Naşterea cuvintelor şi naşterea prin cuvânt


Copilul vine pe lume cu o foarte mare sensibilitate pentru vocea umană. Prin auz încearcă să construiască semnificatii. […]

Dacă adultul vorbeşte cu copilul folosind doar limbajul cotidian, punând accentul pe espresii ca « Vino aici », « Tine-te de asta » şi « Nu atinge aia », e ca şi cum ar da doar comenzi, fără să lase spatiu pentru procesul de ascultare, care nu mai are loc în aceste situatii. În timpul lecturii are copilul posibilitatea să audă şi acest timp e fundamental.  […]

Vorbirea cotidiană e săracă. Avem obligatia de a da copiilor şansa de a profita la maxim de posibilitătile textelor poetice si literare.[…] Ne  naştem de două ori: o dată biologic şi încă o dată psihologic, iar limbajul e matricea simbolică pe care se construieşte subiectul.[…]

În copilărie suntem afectati de conflicte oribile si puternice, pe care nu le întelegem si pe care adultii le ignoră: fricile sunt incomensurabile, furiile sunt cutremurătoare şi chiar periculoase, iar tristetea, teribilă. Cu toate că aceste senzatii sunt incorporate de la vârste mici, ele încă nu sunt centrate cultural. Astfel că, fără lectură, nu ştim cum să ne gândim la ele.[…]

Cărtile bune pentru copii sunt acelea care vorbesc cu ei, nu despre ei.[…] Astfel, ei vor întâlni în cărti o reprezentare a propriei lor vieti interioare. Textul îi va ajuta să se simtă înteleşi. O altă recomandare e să nu lucrăm cu opere mult prea simple. Mai bine optăm pentru acelea bine construite, care nu se lasă interpretate definitiv şi pot fi recompuse mereu. […]

Persoanele generoase sunt capabile să facă un fel de regresie: să permită copilului ce-au fost odată să-i vorbească  celuilalt copil care stă acum si aici dinaintea sa.[…] La fel de important este să nu îl perturbăm din ascultare cu rezumarea textului sau explicându-i-l cuvânt cu cuvânt.[…]

Cartea e un obiect care are nevoie de contactul cu o fiintă umană pentru a se transforma într-un obiect de cultură. În acelasi timp, una dintre functiile lecturii în prima copilărie e să permită copilului să depăşească stadiul de subiect fizic şi să  aibă acces la cultural.

 (Evelio Cabrejo-Parra)

4 ani de relatie virtuală


ghi2Pentru a marca 4 ani de relaţie în blogosferă cu domniile voastre am pus pe masă în loc de tort un ghiveci. După chipul şi asemănarea blogului. Iar mai jos m-am gândit să vă înşir cele mai gustate 20 de porţii în aceşti 4 ani.

1. Simpatic şi parasimpatic – o pagină din Atlasul de stres

Dintre Admiraţii, una este în top 20

2. Admiraţii (2): Volumul aproximativ al butoiului

Dintre articolele despre relaţia de cuplu, mai mulţi aţi citit

3. Terapia de cuplu creste riscul de a divorta?

14. Dansul nuptial

20. Mărul lui Newton şi mărul lui Adam

Mai scriu uneori articole despre monarhia constituţională şi avantajele ei

4. 10 argumente pentru 10 Mai

16. Regalitatea la feminin: exemplul unor femei exceptionale

19. Cel mai nou sistem politic: monarhia constitutionala

Urmează apoi câteva dintre postările pe teme de psihologie pop

5. Psihologie pop: asertivitatea

6. Admiraţia

7. Frica de intimitate

18. Despre empatie (un fel de test)

Despre psihiatri şi psihologi

8. Un psi cu care te poţi înţelege: Diana Decean

10. Un psi cu care te poţi înţelege: Domnica Petrovai

11. Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Elvira Alexandrescu

15. De ce să mergi la psihiatru?

Din ce în ce mai căutate au fost articolele despre părinţi şi copii

9. Încrederea şi cele două feluri de iubire părintească

17. Arta de a fi prezent

Au urcat în top 20 şi două articole despre tulburări legate de stres

12. Migrena si tulburarile depresive

13. Stresul şi alergiile

Şi uite că am reuşit să fac şi dintr-un top un ghiveci! Mulţumesc tuturor celor care au gustat!

Ochii Matildei nu sunt negri


…………………………………

Nevoi mari de control, toleranta redusa la frustrare, asteptari nerealiste sunt cuprinse in portretul-robot al adultului care isi proiecteaza rolul parental ca fiind opusul a ceea ce a primit el ]n copilarie. El crede ca stie ce are de facut doar avand in minte permanent ce greseli nu vrea sa repete.

Ar fi simplu dacă am avea în faţă un tabel cu rubricile „corect” („aşa da”) şi „greşit” („aşa nu”) şi daca in tabel s-ar putea încadra precis toate comportamentele noastre. Atunci ar fi suficient să ştii ce e greşit ca să ştii, în aceeaşi clipă, şi comportamentul corect corespunzator. Dar viaţa nu e în alb şi negru. Ştie cineva să-mi spună ce culoare au ochii Matildei dacă vă spun doar că sigur nu sunt negri?

……….textul complet al articolului Nu poti da ce n-ai avut  îl puteţi citi pe Ralix.ro (aici) ………

Cum arată o laudă sănătoasă


Zece atribute ale laudei constructive:

  • Frecventa
  • Onestitatea
  • Ancorarea 
  • Regularitatea
  • Trasabilitatea
  • Echilibrul
  • Bonificarea
  • Indelebilitatea
  • Neamestecarea 
  • Empatia

Mai pe larg despre acest FOARTE  BINE pe Ralix.ro (aici)

Pe magazindesfaturi am început seria de ateliere virtuale Strategii, tactici şi tehnici de relaxare. Următorul atelier este mâine, 10 februarie, la ora 21.

Divorţul e o traumă pentru copil?


Răspunsul scurt e: da.

Răspunsul mai nuanţat e că divorţul ca atare nu e decât vârful unui aisberg a cărui forţă de lovire depinde de partea care se află sub apele mai mult sau mai puţin agitate de la suprafaţă. Adevăraţii factori se risc sunt intensitatea, frecvenţa şi stilul conflictelor dintre părinţi.

Pornind de la aceste date, s-a crezut o vreme că o separare precoce a unui cuplu conflictual ar face mai mult bine decât rău copilului. Ipoteza s-a dovedit adevărată doar pentru cazurile în care stilul de conflict includea violenţa fizică frecventă. Altminteri, o mare parte dintre cuplurile intens conflictuale înainte de divorţ rămân la aceeaşi intensitate a conflictului şi la 3 ani după.

1. Intensitatea conflictului

Efectele conflictelor intense sunt diferite în funcţie de vârsta copilului. În prima copilărie, afectează ataşamentul, generând anxietate. La copiii mai mari şi la adolescenţi, conflictele intense între părinţi pot genera comportamente agresive, depresie, anxietate, scăderea stimei de sine. Fetele şi băieţii sunt egal afectaţi de nivelul înalt de conflictualitate în familie.

2. Frecvenţa conflictelor

Frecvenţa mare a conflictelor între părinţi e importantă (în sens negativ) pentru că prezintă un risc mult mai mare decât conflictele rare să modeleze stilul comportamental al copilului, înclinându-l fie spre antisocialitate, fie spre evitarea cu orice preţ a conflictelor. În plus creşte riscul ca el să fie angrenat în conflicte sau să se perceapă ca parte a conflictului (sau chiar cauză a conflictului dintre părinţi, autoînvinovăţirea crescând riscul depresiei la copil)

3. Stilul conflictelor

  • Ostilitatea deschisă (palme, ţipete, dispreţ, bătaie de joc) între părinţi este mai dăunătoare decât stilul pasiv-agresiv (resentimente, tensiuni nevorbite). Afectează negativ în mod egal fetele şi băieţii
  • Stilul pasiv-agresiv are efecte negative mai pronunţate asupra fetelor.

Cum poti totuşi ieşi cu bine dintr-o familie scindată? Majoritatea copiilor reuşesc. Înţelegerea procesului prin care se ajunge la rezilienţă după o asemenea trauma e în continuă mişcare, pentru că mişcătoare sunt şi formele familiale contemporane.

E destul de clar că există câţiva importanţi factori moderatori ai impactului negativ al conflictualităţii parentale:

  • o bună comunicare cu cel puţin un părinte
  • relaţii semnificative ale copilului cu membri ai familiei extinse (bunici, unchi, mătuşi)
  • sprijinul emoţional al fraţilor
  • o relatie caldă cu părinţii (pare să aibă importanţă mai mult pentru fete)
  • un grup de prieteni care să-l sprijine (pentru adolescent)

Conflictul dintre părinţi nu e doar o problemă între adulţi. De gestionarea conflictului depinde şi eficienţa în rolul de părinte. În loc să vă propuneţi să faceti în aşa fel încât copilul să nu vadă că vă certaţi, propuneţi-vă ca el să poată vedea cum se pot negocia diferenţele şi cum se pot depăşi momentele grele.

Fără suferinţă nu există fericire


(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

Arta de a fi prezent


Nevoi ale copilului: PREZENŢA  PĂRINŢILOR

Putem distinge cateva tipuri de prezenta:

1.1  FIZICĂ

  1. perceptibilă – exista contact senzorial (mai ales tactil, vizual, sau verbal) si interactiune intre parinte si copil
  2. disponibilă – copilul are activităti independente, dar stie că părintele este disponibil in cazul in care ar dori sa interactioneze (disponibilitate de a ajuta, de a participa, de a aprecia)

1.2 SIMBOLICĂ

a.   directă – copilul poate evoca prezenta parintelui in functie de ceea ce parintele insusi i-a spus despre ceea ce face cand nu este acasa

b.   mediată – prin intermediul a ceea ce ii spune celălalt părinte despre cel absent

1.3 PRAGMATICĂ

a.   suportivă – sprijinul neconditionat pe care copilul stie că poate conta in mod predictibil

b.   limitativă – sprijinul conditionat pe care copilul il poate obtine in mod consistent, coerent si echitabil

Prezenta fizica este esentiala la varstele mici; pana la 2 ani copilul are nevoie de prezenta parentala in 100% din timpul petrecut in stare de veghe. Prezenta fizica perceptibila a ambilor parinti este necesara mai ales in acesti primi ani de viata (desi asertiunea despre  importanta relativ mai mare a prezentei fizice materne o putem considera inca valabila, cu nuantarile de rigoare). Tatal si mama interactioneza diferit cu copilul si o prezenta adecvata a ambilor parinti creeaza un repertoriu comportamental al copilului mai amplu si mai flexibil, deci mai favorabil adaptarii si dezvoltarii.

In legatura cu prezenta simbolica as aminti doua metode care ajuta:

    1. Spuneti-i copilului ca va ganditi la el cand sunteti la serviciu; eventual aratati-i ca aveti, la locul de munca sau asupra dumneavoastra, o fotografie a lui, sau, si mai bine, un obiect facut de el; reciproc, oferiti-i un obiect care sa va evoce prezenta.
    2. Vorbiti-i copilului despre celalalt parinte; un studiu sociologic asupra familiilor de mineri in Franta inceputului de secol XX, a aratat un lucru care a parut la prima vedere surprinzator: copii care nu isi vedeau tatal decat duminica aveau totusi o buna relatie cu acesta gratie evocarii constante de catre mame a absentei in termeni de iubire (“munceste din greu pentru ca ne iubeste”).

Prezenta pragmatica nu poate inlocui celelalte dou tipuri de prezenta. Parintii contemporani tind sa-i acorde o valoare disproportionata. In lupta pentru a-i asigura copilului “tot ce-i trebuie”, uitam adesea ca, in ordine biologica, cronologica si logica, sprijinul vine dupa ce s-a dezvoltat increderea si imaginea de sine prin prezenta fizica, si dupa dezvoltarea autonomiei si capacitatii de relationare prin prezenta simbolica.

Tacerea e de aur si vorba e de-argint


Tăcerea e de aur şi vorba e de-argint.

Amintiţi-vă acest proverb cand vă surprindeţi zicând copilului: “Ţi-am spus de atâtea ori că…”

Oare de ce a fost nevoie să spun de atâtea ori? Şi de ce mă aştept ca spunând a zecea oară acelaşi lucru sa se întâmple altceva decât înainte?

Poate că e timpul sa încerc şi altceva…

Două reguli de aur şi trei de argint găsiţi în articolul Te ascultă copilul?, pe care l-am publicat pe Ralix.ro (aici)

Te asculta copilul?

Cum să fii o mamă imperfectă


Nu vrei sa fii o mama perfecta
– De ce n-aş vrea ca totul să fie OK? Vezi, am spus OK, nu am spus că vreau ca totul să fie minunat, nu vreau luna de pe cer, vreau doar ca totul să fie OK. Mi se pare o dorinţă normală, e ceva în neregulă cu asta?
– Totul.
– …!!??
– Cuvântul totul

………………continuarea pe Ralix.ro (aici)……………………………

– Totul.
– …!!??
– Cuvântul totul… – See more at: http://ralix.ro/nu-vrei-sa-fii-o-mama-perfecta/#sthash.Tf6KUmXU.dpuf