Deschideri memorabile


“One day in the middle of the twentieth century I sat in an old graveyard which had not yet been demolished, in the Kensington area of London, when a young policeman stepped off the path and came over to me.” (Muriel  Spark – Loitering with Intent)

Am vazut pe net topuri de 5 / 10/ 20 / 100  « cele mai bune »  prime rânduri de roman. Nu ma gandisem la un asemenea top. Oricum, o singura data m-a izbit atat de puternic primul rand incat sa-l retin din prima si mai durabil decat oricare vers pe care l-am stiut vreodata:

« Intr-o zi din mijlocul secolului al douazecilea stateam intr-un vechi cimitir care nu fusese inca demolat, in zona Kensington din Londra, cand un tanar politist se abatu din drum si veni catre mine. »

Am citit apoi tot ce mi-a cazut in mana din Muriel Spark. Scrie bine, scrie inteligent, scrie cu spatii mari (pentru imaginatia cititorului) intre randuri. Un fel de stranepoata a lui Jane Austen.

Nici din celelalte carti ale lui Muriel Spark, nici de la alti autori nu mi-au mai ramas insa gravate in memorie inceputuri memorabile.

Poate imi mai propuneti domniile voastre cateva.

Spaima de absolut


« Dar Levin nu-l putea socoti prost, fiindcă Sviajski era fără îndoială nu numai foarte inteligent, dar era şi un om extrem de instruit, care-şi purte erudiţia cu nespusă modestie. Nu exista niciun domeniu care să-i fie străin. Nu-şi arăta însă cunoştinţele decât atunci când era nevoit. Cu atât mai puţin l-ar fi putut privi ca pe o secătură, deoarece Sviajski era, fără îndoială, un om cinstit, bun şi inteligent, care desfăşura în permanenţă, cu însufleţire şi voie bună, o activitate foarte preţuită de toată lumea şi care nu făcuse desigur, niciodată, vreun rău nimănui.

Levin încerca zadarnic să-l înţeleagă. Sviajski şi viaţa lui erau pentru dânsul o enigmă vie.

Erau prieteni buni şi de aceea Levin îşi îngăduia să-l descoasă pe Sviajski, tocmai ca să pătrundă sensul vederilor sale asupra vieţii, dar nu izbutea niciodată. Ori de câte ori încerca să pătrundă dincolo de încăperile din mintea lui Sviajski ale căror uşi erau deschise pentru toţi, Konstantin Dmitrici [Levin] observa că acesta se cam încurca, privirea lui Sviajski vădea o spaimă abia zărită, de parcă se temea ca Levin să nu-l înţeleagă cumva, şi de aceea i se împotrivea binevoitor şi cu voioşie. » (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Am recitit şi am transcris acest pasaj pentru că mi l-a readus în atenţie, sub o noua lumină, lectura comentariului părintelui profesor Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru.

« Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de a se ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semnificativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum, într-un mod subconştient, am alege să fim meschini şi triviali pentru că e mai uşor să trăim aşa.[…]

Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. » (Alexander Schmemann, op. cit.)

Conştiinţă şi raţiune


– sau ce nu se vede în ecranizările după Anna Karenina –

Anna Karenina e o poveste care are şi un happy-end: Levin (un alter ego al autorului) descoperă că există un motiv pentru a trăi – puterea de a face binele. Iar binele este dincolo de raţiune, avându-şi izvorul in conştiinţa omului.

« Atât eu cât şi toţi oamenii avem o singură conştiinţă neclintită, limpede, de netăgăduit; şi această conştiinţă nu poate fi explicată prin raţiune, pentru că este în afara acesteia, n-are nici o cauză şi nu poate avea nici un efect.                                                                                      Dacă binele are o cauză, nu mai e bine… dacă are ca efect rasplată, nici atunci nu mai e bine. Vasăzică, binele e în afara înlănţuirii de cauze şi efecte. »

Paradoxal, Anna ascultă de raţiune atunci când hotărăşte să se sinucidă. Contele Tolstoi descrie magistral această raţionalitate morbidă:

 » – Raţiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de ceea ce-l supără, rosti cu afectare doamna din faţă în limba franceză, mulţumită de buna seama de fraza  ei.

Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gândurile Annei.

«Sa scapi de ceea ce te supără», repetă în gând Anna. […]  «Da. Ma supără foarte mult, şi de asta ne e dată raţiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie sa scap. De ce sa nu stingi lumânarea când nu mai ai ce privi, când te dezgustă să te mai uiţi în jur?» « 

Ceea ce ne supără este conştiinţa. E conştiinţa limitelor, a finitudinii, a imperfecţiunii – Jankelevitch o numeşte inspirat la mauvaise conscience.