Călătorii tandre: Amsterdam


Când un cuptor încins e dimineaţa

În Micul meu Paris plantat în stepă,

Iar la amiaz’ stai pân’ la gleznă-n apă

Şi-i vânt cu stropi care îţi muşcă faţa,

Deschid albumu-n care nicio poză

Nu tulbură albastrul fanteziei

Şi-adulmecând în foşnetul hârtiei

Simt vânt de Amsterdam şi ploaie roză.

La preţ redus, rapid ajung cu gândul

În veselul oraş în care plouă

Doar luni şi marţi şi joi pe lună nouă

Şi-n alte zile câte cinci de-a rândul

Dar soarele e astăzi pe aproape,

Chiar dacă stă mai mult după cortină

Suflând discret o umbră de lumină

Pe Singelgrachtul paşnicelor ape.

De la fereastră văd cum Oude Kerk

Plină-i de timp şi mai săracă-n viaţă

Şi-n jurul ei parcă-i o fină ceaţă

De oameni ce-n districtul roşu merg…

Pe Digul-de-pe-Amstel nu caut noapte,

Ci două dimineţi mângâietoare,

O ploaie calmă şi o zi cu soare,

Băute-ncet la o cafea cu lapte.

Soare de toamnă-n zi de maraton,

Duminicală ploaie-n primăvară,

În mintea mea-mpreună se-aşezară

Cerneală şi-acuarelă pe carton.

Reflexe gri bălai au trecătorii

Prin Piaţa Nouă îmbibată-n verde

Şi ochiul sare-n urmă-n timp şi vede

Burghezi multicolori stăpâni ai mării.

Şi ploaia cade sobru-ncet-amabil,

Pe Leidse un tramvai lucios coboară,

Aeru-i dens,  tăcerea e uşoară,

Şi orice nor e lesne detaşabil.

Fericirea e în altă parte


Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:

– Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

– Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă.

– Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

-De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

– Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta mâzgălesc eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. […]

Clientul insistă:

– Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.

Vorbeşte-mi despre această « altă parte ».

– Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci este lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

– Cum te numeşti, tinere?

– Bento Spinoza. În ebraică numele meu este Baruch.

– Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui…hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă « spin », respectiv « spinos ».

D’espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin cu spini.

(Irvin D. Yalom – Problema Spinoza)

Am citit pe nerăsuflate prima sută de pagini din Problema Spinoza. M-am oprit doar cât să transcriu fragmentul de mai sus. Revin curând cu comentarii şi biblioterapie.

O zi naţională colorată


De ce vorbesc de Ziua Naţională? Pentru că se apropie. 10 Mai. Ziua adevărată a României. Ziua României adevărate.

Pe un blog pe care îl citesc cu plăcere am găsit un articol frumos despre o vacanţă în Olanda. Printre altele, e descrisă şi atmosfera în care se sărbătoreşte Ziua Regelui.

Nu știu cum ne-a fost norocul însă ne-am nimerit acolo fix în perioada cu ziua Regelui, sărbătoare națională de maximă importanță pentru olandezi. Mi s-a părut foarte frumos și interesant să văd o mare de portocaliu revărsându-se pe străzi în ziua respectivă. Ar trebui să ne alegem și noi o culoare în care să ne îmbrăcăm de ziua României 🙂

Răspunsul meu ar fi:

Cat despre Ziua Regelui, daca ne trezim un pic, am putea avea si noi Ziua Reginei, cu esarfe galbene si cu margarete la butoniera.

Despre Regina pe care am putea s-o sărbătorim am scris aici

Despre Ziua Regelui (până anul trecut, vreme de 123 de ani, Ziua Reginei) în Olanda, am scris aici

24 de zile in Balcani (8): Rată pe varză


Am luat o pauza de la mersul la plaja si am jucat toti 5 un joc antrenant, inteligent si frumos facut: Citadele (autor: Bruno Faidutti). Avem o colectie consistenta de jocuri si cateva zile din vacante le petrecem in jurul mesei de joc.

Am mers cu trenuri prin Europa de la 1900 (Ticket to Ride), am cautat Colierul Reginei, am construit orase fortificate si abatii in Languedoc (Carcassonne), am calatorit pe drumuri primejdioase in Italia de Nord (Mille Grazie) si cate si cate alte aventuri!

Citadele e o fantezie avand ca tema un burg medieval occidental. Ceea ce e spectaculos e ca Ulcinj (Dulcigno) pastreaza o amintire mai vie a acestui ev mediu occidental decat insasi Verona, sursa de inspiratie a lui Faidutti pentru acest joc. In plus, aceasta amintire a Apusului se imbina aici cu Rasaritul multicolor.

La pranz am mancat la un restaurant tinut de un kosovar si un muntenegrean. In meniu era si ceva ce se numea piletina. Intelegand ca e vorba de pui, dar nestiind cum era preparat, am intrebat. Am aflat ca puiul era intai fiert, apoi copt (explicatia era data intr-o engleza cu pauze, cu o pauza mai lunga inainte de « boiled » – fiert). Oarecum intrigat si nehotarat, am intrebat si de urmatorul fel ale carui componente imi erau clare: rata si varza. Imi zice  » E la fel, dar cu rata ». Aha! M-am prins: puiul era fiert impreuna cu varza, apoi dat la cuptor.

In meniul in albaneza rata era rosë. « Rata » e un bun lingvistic comun (si exclusiv) româno-albanez. Stefan cel Mare manca rata pe varza (asta e si raspunsul la sarada pe care v-am propus-o aici). Skanderbeg la fel. Skanderbeg intelegea sigur nu numai « rata », dar chiar si « varza », pentru ca aproape jumatate din armata lui era alcatuita din vlahi, iar legaturile sale cu Italia erau foarte stranse. Stefan cel Mare si urmasii sai au avut stranse legaturi cu Polonia. O urmasa a sa, Maria Leszczynska (regina a Frantei, bunica lui Ludovic al XVI-lea si stra-strabunica stra-strabunicului reginei Ana a României), a adus, probabil, rata pe varza din Polonia in Lorena.

Lorena e parte a Lotharingiei medievale, « coridorul oraselor », care se intindea de la gurile Rinului pana in nordul Italiei. In Citadela lui Bruno Faidutti nu se manca rata pe varza. Occidentul are o intarziere de 400 de ani in acest domeniu. Si se vede.

 

[Il pleut sur Bucarest et l’Europe s’exile…]


Il pleut sur Bucarest et l’Europe s’exile/ comme un ruisseau qui n’ira pas jusqu’à la mer.

(Alain BosquetSonnets pour un fin de siècle, Gallimard, 1980)

Aici puteți citi sonetul Pluie (Ploaie), în care Micul Paris apare chiar în inima (versurile 7 și 8) acestei muzici pluviale, a cărei uvertură se scrie pe cerul piețelor de fructe ale Barcelonei, iar finalul rămâne suspendat deasupra Salamancăi. O traducere a întregului sonet – aici.