Eminescu nu ar fi vrut sa fie poet national


A refuzat distinctia Bene Merenti, acordata la propunerea Reginei Elisabeta, motivându-si decizia prin faptul ca respectiva distinctie fusese data si unor oameni nemerituosi. Se simte chiar jignit sa fie pus pe acelasi plan cu « niste catâri intelectuali ».

Nu a putut face insa nimic impotriva mumificarii sale ca « poet national », pe care a prevazut-o in Scrisoarea I. Tot in Scrisoarea I, ascunse printre zecile de randuri despre soarta postuma a celui care scrie, se afla si doua versuri care vorbesc despre un alt fel de ambitii ale lui Eminescu:

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

Da, Eminescu si-a dorit puterea politica. Nu in sensul de a deveni politician el insusi, ci de a fi un director de constiinta al politicii nationale.

In plus, Eminescu si-a considerat toate poeziile ca fiind « neterminate ». Maiorescu a publicat prima editie a poeziilor lui Eminescu fara ca selectia si revizuirea lor sa fie facuta de poet (aflat in 1883 la primul episod de boala). Mai mult, cand Maiorescu a incercat sa obtina semnatura lui Eminescu pentru a doua tiparire, acesta l-a refuzat, spunand ca trebuie sa mai lucreze la toate acele poezii.

Aceasta opera « neterminata » a fost « terminata » prin includerea sa in programa scolara. In diferite programe scolare (cu iz liberal, national-crestin, internationalist-proletar, sau national-comunist). Eminescu nu si-ar fi recunoscut gandirea politica in niciuna dintre aceste programe. Iar dragostea eminesciana a fost poate si mai mult falsificata.

Cred ca Eminescu nu a vrut sa fie « poet national ».  S-a vazut insa adesea ca un avatar al poetului-rege universal.

Cuvintele sunt pâine


Am constatat cu bucurie ca mica mea postare depre admiratie a ajuns la 1000 de vizualizari.

A fost exact ce imi trebuia intr-o zi in care am aflat ca exista un cont facebook care titreaza cu majuscule Presedintele Nostru, ca in Pater Noster, iar dintr-un clip aflam ca el nu a GRESIT niciodata, iar cei ce-l critica nu au avut niciodata dreptate, ca « sunt unii » care sunt de alta parere, dar Presedintele e UNUL (majusculele nu imi apartin!).

Sigur ca nici macar cei 3000 care au dat like nu il venereaza pe « PN », dar baietii care injosesc cuvintele stiu bine ce fac: incearca sa arunce in derizoriu capacitatea cuvintelor de a evoca lucruri mari; astfel pot spera ca batalia politica sa ramana in noroi, la nivelul cuvintelor de maruntis, iar cuvintele mari, care sa poata vorbi despre morala civica, sa-si dea duhul.

Cuvintele sunt painea mintii. Despre asta am scris azi si in  Culorile depresiei (articolul Cum si când se trateaza depresia).

Literatura ca limbă moartă


« Literatura riscă să fie părăsită pentru că este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină fată de cea care se vorbește în viata de toate zilele. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, școala a ales calea jargonului specializat și calea demagogiei. Calea jargonului? Se dă elevului o trusă de scule si el abordează textele cu lovituri de figuri de stil si câmpuri semantice. Demagogia? Se pune în programă ceea ce îi intereseaza imediat pe elevi, abandonându-i lor înșile și internetului, iar frumusetea se afundă în totul-e-cultură. […] Vor exista mereu romane de dragoste, dar vor mai exista romane care gândesc dragostea si, mai ales, cititori formati pentru a le primi? »

(interviu cu Alain Finkielkraut pe marginea romanului sau Un coeur intelligent,  in revista Lire, septembrie 2009)

Azi, in ultima zi de vacanta, m-am delectat citind citeva numere un pic invechite. Poate ca totusi literatura si cititorii nu vor disparea. Din acelasi numar din Lire am simtit nevoia sa incerc sa traduc aici cateva versuri.

Fiecare dintre momentele vietilor noastre
ar fi fost fără îndoială perfect
dar e un rău care le leagă
si le strânge în amintire

………………………………………………………..

Aud insinuându-se către arbori
amintiri despre mortile noastre
cât timp ziua nu s-a ridicat
pentru a ne reduce la fericirile noastre

( Jean-Pierre Colombi – Les choses dicibles)

[Binecuvântat fie poporul român]


Atotputernice şi veşnic Dumnezeu,

Ne amintim în această zi, cu inima plină de recunostinţă, de lucrarea neostoită săvârşită cu statornică demnitate şi dăruire de Regele Mihai în slujba României.

Binecuvântat fie poporul român şi suveranul său, în această generaţie, în cele viitoare şi în vecii vecilor! Amin.

(din rugaciunea rostita de Capelanul Ordinului Regal Victorian la sarbatorirea Regelui Mihai la Londra, pe 8 noiembrie 2012)

Puteti vedea aici filmul relizat de Marilena Rotaru cu ocazia festivitatilor de la Londra dedicate Regelui Mihai.

La Multi Ani, popor român!


Am mai spus (aici si aici)  de ce nu cred ca 1 decembrie nu e potrivita ca Zi Nationala. Oricum, nu in dauna zilei de 10 mai (argumente aici, aici, si aici). In orice caz, nu fara Coroană.

Cred însa ca am putea marca, intre 27 noiembrie si 3 decembrie, « Saptamana poporului român ». Cu regret pentru greseli, cu recunostinta pentru eroi si pentru martiri, cu incredere ca putem continua constructia politica si morala a bunilor nostri.

Iata propunerea mea:

27 noiembrie – « Ziua Căintei » – ziua cand ne cerem iertare pentru uciderile, minciunile si furaciunile dintre noi (amintirea mortii profesorului Nicolae Iorga, omorat in padurea de la Strejnic in noaptea de 27 noiembrie 1940)

28 noiembrie – « Ziua deportaților si desțăraților si exilatilor » (amintirea unirii « pe vecie » a Bucovinei cu Regatul Romaniei – 28 noiembrie 1918 ; pomenirea dreptei regine Elena, trecuta la cele vesnice la 28 noiembrie 1982, departe de tara)

29 noiembrie – « Ziua continuitatii si a înnoirii » (pomenirea trecerii la cele vesnice – pe 29 noiembrie 1852, la Palermo, in exil – a istoricului si revolutinarului Nicolae Balcescu, parinte fondator al natiunii moderne, dar si istoricul care ne-a dat Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, carte care a inspirat generatii de luptatori pentru unitatea romanilor).

30 noiembrie – « Ziua Martirilor » (Sf. Ap. Andrei, protector al poporului român, a fost martir pentru credinta; sa-i celebram in aceasta zi pe toti romanii care au suferit si au murit pentru credinta lor)

1 decembrie – « Ziua Renasterii, Unirii si Concordiei » (1 decembrie 1918, stil vechi si stil nou:reintoarcerea in Bucuresti a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, dupa ce statul român fusese in pragul disparitiei; Declaratia de la Alba-Iulia, proclamand unirea Transilvaniei cu Regatul României, dar si garantarea drepturilor minoritatilor)

2 decembrie – « Ziua Moldovei » (la 2 decembrie 1917 se proclama Republica Democratica Moldoveneasca, care se va uni cu Regatul României la 27 martie 1918, cand teritoriul neocupat al tarii coincidea cu Moldova). Daca vom uita Basarabia, uitat sa fie numele nostru!

3 decembrie – « Ziua Civismului » (la 3 decembrie 1861 se deschid lucrarile Camerelor Principatelor Unite, care vor vota formarea unui guvern unic la Bucuresti; peste cateva luni va fi adoptat oficial numele România)

Cartea săptămânii (II)


Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei

de Stefan Zweig

24Stefan Zweig stie sa povesteasca timpul. Cartile lui au ritm. Am simtit asta in adolescenta, cand citeam Orele astrale ale omenirii sau Suflete zbuciumate, am simtit-o si anul acesta citind Lumea de ieri  si Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei.

 Nu am citit traducerea in română. Am vazut frumoasa editie din Raftul Denisei intr-o librarie si am vrut s-o cumpar, dar nu aveam bani la mine. Ma grabeam sa ajung la Institutul Francez si mi-am zis ca o s-o iau la intoarcere, dupa ce scot bani de la bancomat. La biblioteca franceza am gasit o editie a romanelor si nuvelelor lui Zweig. Am citit inceputul din Vingt-quatre heures de la vie d’une femme si, vazand ca actiunea se petrecea in 1904 pe Riviera, mi-am zis ca e potrivit s-o citesc in franceza.

Zweig a reusit sa fie simultan un autor cu mare priza la public si un autor profund. Sigmund Freud admira fara rezerve Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei si ii marturiseste pe larg motivele acestei admiratii autorului intr-o scrisoare datata 4 septembrie 1926: « nelinistitoarea stranietate » a scriiturii si intuitia unuia dintre arhetipurile fundamentale – fantasma masculina a mamei initiatice.

Nu va speriati ca l-am adus in scena pe Freud. Cartea e foarte lizibila si autorul face psihologie aproape in joaca; nici nu-ti dai seama cand ai patruns in abisuri.

Ubi bene, ibi patria


Acolo unde este bine, acolo este patria.

Acest dicton e interpretat adesea in cheie joasa: « deviza celor care, pentru avantaje materiale,  pierd sentimentul respectului şi al dragostei de ţară ».

Si totusi…

Acolo unde iti este bine, acolo iti este patria. Cum te-ai putea simti acasa acolo unde iti este rau?

Dar binele si raul sunt interioare, nu exterioare.

Binele creste in inima ta atunci cand oamenii apropiati iti deschid ochii asupra lucrurilor frumoase ale lumii, frumusete pe care nici o rautate efemera nu o mai poate strica.

Binele creste din capacitatea de a admira oamenii dimprejurul tau. Si daca vezi la acesti oameni sentimentul datoriei fata de altii, te simti si tu dator fata de cei care iti daruiesc astfel cel mai important lucru: inceputul unei povesti cu sens.

Nu sunt mândru ca sunt român. Mândria e un fel de a-ti ciopli idoli dupa chipul si asemanarea ta. Nu vreau sa particip la un astfel de cult.

Simt insa ca sunt dator unor oameni foarte diferiti care au crezut si cred intr-un proiect numit România. Acest proiect a fost unul care a creat caractere, modele, povesti de viata pline de miez.

Sunt recunoscator oamenilor care m-au facut om. Cerul lor e si cerul meu, pamantul lor e si pamantul meu.

Si mi-e bine. Nu in fiecare zi.

Acolo unde imi este bine, acolo imi este patria.

Aceste ganduri au fost puse in miscare de un articol al lui Marius despre mandria de a fi roman. Multumesc, frate, si sunt bucuros ca esti un român bun!

Sisif avea o sarcină clară


Nu si noi. La sfârsit de luna, de trimestru, de semestru, trebuie sa demonstram ca nu facem degeaba umbra pamantului punand toate faptele vietii noastre in tabele. Daca nu apare in casuta corecta, fapta respectiva nu exista. Daca nu are atasat codul corect, ora de lucru respectiva nu exista. Daca faci ceva care nu e prevazut in tabel, in tot acel timp nu existi. Si vin tabele noi la fiecare doua saptamani. Cu instructiuni de completare care sa usureze munca. Pentru fiecare rand din tabel trebuie sa citesti doua randuri de instructiuni, revizuite si adaugite la fiecare doua sapatamani.

Am zis de Sisif pentru ca eram cu Camus in cap inca de la metrou unde am auzit in treacat « era 3-0 inca in minutul 24 ». Eu ma gandeam in momentul ala la filmul lui Fassbinder pe care vi l-am propus sambata si care se termina cu « S-a terminat!!! Germania este campioana mondială ». E vorba de celebra finala din 1954, de la Berna, Ungaria – Germania. Atunci Ungaria avea 2-0 dupa primele 8 minute! Legatura dintre Ungaria lui Puskas si Albert Camus am facut-o intr-un alt articol.

Asta a fost prima intalnire cu Camus pe ziua de azi. A doua a fost legata de celebra fraza pe care i s-a atribuit:«S’il faut choisir entre la justice et ma mère, je choisis ma mère» (de fapt, fraza completa era:«En ce moment, on lance des bombes dans les tramways d’Alger. Ma mère peut se trouver dans un de ces tramways. Si c’est cela la justice, je préfère ma mère»).  Carolina F a gasit o formula frumoasa de iesire din acest tip de dilema: « Prietenia adevarului este buna, un prieten adevarat si mai bun » (in latina, pe blogul Imaginaria latina dicta).

A treia oara m-am gandit sa conversez cu algerianul pe marginea unei fraze pe care chiar a scris-o: « trebuie sa alegi: sa traiesti sau sa povestesti ». A rezultat o poveste despre bunica Olga pe care o puteti citi la Admiratii. Tot acolo am scris despre generozitate si imi dau seama ca si articolul Nu-ti poate nimeni lua puterea de a da s-ar potrivi cu epitaful lui Camus:

Je comprends ici ce

qu’on appelle gloire

le droit d’aimer sans

mesure

Nimic nou sub soare


Cand Umberto Eco lansa, cu mare succes, conceptul de « operă deschisă » (Opera aperta, 1962), trecusera deja mai mult de opt secole din ziua in care Marie, zisa  « de France », îi scria protectorului sau, Henric al II-lea Plantagenet, Duce al Normandiei si Rege al Angliei, in prologul culegerii ei de poeme epice muzicale (lais):


Eco defineste astfel opera deschisa:

« […] autorul oferă interpretului o operă de terminat. El ignoră in ce fel anume aceasta se va realiza, dar stie că va rămane opera sa; la capătul dialogului interpretativ, se va concretiza o formă organizată de un altul, dar o formă al cărei autor rămâne tot el. Rolul său constă în a propune possibilităti deja rationale, orientate si dotate cu anumite exigente organice care le determină dezvoltarea ulterioară. »

Mie mi se pare ca Marie spune acelasi lucru, doar ca mult mai frumos.

In plus, are constiinta clara ca nu spune o noutate, ci face o trimitere care sare in ochi (si rasuna in rime in urechi), la Priscian – un autor care facuse cu sapte secole inainte de timpul Mariei o exemplificase ce inseamna opera deschisa dedicand o scriere ampla primelor 12 (!) versuri din Eneida, scrisa de Virgiliu cu alte cinci secole inainte.

Eco poate fi pus printre redescoperitorii operei deschise. Si ar fi fost bine sa aiba si mai mult succes; poate atunci am fi auzit mai rar prin orele de literatura teribila intrebare « Ce a vrut sa spuna autorul? » Iar sumarul teoriei in versuri de Marie de France acompaniate la harpa (asa cum se obisnuia la curtea Plantagenetilor) cred ca ar prinde chiar si la clasa a cincea.

De ieri până azi


În aşteptarea primului client am ascultat, pentru a ieşi din amorţeală, We shall overcomeSub efectul cantecului mi s-a conturat in minte un portret bun de pus in galeria de Admiraţii.

Pentru că a fost aglomeraţie în trafic şi clientul nu a mai ajuns, am avut timp să pun acest portret pe hârtia virtuală sub titlul  Sir Robert al Brazdelor.

Următorul client avea o problemă de somn. La fel şi al patrulea. Aşa că am făcut şi refăcut desene cu serotonina şi adrenalina. Le-am trecut azi pe curat şi le găsiţi în bucata de stres nr. 9 – Somnul şi stresul.

În timpul plimbării (în pas vioi) de după masa de prânz, am găsit rima finală la Saga fără sfârşit; acum e un sonet, aşa că l-am rânduit în raftul cu sonete.

Seara fac fişe pentru Corp şi minte; am constatat că a trecut mai mult de un an de când am început Psihiatria 201 şi am pus contorul la 202, imediat după ce postasem episodul 12.

Azi dimineaţă m-am trezit târziu, cu un rând visat din Pessoa.

A nossa vida não tinha dentro. Éramos fora e outros.(Viața noastră nu a fost în interior. Eram în afară și alţii.)