DAN GHENEA
Noûs, logos, psyché
Nu exista mândrie în sens pozitiv
« Calea nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat » (Marcu Ascetul)
« Timpul demonului este «mâine», pe cand al lui Dumnezeu este un etern «acum» » (Constantin Galeriu)
« Nu e mai mare tragedie decat sa fii stapânit de ganduri… »
Si titlul si cele trei rânduri de mai sus sunt extrase dintr-o predica inspirata a Parintelui Galeriu.
Il est où le bonheur?
No 1 în topul 50 francez
Titlul este intraductibil in româna. Adica ai putea zice « Unde e fericirea? », dar se schimba ceva esential: genul. In franceza « bonheur » este un substantiv masculin.
Cardabelle
E o floare care stie să spună
Daca mâine va fi vreo furtună
De se-nchide, închide-te-n casă
Când se deschide mare, frumoasă,
Poti merge fără grija la coasă.
Ce nu poate însă floarea să stie
E dacă mai sunt si ochi pe câmpie
Ochi de tăran să se uite cu drag
La undele verzi si la floarea din prag.
Fericiri banale
« Intr-o dimineată în care coborâsem la farmacie să cumpar o aspirină fiindcă nu mai suportam această durere de spate, soarele mi se aseză pe obraz pentru a mă avertiza că îmi ratam viata » (Lucia Etxebarria – Dragoste, Prozac si alte curiozităti)
Jurnal de român în Franța (59-60)
Week-end plin la Rodez.
Sâmbătă vizitez pe îndelete Muzeul Soulages. Aproape cinci ore, deși initial intrasem mai mult pentru expozitia temporară Soto.
Pierre Soulages e născut la Rodez, e o figură si e încă viu la cei 96 de ani ai săi. A avut un cuvânt greu de spus în alegerea câstigătorului concursului de arhitectură propus de orasul Rodez pentru constructia care urma sa adăpostească operele sale. Un grup de arhitecti catalani a propus o cladire îmbrăcată în otel oxidabil, care trăieste în ritmurile anotimpurilor.
Conceptul care l-a făcut celebru pe Soulages este « outrenoir » (ultranegru), dar e interesant de observat că a experimentat si experimentează mult cu diferite tehnici si materiale – gravură, litografie, serigrafie, acuarelă, xilogravură, sculptură în lemn. Cât despre « ultranegru », e posibil să nu-ti placă (mie nu-mi place), dar e aproape imposibil să te lase indiferent.
Muzeul Soulages a devenit încă de la inaugurare, în 2014, un punct de atractie inconturnabil al regiunii. Ceea ce este cu adevarat remarcabil e numarul foarte mare de vizitatori – peste 1000 pe zi in primele două luni, peste 250 000 in primul an. Pentru comparatie, Muzeul National de Artă al României a avut, în acelasi an, 90 000 de vizitatori (pentru a fi si mai clara diferenta, Bucurestiul are 2 milioane de locuitori, iar Rodezul 20 de … mii). In plus, Muzeul Soulages este foarte bine inserat in circuitul muzeistic, organizând, la fiecare 4-5 luni, expozitii temporare de top mondial – am putut vedea deja Soto, urmează Picasso si, spre sfarsitul anului, Dali.
Expozitia Soto mi-a plăcut, m-a distrat si m-a stimulat. Multe culori, multa miscare (a ochiului, a corpului si a mintii), multa interactivitate. Era ca si cum autorul era prezent in orice unghi si te invita la joacă.
Duminică după-amiază am asistat, în direct, într-o sală plină a cineplexului din Rodez (11 săli de cinema pentru o populatie de 20 000 de locuitori) la spectacolul de balet Spartacus de la Balșoi Teatr. In direct, in HD, de la Moscova, cu comentarii si interviuri in antract – aproape mai bine decat daca eram prezent la Balșoi!
Delir halucinator
Gânduri răzlețe:
petale de magnolii
căzute din vis
Jurnal de român în Franța (47-58)
Zăpadă caldă. O expresie pentru a descrie această ninsoare de martie, pufoasă, care nu rezistă decât o oră-două pe sol. La prânz vezi din nou doar iarba verde.
Vizitez Albi. Inima tinuturilor cathare. Catharii, daca nu stiati, au venit din regiunea sud-dunăreană, unde se numeau bogomili (daca vreti un exemplu arhicunoscut de bogomil pe plaiurile noastre, de Mesterul Manole sigur ati auzit).
Nu ma pot abtine sa fac o comparatie antropomorfizanta intre Albi si Rodez: o batrâna doamna in roz si, respectiv, un domn de aceeasi varsta in costum gri, usor uzat.
La Albi vizitez Muzeul Laperouse si las pentru data viitoare Muzeul Toulouse-Lautrec. Cine si-ar fi putut închipui ca unul dintre marii navigatori francezi era, de fapt, un nobil din foarte continentalul Albi? Si am mai aflat si ce îl preocupa pe condamnatul Ludovic al XVI-lea pe când urca treptele esafodului. Profitând de ocazie, ar fi întrebat: « Aveti vesti de la Domnul de La Pérouse? » Regele fusese cel care comandase expeditia în care disparuse La Pérouse (1785 -1788), tot el cel care solicitase, în 1791, Adunarii Nationale sa aprobe o expeditie de gasire si, eventual, salvare a echipajului disparut in Pacific; în ianuarie 1793, când Ludovic al XVI-lea a fost executat, aceasta expeditie gasise doua noi insule, dar nu daduse de urma lui La Pérouse.
In drum spre Albi am cunoscut (tot în covoiturage, desigur!) un fermier din Gers, tinutul de bastina al lui d’Artagnan. Omul era, de departe, mult mai interesant decat capitanul de muschetari al Regelui-Soare.
Discursul Doamnei Ana Blandiana la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa/ Universitatea Babeș-Bolyai/ martie 2016. Update: Premiul ”Poetul European al Libetății”, 2016, Gdansk, Polonia!
ISTORIA CA VIITOR
Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.
Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu…
Voir l’article original 4 382 mots de plus
Jurnal de român în Franța (33-46)
Două săptămâni în care nu am mai tinut un jurnal. Am făcut trei descoperiri în aceste două săptămâni.
- Am vizitat Muzeul Fenaille din Rodez. Foarte interesant pentru orice iubitor de istorie, excelent organizat tematic, iar sectiunea dedicată menhirelor m-a fascinat de-a dreptul.
- Am descoperit că pentru tot ce tine de viata mea profesională am început deja să gândesc predominant în franceză. Probabil pentru că mă simt mai bine ca niciodată din punct de vedere al potrivirii cu echipa si cu filosofia de lucru din acest loc.
- L-am descoperit pe părintele Joel, preot ortodox francez. Père Joel vorbeste simplu si pătrunzător. De exemplu, atunci când denumeste foamea de senzatii « âme boulimique » (« suflet bulimic »). Sau atunci când îti spune că păcatul este, cel mai adesea, « oubli de Dieu » (« uitare de Dumnezeu »). Iar cuvintele astea răsar ca florile de câmp: proaspete si amestecate fără pretentii cu iarba vie a cuvintelor de zi cu zi.
Lecturi neprogramate: Chronique de la dérive douce
Recunosc: mi-am propus sa citesc tot ce a scris Dany Laferrière. Pentru că scrie fabulos. Dar imi rezerv surpriza de a nu sti în ce ordine îi voi citi cartile. Pur si simplu le pândesc întoarcerea pe raftul bibliotecii din Rodez. Nici una nu se odihneste prea mult acolo. Ca la orice vânatoare, multe depind de noroc.
Ieri am prins Cronica unei derive blânde. Am observat ca e pusa in pagina sub forma unor poeme în proză. Mi-am zis ca o s-o citesc pe îndelete, delectându-ma cu stilul al fresco al haitianului.
Ti-ai gasit!!! M-a prins Dany de la prima pagina si nu m-a lasat nici sa manânc pâna n-am ajuns la ultima.
Iata prima pagina:
"Părăsesc o dictatură
tropicală cuprinsă de nebunie
fiind încă în mod vag fecior
când ajung la Montréal
în plină vară 76
Privesc cerul
gândindu-mă că în urmă cu
câteva minute
eram acolo sus
printre stele.
Pentru prima dată.
Pe toate ecranele aeroportului
si chiar ale lumii
mica gimnastă,
cu mari ochi negri speriati
si cu brate lungi atât de subtiri,
care dansează, zboară,
si nu deschide
ochii si bratele
decât în momentul
când picioarele sale
ating solul.
De la prima miscare
până în momentul
când ea se opreste
cu un gest curat si precis.
Corpul în arc.
Nadia Comăneci doarme.
Iată explicatia
notei sale perfecte – 10,
prima din istoria
Jocurilor Olimpice."
Iar ultima pagină e de fapt prima secventa din drumul unui imigrant haitian către aula Academiei Franceze. Dar deocamdată, pentru a putea sa-si cumpere masina de scris, e nevoit sa isi completeze meniul cu porumbeii din parc.
"În vitrina prăfuită a acestui magazin de pe strada Mont-Royal. O veche masină de scris. Acea Remington 22. E tot ce am nevoie pentru moment. Trebuie să îmi găsesc o cameră în oras unde nu voi avea decât patul, masa din bucătărie si masina de scris. Nu voi aduce pe nimeni acolo. Mă voi întoarce deci să mă plimb prin parc, să mă uit la fete, să-mi notez impresiile si, desigur, să încerc alte retete cu porumbel."
Al şaptelea argument
Scolastica a propus peste 5000 de dovezi in favoarea existentei lui Dumnezeu. Ele pot fi grupate în 6 argumente – ontologic, epistemologic, cosmologic, etiologic (al cauzalitatii), teleologic (al scopului), moral.
Astăzi aproape că am întârziat la serviciu (desi eram treaz de la 7), captivat de lectura unei antologii de poezie franceză alcătuită de Jean-François Revel în urmă cu peste trei decenii. O selectie originală, ca de altfel cam tot ce a făcut acest om.
Când am văzut cartea, nu puteam crede că jurnalistul ultralucid care a scris Cunoaşterea inutilă (carte care mie mi-a deschis ochii asupra derivelor ideologice contemporane) ar avea si un « nas poetic » remarcabil si că , în plus, pentru el există ca poezie doar poezia lirică.
Am întârziat îndelung pe două poezii scrise la patru secole distantă si care pot ilustra ceea ce am numit în titlu « al şaptelea argument »: argumentul poetic al existentei lui Dumnezeu.
Guillaume Apollinaire (1880-1918)
L’ADIEU
J’ai cueilli ce brin de bruyère/ L’automne est morte souviens-t’en/ Nous ne nous verrons plus sur terre/ Odeur du temps brin de bruyère/ Et souviens-toi que je t’attends
(Mirt am cules o crenguță am frânt/ Aminteşte-ți că toamna e moartă/ Noi nu ne vom mai vedea pe pământ/ Miros de timp crenguță de mirt frânt/ Si aminteşte-ți de cel ce te-aşteaptă)
Joachim du Bellay (1522 – 1560)
SONNET CXIII
Si notre vie est moins qu’une journée/ En l’éternel, si l’an qui fait le tour/ Chasse nos jours sans espoir de retour,/ Si périssable est toute chose née,//Que songes-tu mon âme emprisonnée?/ Pourquoi te plaît l’obscur de notre jour,/ Si pour voler en un plus clair séjour,/Tu as au dos l’aile bien empennée ?// Là est le bien que tout esprit désire,/ Là le repos où tout le monde aspire,/Là est l’amour, là le plaisir encore.// Là, ô mon âme, au plus haut ciel guidée!/ Tu y pourras reconnaître l’Idée/ De la beauté qu’en ce monde j’adore.
(De-i viața noastră mai puțin de-o zi/ Față de veci, de-i anul mers în cerc/ Al zilelor ce nu se mai întorc/ Dacă tot ce-i născut va putrezi,// La ce visezi suflete-al meu închis?/ De ce îti place ceața zilei noastre,/ Dacă pentru-a zbura spre alte astre,/ Ai spatele de aripi mari împuns?// Acolo-i bunul ce orice duh îl caută,/ Odihna ce-o doreste lumea toată/ Plăcere e acolo si amor// Acolo, suflete, dus la zenit/ Vei recunoaste Gândul ce-a zidit/ Cele frumoase ce-n lume le ador.)
