Antologia poeziei erotice: Fiji


Ipoteca timpului

de John Puhiatau Pule

Delfini, nectarine, ţestoase,
toate deodată, afară sar dintr-a ta
gură. Lacrimi întinse pe mile întregi, ca marele Râu
al Americii, se scurg din ochii albatrosului
care-şi bâţâie capul lăsat sub sânul tău.

Papagali fascinanţi şi tot aşa porumbei
zboară din grâul palmelor tale
de-a dreptul în rai. O mare tăcută
scoate din rădăcini o insulă şi
tu dormi acolo cu caii dintr-un vis.
…………………………………………………..

Şi când râzi tu parcă
duci vântul prin peşteri de-argint
din insule cu ananaşi umizi şi
frangipani […]
……………………………………………………

Vara te face să râzi şi
adori să înoţi. Iubeşti ce
iubesc şi eu; pescăruşi, munţi, câmpuri
verzi vălurite, cearceafuri de satin, perne de mătase;
tu fugi de ploaia care te caută.

…………………………………………………….

Mi-e frică să dorm pe-ntuneric,
mi-e frică uneori să spun te iubesc.[…]

……………………………………………………….

Marea e ca un magnet pentru pielea
ta fină; înoţi ca şi cum mâine
a trecut ca un nor […]

…………………………………………………….

Stai întinsă ca o pajişte
cu sălcii şi portocali; zâmbeşti
păsărilor care se scălămbăie prin aer;
plângi de-atâta râs şi lacrimile
cad şi eu le beau, amestecate cu vin.

…………………………………………………….

Amintirea e greutatea
de a uita, nu-i aşa? a culege flori care-şi
ţipă mireasma între degetele noastre
şi picurii de ploaie care-nlocuiesc
lacrimi de râs şi-mbujoraţi obraji.

…………………………………………………….

(originalul aici)

 

Raiul pe pământ


Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.[…]

Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Evanghelia după Luca)

Săptămâna a trecut repede şi nu am apucat să scriu, de Sf. Gheorghe, ceva ce am tot amânat – ceva despre un Gheorghe de la care am învăţat că într-adevăr cei blânzi moştenesc pământul. Am scris despre acest George cu inima largă la rubrica Admiraţii (articolul Perii din Grădina Raiului).

Pentru biblioterapie vă propun Jorge Luis Borges (Ruinele Circulare). « Mă socotesc nevrednic de Infern ori Paradis », zicea argentinianul Gheorghe, dar nu se putea opri să-şi imagineze Raiul ca pe o bibliotecă. Raiul începea în inima lui cu o bibliotecă.

Şi tot pentru biblioterapiepun aici un link pentru a putea citi online Un veac de singurătate. Gabriel Garcia Marquez a fost atras de multe milenarisme (« raiuri pe pământ » promise de falşi profeţi seculari – de exemplu, amicul său, Fidel Castro), dar a rămas fidel inimii sale pline de iubire, speranţă, credinţă.

Tema pentru biblioterapie este: Inima şi amintirea. Fără emoţii nu există amintire. Iar amintirea de sine înseamnă verbalizarea şi semnificarea emoţiilor. Restul e literatură. Proastă.

Un Machado pentru Suarez


Azi a murit Adolfo Suarez. Suferea de peste un deceniu de de boala Alzheimer. Nu-şi mai amintea că a fost prim-ministru al Spaniei.

Istoria însă nu-l va uita atât de repede, pentru că el a fost cel care a condus primul guvern democratic al Spaniei de după moartea lui Franco, tot el fiind cel care a reuşit să negocieze o tranzitie paşnică spre democratie.

Adolfo Suarez a fost desemnat să formeze guvernul (de către regele Juan Carlos, care a făcut atunci un pariu riscant, dar care s-a dovedit câştigător) pe când avea  doar 43 de ani. A fost 5 ani prim-ministru. S-a retras din viaţa politică înainte de 60 de ani, având asigurate respectul şi recunoştinţa concetăţenilor.

Oamenii îl recunoşteau şi îl aplaudau pe stradă. Au continuat să facă asta şi dupa ce au aflat că nu-şi amintea că a fost prim-ministru. Pentru că inima n-are nevoie de cuvinte pentru a-şi aminti. Şi nu doarme nicidată.

Suarez îl cita pe Antonio Machado chiar şi în discursurile politice. O să pun aici un Machado în amintirea lui Adolfo Suarez.

A adormit inima mea?

A adormit inima mea?
stupii viselor mele
nu mai lucrează? A secat
apa la moara gândirii,
roata se-nvârte în gol,
plină de umbră?

Nu, inima mea nu doarme.
E trează, trează.
Nu doarme, nici nu visează; priveşte,
cu ochii limpezi deschişi,
semne îndepărtate şi ascultă
pe ţărmurile marii tăceri.

Nebun sau geniu?


Într-o zi, într-un restaurant, în afara spaţiului şi a timpului,
Mi-a fost servită iubirea sub formă de măruntaie reci.
I-am spus delicat omului de la bucătărie
Că le preferam calde
Fiindcă măruntaiele (gătite după reţeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci.

S-au luat la ceartă cu mine.
Nu poţi avea dreptate, nici măcar la un restaurant.
N-am mâncat nimic, n-am mai vrut nimic, am cerut nota
Şi am ieşit să străbat strada în lung şi-n lat.

Cine ştie ce vor să spună toate astea?
Eu nu ştiu, şi tocmai mie mi s-a întâmplat…

(Ştiu că în copilăria fiecăruia dintre noi a existat o grădină
Publică, o grădină a lui ori a vecinului
Şi ştiu bine că stăpână pe aceste grădini era doar joaca.
Şi azi e stăpână tristeţea.)

Le ştiu pe toate astea cu vârf şi îndesat,
Însă, dacă am cerut iubire, de ce mi s-au adus
Măruntaie reci gătite după reţeta din Porto?
Nu e o mâncare să poată fi consumată rece,
Dar rece mi-a fost adusă.
Nu m-am plâns, doar că era rece,
Niciodată nu poate fi consumată rece, dar rece mi-a fost adusă.

(Álvaro de Campos  – Măruntaie după reţeta din Porto, în Fernando Pessoa – Opera poetică, traducere de Dinu Flămând)

Sonet uitat în hulubărie


Sunt zile când aş vrea sa merg acasă
În ţara-n care curge primavara
Prin şanţuri pe la porţi. Şi-n abur sara
Stă mămăliga pe o masă joasă.
In dimineti de mucenici iau ceară
De pe colaci şi gust urma ce-o lasă
Pe crucea adormiţilor din casă
Din coaja dulce-rumenă-amară.
Iar viii sunt spălaţi la timp de praznic
De praful lumii şi cenuşa vieţii
Si haine bune-si pun, de sarbatoare,
Cu firele  întreţesute trainic,
Tainic primind lumina dimineţii
Prin ochii mari de sfinţi din calendare.

Admiraţia ca pâine cotidiană


Nu-mi amintesc să fi invidiat pe cineva vreodată. Nu înseamnă ca nu au existat asemenea situaţii. Pur şi simplu nu mi-au rămas în memorie.

În schimb, port cu mine o listă lungă, şi care nu încetează să crească, de oameni care mi-au trezit admiraţia, uneori pentru un scurt moment, adesea însă pe  toată durata (încă nedeterminată) a funcţionării memoriei mele. Dar chiar şi atunci când a fost vorba de un moment, omul-care-a-strălucit-acolo-o-clipă rămâne pentru de mine în primul rând aşa cum a fost atunci.

Această mirare asupra puterii şi fragilităţii oamenilor e, pentru mine, o bucată din pâinea cotidiană. Şi voi începe povestile chiar cu nişte pâini calde