Guérir, c’est mourir un peu


Atunci când ești bolnav, fizic sau mintal, ai reflexul de a gândi că era mai bine înainte. Însă ideea unei reveniri la normal, la vremurile bune de altădată, la un ipotetic «eu» autentic, este iluzorie. Boala ne transformă, cu sau fără voia noastră. Ea pune în lumină vulnerabilitatea noastră, nedreptatea vieții, apoi, cu un pic de noroc, ne recentrează pe ceea ce e esențial și ne face mai puternici prin vindecare. Sau ne poate lăsa un gust de amărăciune și absurditate. A te vindeca înseamnă a muri puțin. Și, uneori, a renaște mult…

(Jean-François Marmion, editorial în Le Cercle Psy)

A scuza și a ierta sunt antonime


“Rostim multe lucruri în biserică (și în afara bisericii) fără să ne gândim la ce spunem. De pildă, spunem în Crez «cred în iertarea păcatelor». /…/ A crede în iertarea păcatelor nu este nici pe departe atât de ușor pe cât îmi imaginam.

Credem că Dumnezeu ne iartă păcatele; dar și că nu va face asta decât dacă iertăm altor oameni păcatele făcute împotriva noastră. nu există nicio îndoială cu privire la partea a doua a acestei afirmații. Se găsește în rugăciunea Tatăl nostru; a fost rostită apăsat de Domnul nostru. Dacă nu ierți, nu vei fi iertat. Niciun aspect al învățăturii Sale nu este mai limpede; și nu există excepții. Isus nu spune că trebuie să iertăm păcatele altor oameni în cazul în cazul în care nu sunt prea groaznice, sau dacă există circumstanțe atenuante, sau ceva de genul acesta. Trebuie să le iertăm pe toate, oricât de resentimentar, de meschin sau de des repetate. În caz contrar, nu ni se vor ierta nici nouă păcatele./…/Fotografie0089

Dar între a ierta și a scuza există o diferență ca de la cer la pământ. Iertarea spune: «Da, ai făcut acest lucru, dar accept cererea ta de iertare și nu-ți voi purta pică, iar între noi totul va fi exact cum a fost înainte». A scuza înseamnă a spune: «Văd că a fost fără voia ta, n-a fost cu intenție, n-a fost vina ta.» Dacă un lucru n-a fost cu adevărat din vina cuiva, atunci nu este nimic de iertat. /…/Dar necazul este că ceea ce numim noi «a-i cere iertare lui Dumnezeu» constă foarte adesea în a-i  cere lui Dumnezeu să ne accepte scuzele. /…/ Suntem atât de nerăbdători să i le punem în vedere lui Dumnezeu (și nouă înșine), încât avem tendința de a uita lucrul cu adevărat important; mai exact, partea rămasă, partea pe care n-o acoperă scuzele, partea care este nescuzabilă, dar nu și, slavă Domnului, de neiertat./…/

Adevărata iertare înseamnă să privim țintă către păcat, păcatul care rămâne fără scuze, după ce au fost invocate toate circumstanțele atenuante, să-l vedem în toată oroarea, murdăria, josnicia și răutatea lui, și totuși să fim pe deplin reconciliați cu omul care l-a făcut. Aceasta – și numai aceasta – este iertare; și aceasta o putem căpăta întotdeauna de la Dumnezeu, dacă o cerem./…/

A scuza ceea ce poate produce scuze bune nu este dragoste creștinească; este doar corectitudine. A fi creștin înseamnă a ierta ceea ce nu poate fi scuzat, fiindcă Dumnezeu ți-a iertat ceea ce nu poate fi scuzat.

Așa ceva este greu. Probabil că nu este atât de dificil să ierți o singură ofensă mare. Dar să ierți provocările necontenite ale vieții de zi cu zi – a continua să ierți soacra despotică, soțul pus pe amenințări, soția cicălitoare, fiica egoistă, fiul duplicitar -, cum putem face asta? Putem s-o facem, cred eu, doar amintindu-ne unde ne situăm, dând greutate cuvintelor atunci când spunem în rugăciunea de seară: «Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Nu ni se oferă iertare decât în acești termeni.”

(C.S. Lewis – Despre iertare)

Mai puţin ca perfectul


Mai puţin ca perfectul e un timp dintr-o gramatică a dezamăgirii.

(Dezamăgire e un substantiv compus. Nu poate fi dezamăgit decât cel care a fost amăgit.)

În lumea reală, mai puţin ca perfectul ia locul prezentului.

Uneori, mai puţin ca perfectul ia forma unui viitor apropiat, hulpav şi impersonal:

« Acum nu pot să… dar după ce rezolv şi… o să fie totul bine şi o să pot şi eu să… »

Alteori e un viitor îndepărtat, vag luminos, faţă de care prezentul e mereu cenuşiu. Victimele acestui tip de « mai puţin ca perfect » sunt « optimiştii » care zic:

« O  să vină odată şi  odată şi  rândul nostru… « 

Dar, între timp, privesc ceea ce li se întâmplă în prezent prin această lentilă a viitorului mai bun la care au dreptul. Şi dacă am dreptul la mai bine, mai binele de mâine face ca azi să fie « mai răul ». Şi trăiesc zi de zi, « mai răul », mai puţin ca perfectul.

Dar cele mai mari ravagii le face mai puţin ca perfectul în relaţiile de cuplu. Mai ales că relaţia începe adesea cu mai mult ca perfectul, altfel spus cu faza de îndrăgostire.

« Cînd ştiu cum a fost, de ce să accept mai puţin decât atât pentru mulţi ani de-acum încolo?… Ce rost are o ciorbă reîncălzită? »

Îndrăgostirea nu este o amăgire. E reală, are rosturile ei, are chiar şi o bază fiziologică. Pentru o vreme creierul funcţionează un pic altfel. Nu, nu e o boală. Aşa cum credinţa copiilor în Moş Crăciun nu e o boală. Dar trece.

Dacă e să dureze, relaţia trece într-o nouă fază. O etapă în care descoperim că suntem doi, şi diferiţi, şi încercăm să combinăm scenariile noastre « perfecte ». Perfectul compus.

Doar că uneori ne aşteptăm ca multe lucruri să se petreacă magic:

« Trebuia să-şi dea singur seama… dacă îi spun eu tot timpul ce vreau, nu mai are aceeaşi valoare »

Sau ni se pare că anumite lucruri sunt subînţelese:

« Trebuia să spun?! … Nu era normal să …? »

Şi iată că, în loc să fie un perfect compus, începem să folosim imperfectul impersonal – « trebuia ».

« Dar am trecut peste asta, sperând că… »

Speranţa e bună doar dacă aduce un strop din viitorul pe care îl promite pentru a îndulci prezentul. Dar când e cu « trecut peste » e vorba de anularea prezentului în favoarea unui viitor « fără compromisuri ».

Compromis e, totuşi, un cuvânt frumos. Înseamnă a promite împreună. Lucruri care încep azi.

Timpul frumos al compromisului e perfectul simplu.

« Tocmai mă sună să-mi spună că a luat bilete la teatru aşa cum mi-a promis. »

Cam ăsta ar fi perfectul simplu al iubirii în faza a treia (faza de implicare) – să spun ce voi face în viitorul apropiat şi să fac ceea ce tocmai am promis.

Altminteri, pentru cei care măsoară tot timpul dinspre linia orizontului, perfectul simplu e tot un « mai puţin ca perfectul » – ceea ce este sub nasul lor nu e de nasul lor, e prea puţin în raport cu mai binele care poate că îi aşteaptă chiar la colţul străzii. Desigur, după ce vor fi ieşit din acest spaţiu îngust la compromisului…

Un Solomon al zilelor noastre


« Avem cele zece porunci. In complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele isi au radacinile in copilarie. Ar fi trebuit sa faca obiectul educatiei si invatarii, la toate varstele. Dar nu prea se intampla acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou inceput. »

Iată care sunt cel zece nevoi umane relevante pentru educaţie pe care ni le propune profesorul Solomon Marcus:

  1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar
  2. Nevoia de împrospătare
  3. Nevoia de întrebare şi mirare
  4. Nevoia de îndoială şi suspiciune
  5. Nevoia de greşeală şi eşec
  6. Nevoia de joc
  7. Nevoia de identitate
  8. Nevoia de omenesc şi omenie
  9. Nevoia de cultură
  10. Nevoia de transcendenţă

Iniţial voiam să citez câte o formulare memorabilă din fiecare paragraf. Problema e că textul abundă în formulări memorabile şi, în plus, ansamblul e mult mai frumos decât oricare dintre componente. Aşa că, dacă sunteţi curioşi, mergeţi direct la sursă (aici).

Memento mori et carpe diem*


Pe magazindesfaturi voi încheia mâine seria de ateliere virtuale Strategii, tactici şi tehnici de relaxare.

Tema va fi: Este meditaţia o metodă de relaxare?

Răspunsul meu scurt este: « Nu, meditaţia e o tehnică de concentrare a atenţiei« 

O formulă foarte concentrată a drumului pe care ne poate ghida meditaţia ne oferă Mahatma Gandhi:

« Traieste fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Invata in fiecare zi ca si cum ai trai pentru totdeauna. »

***

Am avut şi eu parte de o lecţie de viaţă chiar ieri. Mi-a fost relatată o discuţie între un medic şi pacienta sa:

– E cancer. Nu vă mai faceţi nici un plan, mai aveţi cel mult şase luni de trăit.

– Nu pot să cred că îmi spuneţi asta… Ar trebui să-mi spuneţi « Vezi cum îţi faci planurile ca să poti trăi cât mai bine timpul care ţi-a mai rămas »

Discuţia s-a petrecut acum 10 ani. De 20 de ori câte 6 luni. Dar chiar dacă medicul ar fi avut dreptate în privinţa termenului, nimic nu-l îndreptăţea să arunce la coş 6 luni din viaţa unui om.

A fost totuşi o parte bună în această gafă medicală – printre lacrimi, D.R. şi-a văzut mai limpede viaţa. « Vezi cum îţi faci planurile ca să poti trăi cât mai bine timpul care ţi-a mai rămas »

***

*Aminteşte-ţi că vei muri şi culege rodul zilei

[Libertatea, da, libertatea!]


de Álvaro de Campos

(Fernando Pessoa)

Libertatea, da, libertatea!

Adevărata libertate!

Să gândeşti fără dorinţe şi fără convingeri.

Să-ţi fii proporiul stăpân neinfluenţat de romane!

Să exişti fără Freud şi fără aeroplane,

Fără cabarete, nici măcar în suflet, fără viteze, nici măcar în oboseală!

Libertatea de a vagabonda, de a gândi sănătos, de a iubi lucrurile naturale,

Libertatea de a iubi morala, necesară ca să dai viaţă!

Ca un clar de lună atunci când se deschid norii,

Marea libertate creştină din copilăria mea cu rugăciuni

Îşi desfăşoară brusc pe întreg pământul mantia argintie până la picioarele mele…

Cuvinte RUPTE: Impertinent


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

« Irelevant, fără legătură cu subiectul« , acesta era sensul originar, juridic, al cuvântului (impertinens, în latină). Termenul e folosit în limbile moderne cu un sens mult diferit – « obraznic, ofensator ». Şi se pare că evoluţia cuvântului nu s-a încheiat. Tocmai am citit un editorial în Psycologies.com care lansează pe o nouă orbită cuvântul obrăznicie, adăugându-i adjectivul constructivă.

Aşadar, obrăznicie constructivă… Ce-o mai fi şi asta?

Dă autorul următoarele exemple:

  • să-ţi contrazici şeful (ooo! ce obrăznicie!)

  • a sublinia ineficienţa unei şedinţe (!)

  • a spune stop unui comportament odios (!!!)

  • a propune idei diferite (!)

Chiar e nevoie să fii obraznic pentru a propune idei diferite? Ce e obraznic şi ce e « constructiv » în necceptarea unui comportament « odios »? Înseamnă că « bunul-simţ » (cel împotriva căruia se îndreaptă de obicei obrăznicia) a ajuns în zilele noastre să tolereze « comportamente odioase ». Oamenii « de bun-simţ » nu mai ştiu să-şi apere demnitatea şi au nevoie să înveţe « obrăznicia constructivă »?

Mai dă autorul un exemplu care mă lasă perplex: spune că un tânăr angajat care pleacă vineri la 16.30 de la serviciu, după ce şi-a făcut treaba, e privit ca « impertinent » pentru că toti ceilalti angajaţi aderă la « cultura » nescrisă a companiei, care « cere » să stai până la 19. Mai e nevoie să spun că programul (scris) se termnina la 16.30?

În trecerea grăbită


de Traian Dorz

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.DSCF1774

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

………………………………………………………………………