Nimic de sărbătorit


Ce sărbătorim azi?

O să trec peste faptul că mai mult de jumătate din populația acestei țări nu știe ce s-a petrecut la 1 decembrie 1918. O să mă refer doar la cei care cred că știu. Este, zic ei, ziua Marii Uniri. Se creează impresia că prin votul celor 100 000 de români adunați la Alba-Iulia s-a împlinit unirea. De fapt, pentru ca dorința exprimata de ei să devină realitate, armata de țărani a Regelui Ferdinand a trebuit sa mai lupte încă aproape un an. Așa că actul oficial al Unirii a fost semnat abia in decembrie 1919.

Așa că 1 Decembrie 1918 e o zi importanta, dar în nici un caz nu poate aspira la statutul de Zi Națională, dacă mergem pe ideea unei zile naționale unice. Dacă s-ar decreta vreo 5-6 zile naționale, ar avea, probabil, un loc printre ele. Nu înainte de 10 mai (Independența) și 24 ianuarie (Ziua Principatelor Unite). Altminteri, ar putea să fie, așa cum și era în perioada României Mari, una dintre zilele însemnate de aducere aminte a faptelor înaintașilor. Pe același plan cu 27 martie (Unirea Basarabiei cu România) sau 28 noiembrie (Unirea Bucovinei).

Bine, bine, dar atunci de ce zici că nu e nimic de sărbătorit? îmi veți reproșa. Pentru că toate bunele motive de a sărbători aceasta zi au fost îngropate sub straturi groase de minciună în ultimii 25 de ani.

  1. La început, în 1990, a fost minciuna « emanaților revoluției »: niște tovarăși din linia a doua a partidului comunist au decis că ei reprezintă noua Românie. Și au mai decis tovarășii că e periculos să revină la Ziua Națională adevărată, 10 Mai, pentru că le-ar fi reamintit românilor că au un rege legitim. Și au inventat 1 decembrie pentru a nu sărbători 10 Mai! Incredibil, dar adevărat, România nu și-a sărbătorit vreme de 25 de ani Ziua Independenței doar pentru ca acești « emanați » să se legitimeze la butoanele republicii minciunii.
  2. Apoi a fost minciuna apărării statului național-unitar. Ideea că 1 decembrie reprezintă momentul desăvârșirii statului unitar e o ficțiune pusă în circulație de național-comuniștii din jurul lui Nicolae Ceaușescu. Declarația de la 1 Decembrie 1918 era făcută pe baza autonomiei Transilvaniei; mai mult, în textul Declarației este menționat dreptul fiecărui popor de a se « instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său ». Tovarășii care au ales 1 decembrie din frică față de 10 Mai se vede treaba că nu citiseră decât cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la 1 decembrie 1978, nu și Declarația de la 1 Decembrie 1918. Așa că nu și-au dat seama că 1 decembrie poate servi foarte bine și ca argument pentru un stat federal, multietnic (în Declarație se vorbește despre « popoare »).
  3. A fost apoi marea mizerie a politizării sărbătoririi. Cum să mai crezi în simbolistica unionistă a zilei când primul ministru din 1990 (fiul unui cominternist) încuraja mulțimea să îl huiduie pe liderul opoziției, Corneliu Coposu (om care a făcut 17 ani de temniță grea pentru a fi fost liderul tineretului țărănist și secretar al lui Iuliu Maniu)? Și asta a fost doar începutul. Puteți verifica: majoritatea sărbătoririlor au fost divizate între București și Alba-Iulia. Opoziția într-o parte, guvernul în cealaltă parte. Unitate națională, parol!
  4. E apoi minciuna « tradiției » sărbătoririi. Serbări populare ample nu au fost organizate nici măcar în 1928, când a fost marcată festiv aniversarea a 10 ani de la Unire. Marile serbări populare pe această temă s-au desfășurat pe 10 Mai 1929, la București și la Alba-Iulia! Ce să mai zic de « tradiția » fasole cu ciolan de 1 decembrie?! Atât i-a dus mintea pe tovarășii de la propagandă.

1 Decembrie 1918 a fost târâtă în noroiul republicii minciunii. Și a devenit 1 decembrie, ziua în care drapelele de luptă victorioase cu semnele a trei Regi ai României (Carol Întemeietorul, Ferdinand Întregitorul și Mihai, reîntregitorul Transilvaniei) sunt purtate prin fața tribunei oficiale a impostorilor și prin fața unei  « mulțimi » care a ajuns să fie mai mică decât trupele care defilează. Chiar și în anii în care sunt anunțate din timp mari cantități de fasole cu  cârnați.

La Multi Ani, popor român!


Am mai spus (aici si aici)  de ce nu cred ca 1 decembrie nu e potrivita ca Zi Nationala. Oricum, nu in dauna zilei de 10 mai (argumente aici, aici, si aici). In orice caz, nu fara Coroană.

Cred însa ca am putea marca, intre 27 noiembrie si 3 decembrie, « Saptamana poporului român ». Cu regret pentru greseli, cu recunostinta pentru eroi si pentru martiri, cu incredere ca putem continua constructia politica si morala a bunilor nostri.

Iata propunerea mea:

27 noiembrie – « Ziua Căintei » – ziua cand ne cerem iertare pentru uciderile, minciunile si furaciunile dintre noi (amintirea mortii profesorului Nicolae Iorga, omorat in padurea de la Strejnic in noaptea de 27 noiembrie 1940)

28 noiembrie – « Ziua deportaților si desțăraților si exilatilor » (amintirea unirii « pe vecie » a Bucovinei cu Regatul Romaniei – 28 noiembrie 1918 ; pomenirea dreptei regine Elena, trecuta la cele vesnice la 28 noiembrie 1982, departe de tara)

29 noiembrie – « Ziua continuitatii si a înnoirii » (pomenirea trecerii la cele vesnice – pe 29 noiembrie 1852, la Palermo, in exil – a istoricului si revolutinarului Nicolae Balcescu, parinte fondator al natiunii moderne, dar si istoricul care ne-a dat Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, carte care a inspirat generatii de luptatori pentru unitatea romanilor).

30 noiembrie – « Ziua Martirilor » (Sf. Ap. Andrei, protector al poporului român, a fost martir pentru credinta; sa-i celebram in aceasta zi pe toti romanii care au suferit si au murit pentru credinta lor)

1 decembrie – « Ziua Renasterii, Unirii si Concordiei » (1 decembrie 1918, stil vechi si stil nou:reintoarcerea in Bucuresti a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, dupa ce statul român fusese in pragul disparitiei; Declaratia de la Alba-Iulia, proclamand unirea Transilvaniei cu Regatul României, dar si garantarea drepturilor minoritatilor)

2 decembrie – « Ziua Moldovei » (la 2 decembrie 1917 se proclama Republica Democratica Moldoveneasca, care se va uni cu Regatul României la 27 martie 1918, cand teritoriul neocupat al tarii coincidea cu Moldova). Daca vom uita Basarabia, uitat sa fie numele nostru!

3 decembrie – « Ziua Civismului » (la 3 decembrie 1861 se deschid lucrarile Camerelor Principatelor Unite, care vor vota formarea unui guvern unic la Bucuresti; peste cateva luni va fi adoptat oficial numele România)

Destinul Moldovei central-europene


La 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Iancu Flondor citea in fata Congresului General al Bucovinei declaratia de unire  « necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Vecia a durat mai putin de un sfert de veac, iar hotarele s-au mai schimbat de 7 ori de atunci pana azi.

Am deschis din nou azi o carte despre care am mai scris pe blog  – Die Landschaft Bukowina, de Kurt Scharr. Am un sentiment special fata ce aceasta carte pentru ca mi-a fost daruita de Profesorul Heinz Katschnig, psihiatru, iubitor de limbi romanice (inclusiv româna – m-a incurcat adesea cu intrebari foarte pertinente de gramatica!) si amator de istorie (sa-l fi vazut in gara la Suceava, intreband despre lucruri despre care nici localnicii nu mai stiau!).

Die Landschaft Bukowina prezinta cu o frumoasa precizie nasterea, cresterea si descresterea unei regiuni europene. Reproduc o ilustratie cu stemele orasului Cernăuţi, un concentrat heraldic al acestei istorii dramatice.

Figura 53. Stemele orașului Cernăuți. a: 1777-1918 austriacă, b: 1918-1940/1941-1944 română, c:1940 -1941/1945-1991 sovietică, d: ucraineană din 1991. Similaritatea între stema austriaca și varianta ucraineană este evidentă, în timp ce în perioada românească  zimbrul înlocuiește vulturul bicefal. Sovieticii s-au inspirat in mod evident de la porțile fostei reședințe arhiepiscopale (sic!) .

Basarabia – 200 de ani de singuratate


Muzeul Naţional de Istorie a României anunţă vernisajul expoziţiei

„Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere”,

Joi 17 mai 2012, ora 13:00, la sediul său din Calea Victoriei 12.

Expoziţia, ce comemorează două sute de ani de la anexarea jumătăţii estice a vechiului Principat al Moldovei de către Imperiul Rus, este realizată în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi va putea fi vizitată până la sfârşitul lunii iunie 2012.

O versiune a acestei expoziţii va fi vernisată şi la Chişinău şi în mai multe centre din Republica Moldova.

O excelenta expunere a istoriei frontierelor Moldovei in ultimii 600 de ani gasiti aici