Fidelitate


Fidelitatea este unul dintre comportamentele codificate exclusiv cultural ale acestui biped fara pene  numit Homo sapiens. Dar mai are relevanţă o discuţie despre fidelitate într-o lume care nu mai crede în ea? Are. Mai ales pentru postmodernul care pretuieşte libertatea şi autenticitatea mai presus de orice. Şi tinde sa uite ca orice libertate a mea are valoare exact în măsura în care celălalt îşi asumă obligaţia de a-mi recunoaşte şi proteja această libertate. Fidelitatea are doua feţe: este libertatea de a alege un anumit angajament, dar este şi datoria de a-l respecta necondiţionat. Suntem foarte des infideli; pentru că ne place senzaţia de putere pe care o dă anunţarea unei implicări nelimitate, dar nu mai e tot atat de placut sa accepţi limitările pe care un asemenea contract le creează zi după zi, an după an. Asta cred ca este valoarea fidelităţii: da măsura omului aflat în relaţie nu cu omenirea abstractă ci cu un alt om concret. lar cine începe prin a nu suporta prea mult timp un asemenea om concret nu ajunge să stie mare lucru despre el insusi.

Dar, la urma urmei, întoarcerea la Penelopa nu a fost sfârşitul aventurii? Nu aventura este sarea şi piperul vieţii? Poate, dar fără destinaţie aventura nu e oare doar un şir de întamplări?

Deşi ne place comoditatea de a cumpara din supermarket, cred ca putini ar fi satisfacuti de o viata ca o plimbare prin supermarket.

Jocuri periculoase


Mi-e din ce in ce mai greu sa urmaresc un meci de fotbal transmis la televizor pentru ca mai mult de jumatate din comentariu se refera la fotbal ca afacere: salarii, cumparari si vanzari de jucatori, negocieri, competitie pentru supravietuire. Nici restul comentariului „sportiv” nu suna prea bine: auzim de „faulturi tactice” sau chiar despre „faulturi inteligente”. Totul dominat de logica rezultatului; am auzit un comentator spunand ca si-ar dori ca echipa Romaniei  sa joace urat, dar sa castige.

Transformarea jocurilor sportive in afaceri arata ca nu prea mai stim sa ne jucam? Raspunsul nu e chiar simplu; exista si un proces simetric: transformarea afacerilor in joc competitiv. Si asa cum la fotbal jucatorului i se spune ca e in interesul echipei  sa incalce regulile punand o piedica (fiindca analiza manageriala a situatiei a aratat ca un cartonas galben e mai putin costisitor decat un gol primit), exista pe piata tot felul de ghiduri care invata potentialul angajat sa ghiceasca raspunsurile dorite de un posibil angajator si cum sa fenteze eventualele teste. Cand citesc anunturile de slujbe am o alta surpriza: si angajatorii au intrat in logica „noi suntem echipa de succes a momentului si deschidem sezonul de transferuri spectaculoase”.

Se pare deci ca ne jucam mai mult, dar intr-un mod care seamana mai mult cu dependenta de joc decat cu jocul ca libertate a mintii si respect al celuilalt prin contributia la un joc frumos (fair play).

Nous, logos, psyche


Recent Asociatia Psihiatrica Americana a prezentat oficial draftul preliminar al DSM – V (Manualul Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mintale). In mai 2013, cand va fi publicat, se vor incheia 13 ani de lucru la acest manual; s-au batut muntii in capete si a iesit un soricel – marile schimbari anuntate nu s-au mai produs. DSM ramane aceeasi carte de bucate: practica, eclectica, ateoretica; marele ei avantaj e ca permite comunicarea intr-un limbaj simplu si care poate fi invatat repede. Imi doresc mai mult de-atat. Mi-a trecut prin minte ideea unui sistem de clasificare care sa porneasca de la tripartitia antica a mintii: nous, logos, psyche. Un sitem cu 7 categorii ar putea fi destul de specific pentru tulburarile mintale cunoscute. Ar suna cam asa: tulburari noetice, tulburari logotice, tulburari psihotice, tulburari logonoetice, tulburari psihologotice, tulburari psihonoetice,  tulburari psihologonoetice. O sa revin cu un articol mai detaliat pe tema asta.

Competenta vs cunoastere


Unei persoane care poate intelege anumite rafinamente, francezii i-au spus candva, in secolul razboaielor galante, « connaisseur ». Azi putem citi tot mai des cuvantul competent , in expresii si contexte care arata clar provenienta din engleza americana; totul se masoara in competente; poti intalni relativ usor chiar si formula « amant competent ».

Competenta fiind foarte cautata pe piata, era desigur inevitabil sa apara in vanzare si produse de tipul « cum sa devii competent intr-un domeniu in X zile  » (unde X < 10, in majoritatea cazurilor).

Culmea e ca de la un asemenea curs chiar iesi cu impresia ca ai progresat foarte mult. In urmatoareale doua luni constati ca trei sferturi din ceea ce credeai ca ai invatat se dovedeste a fi inaplicabil. Doua par a fi obstacolele: situatiile cu care te confrunti nu se lasa usor identificate dupa schema de curs colorata in 3 – 5 culori, si, mai ales, se pare ca in toate momentele importante nu ai timp sau dispozitie sa-ti amintesti rezolvarile sclipitoare pe care tocmai le-ai aflat la acest curs.

Poate ca nu intamplator cunoasterea de sine contine inca termenul cunoastere, inclusiv in engleza, in timp ce competenta a invadat deja multe alte expresii care contineau cuvantul cunoastere. Cunoasterea de sine nu este inca algoritmizata.

Noi suntem rumâni


« La 1 decembrie 1630, moştenii satului Lătceni din judeţul Teleorman […] se vând rumâni cu feciorii lor (s.m., D.G.) lui Bunea logofăt cu toate părţile lor de ocină din hotarul de jos, cu viile, moara şi cu tot venitul, astfel: [(urmează numele a zece moşneni, Cosma, Radul, Maciucă, Cernat, Opriş, Cânda, Voico, Coman, Buda si Voico Străchinaru – enumerându-se şi numele tuturor copiilor şi câţi boi a dat fiecare cap de familie etc)] Adunând toate sumele arătate pentru fiecare din cei zece, Bunea a vărsat atunci 41 500 de aspri bani gata »

Rândurile de mai sus ( transcrise din cartea domnului Neagu Djuvara – Ce au fost boierii mari în Ţara Românească – Saga Grădiştenilor) mi-au dat de gândit. Sunt cel puţin 3 idei care mi-au trecut pentru prima data prin cap:

1. Îndoctrinat din şcoală cu ideea ca răzeşii  şi moşnenii preţuiau mai presus de orice libertatea, nu ma gândisem că a te vinde rumân era o procedură destul de comună (în aceeaşi carte sunt menţionate şi alte exemple, care nu par sa aibă un aer excepţional).

2. Tot la şcoală, tot la istorie, ni s-a menţionat ca un fel de exotism faptul că în China tatal îşi putea vinde copiii ca sclavi; se pare ca nu era nevoie sa cautăm aşa departe. Nu e lipsit de pitoresc faptul că, în ordinea enumerării, imediat dupa fii urmează boii (feciorii sunt pe inventarul viu, se pare)

3. Suma e mai degrabă mare daca o comparăm cu cele date ca exemple de plăţi pentru moşii în vremea aceea în cartea domnului Djuvara, dar mi-a sărit in ochi un alt amănunt pitoresc: tatăl lui Bunea cumpăra doua fete de ţigani, cu nici douazeci de ani mai inainte, cu 2000 de aspri (cele doua fete fiind deja roabe la tătari, e clar că libertatea nu intra în preţ). Eu cred că Bunea a plătit 41 498 de aspri pentru pământ, feciori şi boi, ca atâta făceau, iar moşnenii  şi-au preţuit libertatea la doi bani şi cu atâta au dat-o.

Nu suntem îngeri


După definiţia teologică, îngerii sunt fiinţe limitate, dar necorporale.

E o definiţie greu de înghiţit pentru mulţi contemporani.

Paradoxal, de multe ori aceleaşi persoane au ca ideal o fiinţă şi mai greu de imaginat: omul corporal, dar fără margini (care trebuie să se autodepăşească, dacă asta vă sună mai cunoscut). 

Se întâmplă tot mai des să ne facem planuri care sa ia în calcul viteza maşinilor şi puterea calculatoarelor, nu şi limitele capacităţii noastre de adaptare.

Ne spunem că tot ceea ce mintea concepe drept posibil corpul nostru ar trebui să execute. Şi devenim trişti, furioşi, sau neliniştiţi când constatăm că uimitoarea maşină umană, model nemodificat din neoliticul târziu, nu mai răspunde adecvat la comenzi.

Sindromul de epuizare apare în faza a treia a reacţiei fiziologice de stres. Hans Selye a descris stresul ca sindrom general de adaptare; cu alte cuvinte, stresul nu este un fenomen care apare din când în când şi doar la anumite persoane, ci un proces general, inerent oricărui efort de adaptare.

Sindromul de epuizare este mai uşor de prevenit decât de tratat; pentru inceput, sa regasim ritmul si masura, sa nu mai confundam mai multul cu mai binele şi să ne amintim ca mai binele e uneori duşmanul binelui.

Specii in pericol?


Nu ma ingrijoreaza soarta ursilor polari, nici a tigrilor siberieni. Nu ne vizitam si nu cred ca imi vor lipsi in timp ce astept metroul. Imi lipsesc mai mult prietenii plecati intr-o miscare browniana in cautarea fericirii. Imi lipsesc si potentialii prieteni care dupa ce scapa de calculatorul de la serviciu dau fuga la calculatorul de acasa. Pe cei cu care ma intalnesc in parc ii suspectez ca se gandesc prea mult la ursii polari si la incalzirea globala si nu au timp de pierdut cu exemplare din specia Homo sapiens sapiens netrezite la o constiinta planetara macar, daca nu cosmica.

%d blogueurs aiment cette page :