Noi suntem rumâni


« La 1 decembrie 1630, moştenii satului Lătceni din judeţul Teleorman […] se vând rumâni cu feciorii lor (s.m., D.G.) lui Bunea logofăt cu toate părţile lor de ocină din hotarul de jos, cu viile, moara şi cu tot venitul, astfel: [(urmează numele a zece moşneni, Cosma, Radul, Maciucă, Cernat, Opriş, Cânda, Voico, Coman, Buda si Voico Străchinaru – enumerându-se şi numele tuturor copiilor şi câţi boi a dat fiecare cap de familie etc)] Adunând toate sumele arătate pentru fiecare din cei zece, Bunea a vărsat atunci 41 500 de aspri bani gata »

Rândurile de mai sus ( transcrise din cartea domnului Neagu Djuvara – Ce au fost boierii mari în Ţara Românească – Saga Grădiştenilor) mi-au dat de gândit. Sunt cel puţin 3 idei care mi-au trecut pentru prima data prin cap:

1. Îndoctrinat din şcoală cu ideea ca răzeşii  şi moşnenii preţuiau mai presus de orice libertatea, nu ma gândisem că a te vinde rumân era o procedură destul de comună (în aceeaşi carte sunt menţionate şi alte exemple, care nu par sa aibă un aer excepţional).

2. Tot la şcoală, tot la istorie, ni s-a menţionat ca un fel de exotism faptul că în China tatal îşi putea vinde copiii ca sclavi; se pare ca nu era nevoie sa cautăm aşa departe. Nu e lipsit de pitoresc faptul că, în ordinea enumerării, imediat dupa fii urmează boii (feciorii sunt pe inventarul viu, se pare)

3. Suma e mai degrabă mare daca o comparăm cu cele date ca exemple de plăţi pentru moşii în vremea aceea în cartea domnului Djuvara, dar mi-a sărit in ochi un alt amănunt pitoresc: tatăl lui Bunea cumpăra doua fete de ţigani, cu nici douazeci de ani mai inainte, cu 2000 de aspri (cele doua fete fiind deja roabe la tătari, e clar că libertatea nu intra în preţ). Eu cred că Bunea a plătit 41 498 de aspri pentru pământ, feciori şi boi, ca atâta făceau, iar moşnenii  şi-au preţuit libertatea la doi bani şi cu atâta au dat-o.

Nu suntem îngeri


După definiţia teologică, îngerii sunt fiinţe limitate, dar necorporale.

E o definiţie greu de înghiţit pentru mulţi contemporani.

Paradoxal, de multe ori aceleaşi persoane au ca ideal o fiinţă şi mai greu de imaginat: omul corporal, dar fără margini (care trebuie să se autodepăşească, dacă asta vă sună mai cunoscut). 

Se întâmplă tot mai des să ne facem planuri care sa ia în calcul viteza maşinilor şi puterea calculatoarelor, nu şi limitele capacităţii noastre de adaptare.

Ne spunem că tot ceea ce mintea concepe drept posibil corpul nostru ar trebui să execute. Şi devenim trişti, furioşi, sau neliniştiţi când constatăm că uimitoarea maşină umană, model nemodificat din neoliticul târziu, nu mai răspunde adecvat la comenzi.

Sindromul de epuizare apare în faza a treia a reacţiei fiziologice de stres. Hans Selye a descris stresul ca sindrom general de adaptare; cu alte cuvinte, stresul nu este un fenomen care apare din când în când şi doar la anumite persoane, ci un proces general, inerent oricărui efort de adaptare.

Sindromul de epuizare este mai uşor de prevenit decât de tratat; pentru inceput, sa regasim ritmul si masura, sa nu mai confundam mai multul cu mai binele şi să ne amintim ca mai binele e uneori duşmanul binelui.

Specii in pericol?


Nu ma ingrijoreaza soarta ursilor polari, nici a tigrilor siberieni. Nu ne vizitam si nu cred ca imi vor lipsi in timp ce astept metroul. Imi lipsesc mai mult prietenii plecati intr-o miscare browniana in cautarea fericirii. Imi lipsesc si potentialii prieteni care dupa ce scapa de calculatorul de la serviciu dau fuga la calculatorul de acasa. Pe cei cu care ma intalnesc in parc ii suspectez ca se gandesc prea mult la ursii polari si la incalzirea globala si nu au timp de pierdut cu exemplare din specia Homo sapiens sapiens netrezite la o constiinta planetara macar, daca nu cosmica.

%d blogueurs aiment cette page :