Spun mulţumesc de şapte ori pe zi?


« Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua ».

Pare o nedreptate, nu-i aşa? Si totusi…

Cel care începe prin a vedea ceea ce « îi lipseste », adesea nu mai vede ceea ce are, deci nici nu multumeste pentru ceea ce i-a fost deja oferit gratuit. Acest dar devine « un nimic » în comparatie cu ceea ce crede omul respectiv că ar fi « normalul ».

Dar daca inainte de a cere as multumi pentru ce mi s-a dat deja?

 

Amortalitate contra imortalitate


Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Unde dragostea nu mai are loc


« În cele necesare, unitate, în cele îndoielnice, libertate, în toate, dragoste » (Fericitul Augustin)

Fanaticul vede peste tot necesitatea, scepticul se îndoiește de toate în numele libertății. Nici unul nici altul nu mai au loc în mintea și inima lor pentru dragoste.

Definiția răului


Am reflectat azi asupra acestor definiții ale răului, date de Sfântul Maxim Mărturisitorul

Definiția răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea lucrurilor. Căci nu are niciun fel de ființă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici aptitudine, nici afect contemplat în chip natural în cele ce sunt, și în niciuna din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci, ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și alceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite.
[…]

Altă definiție a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta [necunoașterea] orbind mintea omenească, dar deschizând larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu  de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor care cad sub simțuri, împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire,  asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Și aflând prin experiență că împărtășirea din cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba sa spirituală și a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului, iar trupul propriu, legat prin fire de zidirea luată drept dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea.
[…]

Toate minciunile


mensonges

Profesorul Raoult și-a rezumat totuși altfel sfatul. Nu a spus că « știința », la singular (și, eventual, cu majusculă), ne-ar putea ajuta să vedem mai clar, ci « înțelepciunea »(sagesse). Se pare că în privința subtitlului, autorul a cedat sugestiilor editorului, care vehiculează, prin intermediul sintagmei « știința vă ajută să vedeți lucrurile mai clar », mitul unei științe încheiate care poate furniza îndrumări clare, ținând astfel loc și de filozofie și de religie și de morală.

Or, Didier Raoult arată în cartea sa tocmai că știința lucrează cu ipoteze, care adesea conțin modele probabilistice ale căror erori se pot multiplica până la a face ca predicția să fie complet ratată. Ia ca exemplu paradigmatic în acest sens gripa aviară (vă mai amintiți? apocalipsa venea sub forma gripei aviare acum un deceniu!). Modelul propus de cercetătorii din Rotterdam (publicat într-o carte care s-a vândut în 500 000 de exemplare doar în ediția franceză!) implica zeci de milioane de morți. Dar toate cele cinci supozitii pe care s-a bazat s-au dovedit false. Presiunea mediatică a continuat și după ce toate acele supozitii s-au dovedit false, iar guvernele au continuat să investească miliarde in  vaccinuri și grupuri de lucru perfect inutile. Iar în 2009, în  loc să constate onest eșecul predicției despre apocalipsa aviară, grupurile de promovare a fricii au găsit o nouă sperietoare: gripa porcină. Alte miliarde cheltuite fără rost.

Didier Raoult propune să revenim la clasica măsurare a raportului dintre riscuri și beneficii și la înțelepciunea căii de mijloc. Și dă câteva exemple, dintre care am reținut

  • frica de a face cancer de piele prin expunerea la soare a dus la scăderea nivelurilor de vitamină D – calea de mijloc înseamnă evitarea excesului de expunere la soare (estetica bronzului)
  • frica de durere la dus la supraconsumul de analgezice, cu riscurile asociate acestui supraconsum – calea de mijloc ar însemna revenirea la o toleranță mai mare la durere
  • frica de moarte a dus la supraconsumul de anxiolitice și antidepresive, care a dus până la urmă tocmai la creșterea mortalității premature – înțelepciunea ar cere să revenim la o filozofie de viață care să ne ajute să coabităm mai bine cu frica de moarte.

Lecturi neprogramate (2): Sfaturile unui diavol bătrân


Dragul meu Amărel,

Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum teîngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fi  în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau  cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente. Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filozofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând “adevărate” sau “false”, ci “academice” sau“practice”, “depăşite” sau “la zi”, “convenţionale” sau “radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos — că e filozofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.

Problema cu raţionamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Duşmanului. Argumente are şi El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi şi trezeşti pacientului raţiunea; iar odată trezită, cine ştie la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în aşa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obişnuinţa fatală de a se preocupa de chestiuni universale şide a nu mai lua în seamă şuvoiul experienţelor imediate ale simţurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenţia asupra acestui şuvoi. Deprinde-l să-l numească “viaţă adevărată” şi nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică “adevărată”.

Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Duşmanului!), nu-ţi dai seama cât de înrobiţi sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche. Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş  fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)— cum că ce făcea el atunci era mai important ca prânzul. Cel puţin mă gândesc că aşa ceva trebuie să-i fi spus, fiindcă atunci când eu am propus: “Ei da. De fapt, mult prea important ca să-i dai de cap la sfârșitul studiului de dimineaţă, pacientul s-a luminat la faţă; iar pe când adăugam: “Mai bine te întorci cu forţe proaspete după prânz”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia era câştigată. I-am arătat un băiat cu ziare care anunţa foaia de prânz, apoi autobuzul 73 care-i trecea prin faţă, şi înainte să ajungă la scări, îi înşurubasem adânc în cap convingerea că, indiferent ce idei ciudate i-ar trece prin minte omului când se află singur cu cărţile sale, o doză sănătoasă de “viaţă adevărată” (prin care înţelegea autobuzul şi băiatul cu ziare) era de ajuns să-i arate că “astfel de lucruri” pur şi simplu nu se susţin.

Ştia că scăpase ca prin urechile acului, şi peste ani îi plăcea să vorbească despre “acel instinct nedefinit al palpabilului care ne salvează în ultimul moment de aberaţiile logicii abstracte”. Acum e bine mersi în casa Tatălui Nostru.

Pricepi ce vreau să zic? Mulţumită mecanismelor pe care le-am pus în funcţiune cu secole înurmă, le e acum imposibil să creadă în neobişnuit, atunci când obişnuitul le stă în faţa ochilor. Nu lăsa să-iscape niciodată banalul lucrurilor. Mai presus de toate, nu încerca să foloseşti ştiinţa (vreau să zic științele adevărate) ca instrument împotriva creştinismului. Îl va încuraja neîndoios să se gândească la realităţi pecare nu le poate pipăi şi vedea. Am avut, din păcate, astfel de cazuri printre fizicienii moderni. Dacă nu-i poţi lua din mâini jucăria cu ştiinţa, măcar să fie economie sau sociologie; nu-l lăsa să se îndepărteze de nepreţuita lor “viaţă adevărată”. Dar cel mai bine e să-l fereşti complet de lecturi ştiinţifice şi să-l laşi cu impresia generală că pricepe tot şi că ce-a mai prins după ureche sunt “rezultate ale investigaţiilor moderne”. Nu uita că rolul tău e să-l zăpăceşti de cap. După cum vorbiţi voi, tinerii mei prieteni, s-ar zicecă v-aţi pus în gând să le ţineţi lecţii.

Cu afecţiune, unchiul tău SFREDELIN

Textul integral al cărții Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, de C.S. Lewis –aici