Cât de normală e tristeţea normală

Într-o carte cu un titlu provocator – The Loss of Sadness (Pierderea tristeţii) – si un continut echilibrat, Alan Horowitz si Jerome Wakefield, descriu modul in care folosirea listelor de simptome pentru a defini episodul depresiv a facut ca o buna parte din reactiile normale la evenimente care implica o pierdere sa fie clasificate ca depresii.

Ceea ce este insa interesant e faptul ca procesul de medicalizare a tristetii nu a inceput dinspre profesia medicala, ci « la cererea publicului ». Au fost mai intai anii 60, o « epoca anxietatii » – razboiul rece, rasturnarile sociale, amenintarea nucleara pareau motive suficiente pentru a caracteriza cele mai multe anxietati ca « normale », asadar solutiile de combatere a anxietatii nu erau vazute ca tratamente ale unor boli. Chiar si anxioliticele ca diazepamul si meprobamatul puteau fi luate fara a fi nevoie sa existe un diagnostic.

In anii 80, situatia era complet schimbata: FDA (Food and Drug Administration) reglementase piata medicamentelor, astfel incat producatorii nu mai aveau voie sa isi prezinte medicamentele ca fiind solutii la problemele cotidiene (in anii 60, Valium era ultracunoscut ca Mother Little Helper, de exemplu), ci trebuia sa le acrediteze pentru boli specifice. Descrierea depresiei printr-o lista de simptome care erau in buna masura comune cu cele ale tristetii normale a crescut numarul diagnosticelor de depresie. Ceea ce rezolva in buna masura atat problema producatorilor (care au descoperit o mina de aur – maresti vanzarile facant presiuni publice si oculte pentru a crea noi diagnostice sau pentru a usura incadrarea in categoriile existente ) cat si o problema a consumatorilor (incadrarea intr-un diagnostic devenea o modalitate de a accesa sprijin individual intr-o societate devenita mult mai putin solidara decat in anii 60). Lua nastere « natiunea Prozac ».

Autorii nu sustin ca epidemia depresiva de la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI este in intregime artificial creata in statistici. Sugereaza chiar ca o definitie mai buna a tristetii normale ar ajuta si la o abordare mai eficace a tulburarilor depresive. Problema e ca nu pare sa existe o deosebire calitativa intre simptomele depresiei si tristete, iar marea speranta de a se gasi un indicator biologic al depresiei (o analiza obiectiva, care sa faca diferenta) pare mai indepartata azi decat acum 20 de ani – studiile  actuale sugereaza ca oricare modificare biologica gasita intr-o depresie poate fi gasita si intr-o tristete normala.

Intr-un demers oarecum complementar, Mario Maj incearca sa gaseasca o abordare pragmatica pentru definirea pragului de la care tristetea devine depresie, in articolul When does depression become a mental disorder?publicat anul trecut in British Journal of Psychiatry. Sunt prezentate, de fapt, trei abordari ale distinctiei depresie/ tristete: abordarea contextuala(identificarea factorilor stresori care ar putea explica reactia depresiva), abordarea calitativa (identificarea deosebirilor calitative dintre simptomele depresiei si tristetea normala) si abordarea pragmatica (definirea diagnosticului de depresie in termeni de utilitate – daca exista un tratament eficace specific, diagnosticul  este util).

Mario Maj propune, cumva surprinzator, scaderea pragului de diagnostic pentru depresia care necesita atentie clinica si cresterea pragului de la care e necesar tratamentul. Propunerea va avea efecte pozitive doar daca medicii reinvata sa asculte persoana pentru a intelege povestea, nu doar pentru a bifa un numar de simptome. Altminteri, va fi doar o noua ocazie pentru firme de a vinde, pe scara si mai larga, « pastile ale fericirii ».

Tristetea este universala si are rolul de a trimite un cerere de ajutor. Se intampla in zilele noastre doua procese care fac din tristete o specie pe cale de disparitie: cei aflati in impas nu stiu sa ceara ajutor pentru ca au fost invatati ca asta e o dovada de slabiciune, iar societatea respecta din ce in ce mai putin conventia de a sari in ajutorul sau macar de a nu-l lovi pe cel aflat in impas.

O diferenta pe care o poate vedea un diagnostician experimentat destul de usor e tocmai aceasta: tristetea cere si atrage simpatie (e « contagioasa »), depresia se arata ca imobila, rece si rejectanta (e « netransmisibila »).

Pe masura ce tristetile nu-si mai gasesc ascultatori intr-o lume care se simte obligata la succes, ajung tot mai mult da se refugieze in cabinetele medicilor si psihologilor si sunt clasificate ca depresii. Dar eu cred ca in statistici e umflat numai numarul episoadelor depresive, nu si numarul persoanelor care au suferit vreodata de depresie; pentru ca o tristete care esueaza prea mult timp ca strigat de ajutor, amuteste intr-un tarziu ca depresie.

 Mai mult despre deosebirea dintre dispozitia depresiva si tristete am scris in articolul Depresia isi petrece vacanta de vara in China. 

Répondre

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google

Vous commentez à l'aide de votre compte Google. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

Connexion à %s

%d blogueurs aiment cette page :