Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Suntem aici de 2 milioane de ani ???!!!!


Cam aşa s-ar înţelege din prezentarea de pe pagina web a Ambasadei României în Republica Austria. Şi m-am cam săturat de propagarea oficială a acestui cult mincinos al strămoşilor. Istoria României nu începe nici acum 2 000 000 de ani, nici măcar acum 2000 de ani. Cu antemergători cu tot, istoria României nu trece de 200 de ani.

« Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani. […] Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică – primul din Europa – în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.Continuatorii acestor străvechi civilizaţi au fost geto-dacii care au întemeiat Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106 d.Hr.), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117 d.Hr.) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi, procesul de etnogeneză a poporului român încheindu-se în secolul al VII-lea. »

Tăbliţele de la Tărtăria aparţin umanităţii, nu românităţii, aşa cum cele din Sumer aparţin umanităţii, nu arabităţii (sau irakităţii). Regatul Daciei (care se numea pe vremea lui Ceuşescu, « statul dac centralizat », că « regat » nu suna bine!) e un mit. Burebista şi Decebal au condus uniuni de triburi. Procesul de etnogeneză a poporului român s-a desfăşurat pe ambele maluri ale Dunării, iar încrâncenarea de a dovedi continuitatea pe terioriul actual al României nu serveşte la nimic. De ce ar fi mai importanţi cei care au rămas după retragerea aureliană la nord de Dunăre, sub ocupaţii succesive, decât cei care au continuat modul de viaţă roman la sud de Dunăre? Iar documentul care atestă limba română veche în secolul VII (« celebra »  chemare « torna, torna, fratre ») relatează o întâmplare petrecută la sud de Dunăre.

Domnule ataşat cultural al României în Austria, nu ar fi mai potrivit să vorbiţi mai mult despre România modernă şi despre legăturile istorice complexe cu Austria? Despre şvabii din Banat, despre baronul Bruckenthal, despre gara din Suceava, despre primul tratat internaţional al României (cel vamal din 1868, şi aici aţi putea introduce şi o curiozitate referitoare la salamul « de Sibiu », care are legătură cu acest tratat).

Cui îi este adresată propaganda cu « suntem aici de 2 000 000 de ani »? Şi cui serveşte?

[E prea simplu să plângi]


Regina Ana in tinerete„Nu ştiu ce înseamnă să ai sânge albastru. Ştiu doar că recunoşti imediat o doamnă adevărată, pentru că e modestă. »

Spune asta o descendenta a lui Ludovic al XV-lea, o principesa care a avut-o ca matusa pe ultima împărăteasă a Austriei.

Regina Ana a României împlineste 90 de ani. (Mai mult despre manifestarile prilejuite de aceasta aniversare – aici)

„Nu suntem o familie in care se plange. Ar fi prea simplu.”

Regina Ana nu a cautat si nu a avut niciodata o viata usoara. Nu s-a plans. A luptat pentru valorile in care a crezut, a muncit si a transmis fiicelor sale spiritul liber si modestia ce o caracterizeaza.

România a avut o serie de regine exceptionale. Regina Ana este din acelasi aluat ca vrednicele de amintire Elisabeta, Maria si Elena

Atunci cand am dubii ca România valoreaza ceva, imi amintesc imediat ca niste principese venite din Germania, din Marea Britanie, din Grecia, au iubit aceasta tara si au stat cu acest popor in marire si in dezastru.

Iar urmarind acest film, am fost miscat de multumirile pe care le aducea lui Dumnezeu Regina Ana, pentru faptul ca a apucat sa  paseasca in tara pe care o iubea fara s-o fi putut vedea.

Paradoxurile libertăţii


Herr Doctor,

Sir Karl,

I have some hope that this letter will be correctly forwarded to you from office@openuniverse.org. Yesterday I had a philosophical debate (as a dilettant) with my daughter (incidentally, she came in this world in the year you left it). On freedom. Eventually, she decided to write a letter to Benedictus Spinoza to express some criticism on Proposition XXXIII. Apparently, she consider with serenity your warnings about the enemies of the open society and the paradox of freedom. So, I decided to write a letter to you.

Vă scriu dintr-un secol care a inceput printr-o ilustrare eclatanta a  paradoxului tolerantei: tara care a statuat toleranta ca unul dintre principiile sacrosancte ale organizarii societatii a fost lovita chiar in inima ei libera de cei care promoveaza intoleranta.

…………………………………………………….[continuarea aici]

Cartea săptămânii (II)


Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei

de Stefan Zweig

24Stefan Zweig stie sa povesteasca timpul. Cartile lui au ritm. Am simtit asta in adolescenta, cand citeam Orele astrale ale omenirii sau Suflete zbuciumate, am simtit-o si anul acesta citind Lumea de ieri  si Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei.

 Nu am citit traducerea in română. Am vazut frumoasa editie din Raftul Denisei intr-o librarie si am vrut s-o cumpar, dar nu aveam bani la mine. Ma grabeam sa ajung la Institutul Francez si mi-am zis ca o s-o iau la intoarcere, dupa ce scot bani de la bancomat. La biblioteca franceza am gasit o editie a romanelor si nuvelelor lui Zweig. Am citit inceputul din Vingt-quatre heures de la vie d’une femme si, vazand ca actiunea se petrecea in 1904 pe Riviera, mi-am zis ca e potrivit s-o citesc in franceza.

Zweig a reusit sa fie simultan un autor cu mare priza la public si un autor profund. Sigmund Freud admira fara rezerve Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei si ii marturiseste pe larg motivele acestei admiratii autorului intr-o scrisoare datata 4 septembrie 1926: « nelinistitoarea stranietate » a scriiturii si intuitia unuia dintre arhetipurile fundamentale – fantasma masculina a mamei initiatice.

Nu va speriati ca l-am adus in scena pe Freud. Cartea e foarte lizibila si autorul face psihologie aproape in joaca; nici nu-ti dai seama cand ai patruns in abisuri.

Destinul Moldovei central-europene


La 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Iancu Flondor citea in fata Congresului General al Bucovinei declaratia de unire  « necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Vecia a durat mai putin de un sfert de veac, iar hotarele s-au mai schimbat de 7 ori de atunci pana azi.

Am deschis din nou azi o carte despre care am mai scris pe blog  – Die Landschaft Bukowina, de Kurt Scharr. Am un sentiment special fata ce aceasta carte pentru ca mi-a fost daruita de Profesorul Heinz Katschnig, psihiatru, iubitor de limbi romanice (inclusiv româna – m-a incurcat adesea cu intrebari foarte pertinente de gramatica!) si amator de istorie (sa-l fi vazut in gara la Suceava, intreband despre lucruri despre care nici localnicii nu mai stiau!).

Die Landschaft Bukowina prezinta cu o frumoasa precizie nasterea, cresterea si descresterea unei regiuni europene. Reproduc o ilustratie cu stemele orasului Cernăuţi, un concentrat heraldic al acestei istorii dramatice.

Figura 53. Stemele orașului Cernăuți. a: 1777-1918 austriacă, b: 1918-1940/1941-1944 română, c:1940 -1941/1945-1991 sovietică, d: ucraineană din 1991. Similaritatea între stema austriaca și varianta ucraineană este evidentă, în timp ce în perioada românească  zimbrul înlocuiește vulturul bicefal. Sovieticii s-au inspirat in mod evident de la porțile fostei reședințe arhiepiscopale (sic!) .

Sunt un danubian


Se implinesc 110 ani de la moartea lui Iosif Ivanovici, al carui nume a ramas legat de Valurile Dunării.  Ion Ivanovici, Jovan Ivanović, Iosif Ivanovici,  Josef Ivanovich sunt numele sub care a fost cunoscut acest om nascut in Imperiul Habsburgic, stat care a mai fost denumit, informal, Monarhia Danubiană.

Am constatat ca ma simt acasa in toate orasele danubiene. S-ar putea ca oamenii sa se simta legati de apele care le scalda trupul, fizic si simbolic. Oltul e raul meu tutelar, iar Dunarea e fluviul care duce sufletul meu spre mare.

Scriind aceste randuri, imi dau seama de inca un lucru: regele care a intemeiat România era tot un danubian – Sigmaringen este pe Dunăre, destul de aproape de izvoarele ei.

Inchei deci tot cu Ion Ivanovici – Marşul Carol I.