Milano Centrale: fascinaţia arhitecturii fasciste


DSCF209417 august, Milano Centrale

E a doua oară când ajungem în gara Milano Centrale. De data asta nu trebuie să iau bilete şi am timp să mă uit pe pereţi. Prilej să constat că valurile succesive de renovări au păstrat în multe dintre  simbolurile epocii mussoliniene. Unul dintre ele este acest SPQR (Senatus Populusque Romanus = Senatul şi Poporul Roman) care apare repetat în marmură – reînvierea Imperiului Roman era una dintre marotele lui Mussolini. Pe lângă frescele pseudoistorice există şi unele alegorice, care mi-au adus aminte de mozaicurile de acelaşi tip din nenumărate oraşe comuniste. (La urma urmei, Mussolini a început ca gazetar socialist!)

micentIată unul dintre aceste mozaicuri din Milano Centrale: un fel de graţii ale aviatiei, căilor ferate şi navigaţiei maritime. Trebuie totuşi să recunosc o anumită fascinaţie pe care o resimt în faţa acestui tip de artă (care a servit, fără îndoială, ambiţiile de imagine ale unui regim totalitar).

Oricum, prin comparaţie cu stridenţa şi lipsa de idei a panourilor publicitare actuale, poţi înţelege uşor de ce îţi atrag privirea aceste scene pictate emfatic, dar în niciun caz atât de tâmpe ca reclama la American Express de dedesubt.

 

Cartea săptămânii (XII)


O lectura nerecomandata normalilor.  Grupeaza fragmente despre arta, filosofie, religie, dar si cateva articole foarte directe despre viata politica din Portugalia in primii 25 de ani dupa proclamarea republicii.  Totul tratat in 5-6 maniere diferite, pentru ca fragmentele sunt semnate de heteronimii lui Pessoa, scriitorul care « n-a existat niciodata » („Fernando Pessoa este singurul scriitor din lume care n-a existat niciodată. Cât era în viaţă, nu avea nevoie de o viaţă, renunţase la ea ca să poată inventa toate vieţile posibile. Rare sunt geniile care să nu fi visat vreodată să-şi transforme existenţa în legendă. Pessoa a devenit pentru el însuşi propria sa legendă, înainte să devină şi pentru noi. Ne putem îndoi de existenţa lui Homer, aşa cum îl putem bănui şi pe Shakespeare că nu va fi fost întotdeauna el. Pessoa nu a avut existenţă şi nu a fost niciodată el, cu excepţia acelor momente când i-a plăcut să lase să se creadă aşa. Om al vidului, n-a încetat să se joace cu numele său, Pessoa, al cărui înţeles în portugheză trimite la acea persona latină, masca actorului. A avut o întreagă viaţă la dispoziţie ca să joace toate rolurile pe scena unui teatru imaginar.“ – Pascal Dethurens, Pessoa, l’oeuvre absolue).