ca stil de viață, lifestyle.

Timpul începe azi


Citesc o însemnare de acum 100 de ani dintr-o carte  pe care am început s-o citesc acum 20 de ani:

« Nu există și nu poate exista altă origine a timpului decât prezentul, singura limită ce i se poate atribui… [E o] Iluzie a unui timp care ar fi dat înainte de a fi durat.« 

(Gabriel Marcel – Jurnal metafizic , însemnarea din 15 septembrie 1915)

Cu iluzia timpului dat mă întâlnesc aproape zilnic. Oameni care își doresc să obțină mai mult timp, oameni care vor să ferească de rele timpul pe care cred că îl au, oameni care încearcă să agonisească un timp virtual, pe care nu s-au gândit cum îl vor folosi (e bine să-l ai acolo, nu se știe când și la ce îți trebuie)…

Dar, dacă e să înceapă vreodată, timpul începe azi. Și durează doar atât cât durează actele noastre. Cei care fac au mai mult timp decât cei care nu fac.

Dar mai mult nu înseamnă neapărat mai bun. De la un punct încolo poți deveni dependent de timp.

Și vine o vreme când îți dai seama că eternitatea s-ar putea să nu fie extensivă (că nu poți lăbărța la nesfârșit timpul facerii), ci intensivă – timpul pulsează, începutul fiind coincident cu sfârșitul.

Timpul începe și se sfârșește azi. Dacă ați văzut filmul Ziua cârtiței veți înțelege mai bine ce vreau să zic: toate exercițiile noastre de viață care conțin ieri, azi și mâine ar trebui să ne conducă la capacitatea de a trăi plenar azi, iar prezentul acesta continuu să conțină și intensitatea și sensul trăirii.

Minciuna adevărului sau adevărul minciunilor?


« 1. Arta este notarea clară a unei impresii false. (Notarea clară a unei impresii adevărate se numește știință.)

2. Procesul artistic constă în a relata această impresie falsă în așa fel încât să pară naturală și adevărată » (Fernando Pessoa – Arta)

„Orice roman bun spune adevărul şi orice roman prost minte […] «a spune adevărul» într-un roman, înseamnă să-l faci pe cititor să trăiască o iluzie, iar «a minţi» înseamnă să nu-ţi izbutească această şmecherie.” (Mario Vargas Llosa – Adevărul minciunilor)

O bună parte dintre « impresiile » noastre provin din prelucrări artistice ale realității: basme, mituri, proverbe, zvonuri, bârfe, materii de școală. În această junglă de impresii, când ajungi într-un luminiș ți se pare că ai ajuns la adevăr. Ceea ce pare clar devine dintr-o dată adevărat. Definiția pessoana privește esteticul ca o aproximare a adevărului prin claritate. O aproximare cu eroare variabilă, de la zero virgula la infinit.

Pessoa crede că adevărul există. Llosa propune nașterea adevărului prin extragerea binelui din hățișul minciunilor moarte. Minciunile peste  care suflă viață creatorul devin adevărate.

Dogmatică în metrou


« Il n’y a pas de vérités  moyennes » (Georges Bernanos)

« Nu există adevăruri medii ».  Mă gândeam la aceste cuvinte (citite în Jurnalul unui preot de țară) când am intrat azi dimineață în metrou. Adevăruri medii. Dar sunt chiar la modă asemenea « adevăruri », mi-am zis. « Omul mediu », acela care rezultă din statistici, nu poate fi găsit în realitate (și nici nu este un ideal!). Și totuși, suntem bombardați  zilnic cu « adevăruri statistice ».

Mă mai gândeam că asemenea adevăruri medii nu prea ajută pentru a da sens vieții sau măcar pentru a opri înaintarea minciunii. Minciuna poate fi seducătoare, cu adevărurile medii nu se identifică nimeni.

Întâmplător sau nu, lângă mine un tânăr îi povestea cu ceva entuziasm prietenei sale despre un eseu pe care îl pregătea pentru seminarul de dogmatică.

« Cel mai tare îmi place ideea asta că nu suntem, ci mereu devenim. Și fie că vrei sau nu vrei, devii. »

Prietena a intervenit pe un ton mai scăzut și nu am prins ideea. El a părut să preia ștafeta și am auzit din nou clar:

« De fapt, Stăniloae chiar așa spune – că atunci când stagnezi ești  încremenit în afara și a ființei și a devenirii… și acela este iadul… »

Deci asta ar fi eroarea lui Faust când spune « Clipă, oprește-te! »… În chiar acea clipă, Faust intră în iadul stagnării. Oprește devenirea sa înspre Ființă.

După ce am ajuns acasă, am fost curios să citesc  textele  la care făcea trimitere  tânărul din  metrou.

Am găsit unul foarte dens despre ceea ce Stăniloae numește « esența iadului »:

« Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare […] Căci dacă am fost noi șerpi pentru ceilalți, vor fi acum ceilalți șerpi pentru noi. Și mai chinuitor si mai cumplit decât orice chin este sa fim pururi împreună cu cei ce ne urăsc și cu cei pe care-i urâm… și despărțiți de Cel ce ne iubește si pe Care îl iubim. […] Toți ii chinuiesc pe toți; toți se apără de toți.

Florensky spune că omul închizându-se în sine se alterează în așa măsură, că nu mai e o realitate obiectivă pentru alții.

Obișnuindu-se să nu mai vibreze când spune tu, omul nu mai vibrează nici când i se spune tu. Se îngroapă într-o totala indiferență, într-o moarte față de orice relație. El nu mai spune decât « eu, eu, eu »[…]

Daca nu am căutat sensul adevărat al lucrurilor și persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea « viermele urii » pe care l-am cultivat.[…] Din toate partile ne vor înconjura minciuna și nesinceritatea șerpuitoare pe care am cultivat-o. »

Iar « adevărurile medii » nu ne vor servi la nimic.

Pastila antidepresivă (10): Prea multă minte


« A-ți povesti la nesfârșit nefericirile în cursul unei terapii care durează uneori ani de zile nu e o metodă care să te ajute să te repui pe picioare deoarece  o conștientizare care nu este însoțită de acțiuni și nu se traduce în acțiuni nu schimbă nimic în viața ta. Din contră, nu face decât să ne întrețină  suferințele în loc să ne ajute să ne facem bine. »

(Gustave-Nicolas Fischer – Guérir sa vie, un chemin intérieur)

ad