Croque-monsieur


Gândindu-mă la lungul şir de oameni care m-au învăţat ceva, mă opresc de fiecare dată ceva mai mult asupra celor care au reuşit să îmi stimuleze capacitatea de admiraţie şi gustul pentru bucuriile simple.

Nu văd de unde aş putea începe mai bine această serie de poveşti cu mentori decât cu profesoarele mele de franceză din şcoala generală. Pe una dintre ele am iubit-o (e prima oară când o recunosc public!), dar voi începe cu cealaltă, care mi-a făcut cunoştinţă cu limba franceză în aşa fel încât să rămân un admirator pe viaţă al acestei frumuseţi.

Doamna Popescu ne-a fost profesoară din clasa a II-a până în clasa a IV-a. Zâmbea rar, dar se enerva şi mai rar. Părea realmente interesată de ce spuneai, te trata cu un respect real. Ne corecta pronunţia de fiecare dată când greşeam, cu un ton neutru, parcă pentru că a arăta că e important să corectăm greşelile, dar că e normal să greşim. Eu eram încântat atunci când reuşeam să termin de citit paragraful doar cu o greşeală sau două, pentru că primeam, pe lângă un « très bien », o privire aprobatoare care dura parcă o secundă în plus.

Îmi amintesc foarte bine de ziua în care i-am spus mamei că vreau să facem un croque-monsieur. Era o lecţie din cartea de franceză în care era descrisă reţeta pentru acest tip de sandvici cald, cu două feluri de brânză, două feluri de şuncă şi trei felii de pâine. Eram atât de entuziasmat de idee pentru că în acea zi doamna de franceză nu mă corectase nici măcar o dată şi chiar avea pe faţă un zâmbet când mi-am ridicat ochii de pe foaie. Mult mai târziu am avut bănuiala că zâmbetul era, poate, măcar în parte, o consecinţă a faptului că în text apărea de multe ori silaba crrrocantă, şi nu trebuia să fac eforturi pentru a rrîi ca la Paris – îmi ieşea natural!

Lăsând gluma la o parte, îmi şi doream foarte mult să pronunţ exact aşa cum pronunţa doamna, şi nu mă refer numai la silabe şi accente ci şi la mimică şi tonul vocii. Faptul că am început mai degrabă să « aud » decât să « văd » limba franceză a avut şi o consecinţă cu totul neaşteptată.

S-a întâmplat că am lipsit vreo săptămână de la şcoală şi a trebuit să citesc lecţiile din manual. Nu au fost probleme în afară de … matematică. Materie la care nu avusesem până atunci nici cea mai mică problemă. Nu trebuise nici măcar să deschid vreodată manualul decât la paginile de exerciţii, daca aveam teme de acolo. Altminteri, lecţia o prindeam din clasă. Am reuşit să fac tema, cumva mecanic, dar aveam sentimentul că nu înţeleg ce înseamnă. Mama, fiind profesoară de matematică, m-a întrebat ceva în legătură cu tema (voia să vadă dacă am înţeles) şi, pus în situaţia de a spune ceva cu vorbe, nu scriind mecanic după o regulă care îmi rămânea obscură, nu am reuşit să răspund (dar, de fapt, chiar şi întrebarea mi se părea că nu seamănă cu ce citisem în carte). Am mărturisit că pur şi simplu nu pot să învăţ după cartea de matematică, mi-a explicat mama ce era de explicat şi totul a revenit la normal.

Dar manualele de matematică în limba română mi-au rămas străine pentru toţi anii de şcoală generală (au mai fost doar două situaţii în care a fost nevoie să citesc în manual, cam cu acelaşi rezultat). Am avut şansa să descopăr (printre materialele didactice ale mamei) o serie de manuale franceze pentru gimnaziu. Am constatat nu numai că înţelegeam ceea ce citeam, ci şi că limba aceea părea făcută pentru a da viaţă raţionamentelor. Materia era organizată simplu, formulările îmi erau clare, aplicaţiile îmi spuneau ceva. Dar ceea ce conta realmente era că « auzeam », nu citeam, acele rânduri în franceză; era ca şi cum un profesor mi-ar fi predat acele lecţii.

Şi mai e o imagine interesantă care îmi vine în minte în seara asta în care muşc încet dintr-un croque-monsieur. Eu, citind o biografie a lui Napoleon; de fiecare dată când apare Josephine de Beauharnais, mi-o închipui cu tenul alb şi părul negru; de fapt, e chiar doamna de franceză, iar Bonaparte e un elev de clasa a patra căreia ea îi corectează cu o bunăvoinţă seniorială accentul corsican.

Am acceptat mai târziu că Josephine avea ten creol şi păr castaniu, dar Napoleon nu a reuşit să treacă de clasa a patra şi să primească vreodată  un « très bien » şi un croque-monsieur în aceeaşi zi.

Cuvinte încrucişate (5): Împărăţia şi pribegia


gasp

ORIZONTAL

1. Gaspar, Melhior, Baltazar, de Michel Tournier, e o carte care se citeşte uşor, ca o poveste. Şi e la fel de profundă ca poveştile cele mai bune.

« Voiam să mă ridic când, deodată, o boare înmiresmată a trecut printre ramurile de terebinţi. Apoi, imediat, a izbucnit uimitor de aproape tânguirea singuratică a unui fluier de păstor. Muzica intra în mine cu o nespusă tristeţe.

– Cine? am întrebat.

– E Satana care plânge privind la frumuseţea lumii … »

2. Ploi oblice 3. Radion Chiaburu, unul dintre elevii uimitoarei Clasei Palatine, a plecat recent dintre noi. 4. A fost vândută se ţarul Alexandru al II-lea pentru 7 milioane de dolari. 5.Sănătos = normal? 6. Comună franceză  în apropiere de St. Guilhem-le-Desert.

VERTICAL

1. Poiana Lupului amator de jazz. 2. Insula Zânei Morgana 3. Liniştiri chimice. 4. Desparte albul în culori.

5. Filmul săptămânii e Ašoka . M-a atras aerul de poveste, am dat pe repede înainte la cântările prea lungi, am fost frapat de originea militară a cuvântului şatră şi am fost izbit din când în când de alternanţa intre replicile cool şi perlele veritabile de poezie şi filosofie indiană.

6. Funcţii excretoare. “Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent al cotidianului care te face sa-ti fie rusine desi in secret iti place – dar chiar este atat de secret? Secretul banalitatii este un jeg psihic, psihicul ca o excretie de negandit. Murdareste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti, nu te bate, nu te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, razbunator, pune un lup, mascheaza-te, strecoara-te, fii realist – stii unde duc iluziile -, pierde-ti iluziile.” O metodă de spălare bazată pe dragoste, prezentată pentru nepotul unui rege deloc banalaici.

Cuvinte încrucişate (4): Roşu şi negru


flandra1 Cartea săptămânii este Drumul Flandrei de Claude Simon.

5 Să omori o pasăre cântătoare (To kill a mockingbird) este filmul săptămânii – filmul aici

1 Porunca a şaptea: fură ceva mai puţin e un titlu foarte actual al unei piese de Dario Fo

2 Lachrimae Caravaggio e un spectacol pe care l-am descoperit datorită prezenţei recente a lui Jordi Savall în România.

3 Catone in Utica de Leonardo Vinci va fi reprezentată în 2015 la Bucureşti (informaţia am luat-o de aici); mi-ar plăcea să-l aud pe Fagioli.

7. Un răspuns personal, afirmativ, noniritativ, direct şi actual e un răspuns asertiv (vezi formula PANDA aici)

Cuvinte încrucişate (1): Piste false


Pe plajă la Rimini am redescoperit gustul pentru cuvinte încrucişate. Şi cum unii dintre cititorii acestui blog m-au întrebat ce se întâmplă cu filmul şi cu cartea săptămânii, ele vor veni împreună într-un rebus săptămânal în care voi pune şi alte gânduri pe o temă dată.

rebus

1 Cel mai mare … traducere şi adaptare de Paolo Coelho după un eseu teologic de Henry Drummond

Aproape toată lumea, în acest moment, merge pe o pistă falsă pentru a ajunge la casa Fericirii. Se gândeşte prea mult la a avea şi a primi, la a etala, la a cuceri, la a fi cândva servit de alţii. Asta e ceea ce majoritatea persoanelor numesc realizare.

Realizarea e însă a da şi a servi. Cel care doreşte să fie mai mare între voi, a zis Hristos, acela să-şi servească aproapele. Oricine vrea să fie fericit trebuie să-şi fixeze în Dragoste întâlnirea sa cu viaţa. Restul nu are importanţă.

………………..( mai multe fragmente aici)

Voiam să citesc ceva în portugheză şi am dat peste această cărticică. E bună şi frumoasă de la un cap la altul.

1 Senhora do Tejo e un fado de saudade, sau, cum ar zice românul …

Tot citind în portugheză mi s-a făcut dor de Lisabona. De Tejo, de Rossio, de Oriente, de Belem… Am adăugat Senhora do Tejo  la rubrica Fado

2 O eră întoarsă pe dos! sau Solare fără pământ!

Am pus la rubrica Admiraţii un text – Oamenii pământului – despre pământ şi ţărani care au ţinut drumul drept în era întoarsă pe dos.

3 Izvorăşte tandru din comedia lui Tudor Muşatescu, Visul unei nopţi de iarnă.

Tocmai am văzut (de două ori chiar, că e scurt şi e frumos lucrat) filmul din 1946, în regia lui Jean Georgescu. Am fost uimit să constat cât de diferită e atmosfera faţă de cea din piesa adaptată pentru televiziune în 1980. Revăzând şi versiunea din 1980, am constatat abia acum că personajele, costumele şi decorurile aveau izul ideologic al epocii ceauşiste. Şi sunt aproape sigur că nu au fost indicaţii exprese de la cenzori pentru taiorul cu en-coeur al Margaretei Pogonat, pentru jocul foarte « tovărăşesc » al lui Matei Alexandru în rolul valetului Manole sau pentru decorul de sufragerie de bloc în casa părinţilor tinerei Doruleţ. Pur şi simplu noi, oamenii anilor 80, nu prea ne mai puteam imagina în asemenea detalii concrete viaţa din anii « 30.

Filmul lui Jean Georgescu e perfect comparabil cu filmele americane ale epocii. E dinamic şi are mult mai multe nuanţe decât ecranizarea cu Florin Piersic şi Rodica Mandache (care joacă bine, dar, din păcate, pe un text pe care nu-l mai pot înţelege, nici ei, nici spectatorii lor). Urmărind filmul din 46 aproape că te miri tot timpul că actorii vorbesc româneşte. Vizionare plăcută!

2. … Regelui – o emisiune pentru recuperarea memoriei şi pentru pregătirea conştientă a viitorului.

A început un nou sezon din Ora regelui. Şi a început bine – mai mult conţinut de actualitate şi o oră mai bună de difuzare (sâmbătă la ora 15). Puteti urmari ediţia 111 aici; mi-a placut de la cap la coadă, dar dacă aveţi doar puţin timp vă recomand în mod special minutele 10-13 (despre Regina Ana) şi 37-41(despre Domeniile Coroanei).

3. … Publica – aşa au definit romanii modul de gestionare a statului după alungarea lui Tarquinius Superbus

Res Publica înseamnă, pur şi simplu, treburile publice. Republica Romană a durat peste 400 de ani, dar trebuie precizat că nu avea preşedinte, nici nu organiza alegeri directe pentru cei doi consuli, care erau gardienii statului pentru un mandat comun de 1 (un) an! Nicio republică în care preşedintele e ales prin vot direct nu a durat ca stat de drept mai mult de 50 de ani!

Pentru că a început (iar!!!) campania electorală pentru prezidenţiale, am început şi eu o anticampanie pe blogul Contra republicii minciunii: Regatul României; în prezent, rulează pe blog serialul 14 impostori pentru Cotroceni, având ca personaje principale pe Don Vito şi pe Herr Klanni, pe Şerifa Momaca şi pe Madam Eluda, pe Domnu Dan şi pe Mister Melteo, pe Cornelius Romanus şi pe Szekely Hunk …

Alegerile prezidenţiale sunt false alegeri, cu rezultat cunoscut: un impostor în fruntea unui pseudostat. Republica prezidenţială postcomunistă, ca şi republica ceauşistă (Ceuşescu fiind, de altfel, creatorul funcţiei de preşedinte al republicii), ca şi republica sovietică, este o pistă falsă.

Ce nu este dragoste


Sau cele treisprezece boli maligne ale iubirii.

  1. Nerăbdarea. Şi dacă s-ar naşte într-o zi, iubirii tot îi trebuie ani pentru a creşte, a înflori şi a-şi da roadele. Şi dacă nu am grijă, buruienile cresc primele. Şi adesea au o aparenţă plăcută şi un miros îmbătător.
  2. Pedeapsa. Acolo unde este judecată, nu este iubire. Orice pedeapsă ucide, exilează sau închide iubirea. Se iubesc cei care fac schimb de pedepse (« ca să se îndrepte »), sau cei care fac schimb de daruri?
  3. Invidia. Dragostea nu vrea sa ajunga mai sus, să aibă mai mult, să-i fie mai bine. Dacă ar face astfel ar însemna să se bucure de mai puţinul celuilalt. Şi atunci nu mai e decât amor propriu bolnav.
  4. Lauda de sine. Cât de obositori pot fi cei care îţi scot ochii cu capacitatea lor de a iubi!
  5. Mândria. « Priviţi, oameni mai mici şi lipsiţi de putere, ce iubire am cucerit! Prin meritele mele! » Dragostea se primeste in dar. Acolo unde văd merite, refuz darul şi cer o plată (cuvenită).
  6. Minciuna. Ştiţi ce e cel mai greu atunci când (te) minţi? Să ţii minte minciuna. Minciuna afectează grav memoria iubirii. Fiecare minciună trimite în nefiinţă o bucată din timpul iubirii.
  7. Grosolănia. E confundată adesea cu autenticitatea.
  8. Egoismul. Dragostea nu spune: am nevoie de tine. Ci: primeste, te rog, acest dar de le mine.
  9. Mânia. Sunt furios când nu primesc ceea ce mă aştept să primesc. E o furtună care se naşte la ciocnirea dintre mândrie şi frică. Se poate trata doar prin tratarea acestor două cauze. Tratamentul implica doze egale de empatie şi asertivitate.
  10. Suspiciunea. Gelozia nu e un semn al iubirii. E un semn al « iubirii » posesive. Care nu e iubire. Punct.
  11. Frica. Mai ales frica de suferinţă. Plăcerea nu e de ajuns. Proba de rezistenţă a iubirii e capacitatea de a suferi împreună.
  12. Neîncrederea. A cere dovezi de iubire e neiubire. A da ocazia unor acte de iubire e sensul tuturor poveştilor în care pretendentul e pus la încercare.
  13. Deznădejdea. Fără iubire nu există speranţă, fără speranţă iubirea nu ajunge la noi.

Mai bine si mai frumos a spus-o cineva care a petrecut deja 1950 de ani în timpul iubirii durabile:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 

(Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel)

Ce mai este azi un prieten?


– Simon, ce este un prieten azi, după părerea ta [în original, adresarea este cu persoana a II-a plural, « selon vous »; formula « Simon…, …vous » e o politeţe franceză intraductibilă în română]?

Un prieten, pentru mine…un prieten e cineva care se interesează de mine în tot timpul, care mă urmăreşte [pe reţelele de socializare]…şi.. pentru mine.. da, de ce nu, cineva care mă admiră un pic…

Admiraţi, şi dumneavoastră, pe cineva, Simon?

– Admir starurile…

(fragment din convorbirea cu un ascultător RTL, în emisiunea On est fait pour s’entendre, tema fiind Până unde e bine să te iubeşti pe tine; o altă remarcă interesantă a unui invitat a fost că « a te prefera pe tine e cu totul altceva decât a te iubi pe tine »; sursa aici)

Porci şi sfinţi


« Fiinţa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a făcut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemenea porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte. […] În cele din urmă, omul este acea fiinţă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz! Dar el este deopotrivă si fiinţa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buzele sale. » (Viktor E. Frankl – Psihiatria reumanizată)

Rivali, modele şi neuroni-oglindă


Mirror Neurons« Pentru a face pe cineva să evolueze pe calea « sănătăţii » mentale şi/sau a înţelepciunii, e suficient să îl aduci puţin câte puţin în situaţia de a înlocui rivalul printr-un model,  de a renunţa la rivalitate. Înţelepcinea constă în a iubi ceea ce ai deja. E o provocare dificilă în lumea în care trăim.[…] Pentru a vi se vinde un ceas, nu vi se vor da detalii de ceasornicărie. Vi se va arăta ceasul la mâna unei vedete, în aşa fel că vă veţi spune că dacă James Bond are un Rolex, cumpărând un Rolex veţi deveni un pic James Bond. Când luaţi metroul, suportaţi atacul năucitor al publicităţii care vă dă toate dorinţele în vrac. Doar într-o singură staţie, aveţi dorinţa unei călătorii în Maroc, a unei vacanţe la munte, de a avea o maşina frumoasă, de cine-ştie-câte-alte-lucruri încă. Când aţi parcurs cincisprezece staţii, ieşiţi într-o stare de frustrare totală gândindu-vă la toate lucrurile de care sunteţi privat! Priviţi  toată lumea cu un aer înciudat şi acesta e motivul pentru care noi trăim într-o lume unde nu mai sunt decât modele care sunt tot atâţia rivali şi rivali care sunt tot atâtea modele!« 

(Extras dintr-un interviu cu Jean-Michel Oughourlian, publicat în http://le-cercle-psy.scienceshumaines.com/jean-michel-oughourlian-la-theorie-du-cerveau-miroir_sh_32252)

Neuropsihiatrul Jean-Michel Oughourlian e un partizan al teoriei celor trei creiere: creierul cognitiv, creierul emoţional şi creierul mimetic. Pe care eu l-aş numi mai degrabă creierul empatic. Neuronii-oglindă par să fie definitorii pentru creierul mimetic (empatic).

Oricum, dincolo de confirmările sau infirmările teoriei despre neuronii oglindă care vor veni în anii următori (domeniul fiind foarte dinamic azi), cred că formularea din final (un pic genială, după mine!) identifică o problema majoră de sănătate mentală aflată actualmente în afara abordărilor psihoterapeutice principale. O metodă care să revigoreze capacitatea de a admira nu ne-ar strica.

Miss uni©vers: părul


Continuam jocul? Atunci va propun ca in etapa a doua sa ne delectam cu frumusetea (poetica) a podoabei capilare. Apoi votam din nou.

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului. (
Nichita Stanescu – De dragoste)

Aforisme antimoderne


« Cea mai mare eroare modernă  nu este in teza Dumnezeului mort, ci în convingerea că diavolul este mort. »

« Masinile moderne devin pe zi ce trece tot mai complicate, iar omul modern devine cu fiecare zi mai elementar. »

« Exista un analfabetism al sufletului pe care nu-l vindeca  nicio diplomă. »

« Adevarul e atat de subtil ca nu inspira niciodata atata incredere ca o teza gresita. » 

« Refuzul de a te minuna e semnul fiarei. »

(Nicolás Gómez Dávila – filosof crestin columbian, 1913 – 1994; l-am descoperit gratie unei postari a domnului Gabriel Săvulescu – aici)