Cinci poveşti despre dragoste


Nu cinci poveşti de dragoste, ci despre dragoste. Nu trăitul povestit, ci netrăitul – ce ar fi trebuit să fie, punând în umbră ce a fost.

1. Povestea omului potrivit – undeva în lume se află cineva care e complementul exact al dorinţelor mele.

Clasicul mit al jumatatilor. Fiinte perfecte au fost sectionate la inceputul lumii si de atunci jumatatile se cauta pentru a reface fuziunea originara.

Cum se face ca ne asteptam sa ni se intample o intalnire atat de improbabila? Fiecare dintre noi se simte special pe lumea asta, intr-un fel sau altul.

Dar descopeim curând, ca in romanele ruseşti, ca ne-a apropiat mai mult nevoia de a nu fi singuri decât potrivirea deplina a dorintelor noaste. Si suntem dezamagiti ca 1/2 din fiinţa perfectă + 1/2 din fiinţa perfectă = 2 fiinte imperfecte.

Şi chiar dacă nu ni s-a părut, şi potrivire a fost, asta nu însemnă că acum putem să lenevim culegând fructele perene ale acelei potriviri din ziua întâi. Venim din direcţii diferite, cu bagaje diferite, aşa că, dacă lăsăm să lucreze doar natura şi timpul, curenţii care ne-au adus la  întâlnirea nostră magică ne vor şi despărţi. Dacă vrem să rămânem împreună trebuie să învăţăm să navigăm împreună.

Mitul jumătăţilor e relatat de Platon. Platon nu a prea nimerit-o cu ideile despre dragoste (ca să nu mai vorbim de catastrofa pe care a provocat-o în gândirea politică!). Ca antidot la acest mit reînviat de romantism vă propun să recitiţi o poveste românească: Ileana Sânziana.

timp2. Povestea timpului potrivit

Pe lângă oportunităţile ratate pentru că umblu cu mitul jumătăţilor în cap, mai există şi un alt tip de ochelari de cal pe care îi poartă căutătorii de potrivire: aşteptarea momentului ideal.

La început e mereu « prea devreme » – « nu vreau să mă implic deja, sunt prea tânăr, vreau să mă mai joc ». Apoi, aproape fără veste, aceiaşi oameni cred că pentru multe lucruri e deja « prea târziu ».

Pentru boala prea devreme / prea târziu vă propun ca lectură terapeutică Povestea porcului. Fata de împărat prezintă la început sindromul prea devreme; aşa că se joacă (destul de crud!) cu peţitorii, propunându-le un proiect aparent imposibil…

Dacă vreţi, citim împreună povestea într-una dintre zilele următoare.

fuz3. Povestea unirii totale

Unul din jocurile preferate ale îndrăgostitului este să spere că dacă partenerul îl iubeste cu adevarat, atunci nu mai e nevoie să îi spună care îi sunt dorintele pentru că, desigur, celălalt le va ghici.

Lucrurile par sa mearga asa doar in timpul cat persista iluzia ca nici nu-mi pot dori mai mult decat imi ofera iubitul meu; imi neg dorintele strict personale pentru ca mi se pare ca nimic nu poate fi mai bun decat fuziunea cu partenerul, atat de caracteristica fazei de indragostire.

Distorsiunea de gandire numita îndrăgostire, aceea care ne face să credem ca suntem şi vom rămâne in fuziune până la adânci bătrâneţi, trece (în cel mult 3 ani). Şi atunci, unu plus unu  nu mai face, magic, unu ci ajungem la egalitatea banală 1+1 = 2. Două personalităţi diferite, câteva potriviri (din ce în ce mai puţin « magice »!) şi destule diferenţe care trebuie gestionate.

De altfel durabilitatea unei relaţii depinde mai puţin de potriviri cât de modul în care cuplul gestionează diferenţele. O demonstraţie cu stil a acestei teoreme dă Tolstoi în Anna Karenina.

control4. Povestea elixirului dragostei

E o poveste de control. E căutarea unei reţete afrodisiace fără greş.

Nu e greşit să cred că într-o relaţie e de lucru. Partea proastă e că uneori e considerat esenţial controlul asupra pasiunii, adică exact asupra elementului cel mai incontrolabil al relaţiei amoroase.

E ca şi cum ai număra paşii de dans. Nu merge. Ce poţi face e să ai o sala de bal convenabilă, o muzică bună şi, desigur, chef de dans. Dar pasiunea are propriul ei ritm. Aş spune că e unul în trei timpi, ca şi în multe dansuri: depărtare-apropiere-contact-depărtare-apropiere-contact…

Daţi voie relaţiei să respire. Dansaţi.

Dacă vreţi să vă detaşaţi cu un zâmbet de această nevoie de control a emoţiilor celuilalt, luaţi aminte la Visul unei nopţi de vară al bătrânului Will.

lion5. Povestea oglindirii

Echo s-a îndrăgostit de Narcis, dar Narcis nu o băga în seamă pe Echo. Echo s-a stins de durere rămânând în urma ei doar vocea (ecoul). Narcis a fost pedepsit de Nemesis cu… dragostea pentru propria lui imagine. Şi a murit înecat în apa care îi reflecta chipul iubit.

O variantă a mitului se prelungeşte şi în îndemnul (foarte la modă azi) : învaţă să te iubeşti ca să poţi să iubeşti. Sfatul ar fi bun dacă ar preciza că nu e vorba să iubeşti imaginea exterioară, gusturile tale, modul tău de viaţă, ci să descoperi, să accepţi şi să iubeşti ceea ce este cel mai înauntrul tău (intimus) şi să poţi oferi apoi fără frică din darurile acestui spaţiu interior.

Narcisul contemporan iubeşte iniţial ecoul propriilor sale preferinţe. Apoi se plictiseşte şi Echo devine vinovatul de serviciu pentru această mare plictiseală.

O iniţiere antinarcisică poate fi Frumoasa şi Bestia.

Acestea au fost cele 5 poveşti despre dragoste şi cele 5 poveşti de dragoste. Noapte bună, adulţi!

Nu-ţi bate joc de dumnezeul gazelei


cehov20

CINICUL

de A.P. Cehov

E pe la amiază. Stegarul în retragere Egor Siusin, directorul „menajeriei fraţilor Pichnau », un munte de om cu chipul năpădit de grăsime şi răvăşit de băutură, cu cămaşă soioasă şi frac plin de pete, a şi avut timpul să se îmbete. Se foieşte prin faţa publicului ca dracul înainte de utrenie: aleargă cu haina descheiată, face schime, chicoteşte, roteşte ochii de parc-ar cocheta, dă greoi din mâini. Publicului îi place când căpăţâna lui mare e plină de aburii vinului. Atunci nu „prezintă » animalele pur şi simplu, ci într-un fel nou, cu totul personal.

— Cum să vi le prezint? întreabă el publicul, făcând cu ochiul. Simplu, sau cu psihologie şi tendinţă?

— Cu psihologie şi tendinţă!

— Bene! Încep! Leul african! spune el, clătinându-se pe picioare şi privind batjocoritor leul care stă culcat într-un ungher al cuştii şi clipeşte blând din ochi. Sinonimul puterii îmbinate cu graţia, podoaba şi mândria faunei! Pe timpuri, în îndepărtata lui tinereţe, te cucerea prin forţa lui şi îngrozea împrejurimile cu răgetul său, iar acum… Ha-ha-ha. Iar acum, dobitocul de el stă în cuşcă. Ce zici, frăţioare leu? Stai aici? Hai? Filosofezi, hai? Bine era când hoinăreai prin păduri. De nimic nu-ţi păsa! Credeai că nu-i pe lume dihanie mai tare ca tine, nu te fereai nici de dracu’ – şi iată că soarta, neghioaba, s-a dovedit mai tare. Cu toate că-i neghioabă, e mai tare. Ha-ha- ha! Departe de Africa te-au mai adus diavolii! Cred că nici prin gând nu-ţi trecea că ai să nimereşti aici! Şi de mine, frate dragă, şi-au bătut joc diavolii, şi încă urât de tot! Am colindat pe la liceu, prin felurite slujbe, am fost la telegraf, am fost inginer hotarnic, am fost în armată, am fost la o fabrică de macaroane. Dracu’ mai ştie unde n-am fost! În cele din urmă, am nimerit la menajerie, în putoarea asta. Ha-ha-ha!

Şi publicul, molipsit de râsul din toată inima al lui Siusin, care-i ameţit de-a binelea de băutură, râde şi el.

— Trebuie să-i fie dor de libertate! spune, făcând cu ochiul în direcţia leului, un flăcău mirosind a vopsea, cu hainele pline de pete grase, de toate culorile.

— Da’ de unde! Dacă i-am da drumul, tot în cuşcă s-ar întoarce. S-a obişnuit. Ha-ha-ha. Ar fi timpul să-ţi dai sufletul, leule, asta-i. Ce rost are s-o duci aşa, de azi pe mâine, ia-ţi odată inima-n dinţi şi crapă! Doar n-ai ce să aştepţi. Ce te uiţi la mine? Vorbesc serios!

Siusin duce publicul la cuşca următoare, în care o pisică sălbatică se zbuciumă şi se izbeşte de gratii.

— Pisica sălbatică! Străbuna mâţelor noastre! Nu sunt nici trei luni de când a fost prinsă şi băgată în cuşcă. Stupeşte, se zbate, fulgeră din ochi, nu te lasă să te apropii de ea. Zi şi noapte zgârie gratiile: caută o scăpare! Ar da un milion, ar da şi jumătate din viaţă, şi-ar da şi puii, numai şi numai să se întoarcă acasă. Ho-ho-ho! Ce te zbuciumi aşa, proasto? Ce te tot arunci de colo-colo? N-ai să ieşi de aici! Ai să crăpi, dar n-ai să ieşi! Şi ai să te şi obişnuieşti, ai să te împaci! Nu numai că ai să te obişnuieşti, dar ai să ne şi lingi mâinile, nouă, călăilor tăi! Ho-ho-ho. Aici, soro, e ca şi în iadul lui Dante. Lasă-ţi orice speranţă!

Puţin câte puţin, cinismul lui Siusin începe să indispună publicul.

— Nu înţeleg ce haz găsiţi în toate astea! spune un glas de bas.

— Rânjeşte şi nu ştie nici el de ce. Spune vopsitorul.

— Asta-i maimuţa! continuă Siusin, apropiindu-se de cuşca următoare. Ticălos animal! Ştiu că ne urăşte, cred că ar fi bucuroasă să ne sfâşie în bucăţi, dar zâmbeşte, ne linge mâinile! Are o fire slugarnică! Ho-ho-ho. Pentru o bucată de zahăr, e oricând gata să se ploconească până la pământ în faţa călăului şi să facă pe măscăriciul. Nu-mi plac astfel de firi! Iar asta e gazela! spune Siusin, păşind spre o cuşcă în care stă o gazelă măruntă, slabă, cu ochi mari, plânşi, i-a şi sunat ceasul! Abia a ajuns în cuşcă – şi gata deznodământul: e ofticoasă în ultimul grad! Ho-ho-ho. Uitaţi-vă, are ochi întocmai ca ai omului; şi plânge! E şi firesc. E tânără, frumoasă, ar vrea să trăiască! Acum i-ar şedea bine să alerge în libertate, să se miroasă bot în bot cu niscai amorezi frumuşei; pe când aici stă pe nişte paie murdare, care put a câine şi a grajd. Ciudat lucru: moare, darîn ochi tot îi mai licăre nădejdea! Ce înseamnă tinereţea! Ai? Să te strici de râs cu voi ăştia tinerii! Degeaba mai tragi nădejde, fetiţo! Azi-mâine îţi înţepenesc picioruşele, cu nădejde cu tot. Ho-ho-ho.

— Ia ascultă, mă frate. N-o mai da gata şi cu vorba, spune vopsitorul încruntându-se. Te trec fiorii!

Publicul nu mai face haz. Siusin e singurul care râde. Cu cât publicul e mai posac, cu atât e mai tare şi mai aspru râsul lui Siusin. Şi, pe nesimţite, toţi încep să-şi dea seama că-i urât, murdar, cinic – şi în privirile tuturor se iveşte ură şi mânie.

— Şi ăsta-i dumnealui, cocorul! îi dă înainte Siusin, apropiindu-se de un cocor care stă lângă o cuşcă. E născut în Rusia, a fost în migraţiune pe Nil, unde a stat de vorbă cu crocodilii şi cu tigrii. Trecutul îi e cât se poate de strălucit. Priviţi-l: e gânditor, concentrat! E atât de adâncit în gândurile lui, încât nu ia seama la nimic. Visuri, visuri! Ho-ho-ho. „Într-o zi, gândeşte el, am să le găuresc la toţi capetele cu ciocul, am să zbor pe fereastră şi am să mă înalţ în albastrul, în azurul cerului! Da, prin albastrul cerului trec acum în zbor spre ţările calde şiruri întregi de cocori şi toţi fac: cri, cri, cri. » Ia priviţi, i s-au făcut penele măciucă! Asta înseamnă că în toiul visării şi-a adus aminte că i s-au retezat vârfurile aripilor şi l-a cuprins groaza, deznădejdea. Ho-ho-ho. E o fire mândră, răzvrătită. Penele o să-i stea mereu aşa, măciucă, până ce o să crape. Nu se dă bătut, e mândru! Iar nouă, stimate cocor, puţin ne pasă că nu te împaci cu soarta! Eşti mândru, neînduplecat, dar eu, dacă am chef, uite, te iau de nas şi te port aşa prin faţa publicului. Ho-ho-ho.

Siusin îl apucă pe cocor de cioc şi îl plimbă.

— Ce-nseamnă batjocura asta? se aud glasuri.

— Dă-i pace! Curată neruşinare! Unde-i stăpânul? Cum de i se permite unui beţiv să chinuiască animalele!

— Ho-ho-ho. Şi cu ce le chinuiesc?  

— Uite, cu asta, cu toate astea. Cu glumele. Nu se cade!

— Dar chiar voi mi-aţi cerut să vi le prezint cu psihologie! Ho-ho-ho.

Lumea îşi aduce aminte că numai pentru „psihologie » a venit la menajerie, că a aşteptat cu nerăbdare ca Siusin să iasă beat din cămăruţa lui şi să înceapă prezentarea şi, pentru a-şi justifica măcar cu ceva mânia, oamenii încep să se lege de hrana neîndestulătoare, de micimea cuştilor şi de multe altele.

— Nu le lăsăm noi să moară de foame, spune Siusin, clipind batjocoritor. Chiar acum începe alimentarea. Vai de mine!

Înălţând din umeri, se bagă sub o tejghea şi scoate din nişte pături calde un mic boa constrictor.

— Le hrănim. Nici nu s-ar putea altfel! Sunt ca şi actorii: daca nu le dai de mâncare – crapă! Domnule iepuraş, venez ici! Vă rog frumos!

În scenă îşi face intrarea un iepuraş de casă, alb, cu ochii roşii.

— Respectele mele! spune Siusin, jucându-şi degetele pe dinaintea botişorului iepurelui. Am onoarea să mă prezint! Vă prezint şi pe domnul boa constrictor, care doreşte să vă înghită! Ho-ho-ho. Ce-i? E neplăcut, frate dragă? Te zgribuleşti? N-am ce-ţi face! Nu-i vina mea! Dacă nu astăzi, mâine. Dacă nu eu, un altul. Totuna e. Puţină filosofie, frate iepuraş! Acum eşti viu, adulmeci, cugeţi, iar peste un minut – vei fi o masă informă! Poftim. Şi viaţa e atât de frumoasă, măi frate! Doamne, ce frumoasă e!

— Nu mai e nevoie de alimentare! se aud glasuri. Ajunge! Nu ne mai trebuie!

— Păcat! continuă Siusin, prefăcându-se că nu aude. E o personalitate, un individ, o viaţă întreagă. Are o femelă, copilaşi şi, deodată – hap! Poftim! Oricât de rău mi-ar părea, n-am ce face!

Siusin ia iepuraşul şi îl pune râzând în faţa gurii şarpelui boa. Dar nici nu apucă iepuraşul să încremenească de groază, că este smuls de zeci de mâini. Se aud ocări, invective la adresa societăţii de ocrotire a animalelor. Zarvă, mâini care se ridică ameninţător, tropăituri. Siusin se refugiază râzând în cămăruţa lui.

Ieşind din menajerie, oamenii sunt revoltaţi. Le e silă, ca şi cum ar fi înghiţit o muscă. Dar trece o zi, mai trece una şi vizitatorii obişnuiţi ai menajeriei se liniştesc şi încep să se simtă din nou atraşi de Siusin, ca de votcă sau de tutun. Le e iarăşi poftă de cinismul lui aţâţător, care-ţi stârneşte fiori de groază.

Toate cele 10 povestiri cehoviene pe care le-am transcris pentru decalogul patetic le puteţi citi în secţiunea Cehov de la rubrica Biblioterapie

Să nu-ţi amanetezi ziua odihnei


cehov30VISUL

 POVESTIRE DE SĂRBĂTORI

 de A.P. Cehov

Uneori se întâmplă ca vremea să fie atât de urâtă, încât ai zice că iarna, mâniată pe nevolnicia omenească, cheamă în ajutor o toamnă aspră şi se dezlănţuie mână în mână cu ea. Prin văzduhul înnegurat, posomorât, fără o geană de lumină, se rotesc vârtejuri de zăpadă şi de ploaie. Vântul umed şi rece, care te pătrunde până în măduva oaselor, bate cu o mânie sălbatică în ferestre şi acoperişuri, şi urlă prin hornuri, şi plânge prin răsuflătorile sobelor. Văzduhul, negru ca funinginea, e plin de jale. Ai zice că întregii firi îi e lehamite. E umed, frig şi te cuprinde un simţământ de spaimă.

O astfel de vreme a fost şi în noaptea de ajun a anului o mie opt sute optzeci şi doi, când nu intrasem încă la închisoare, ci eram preţuitor la biroul de împrumut pe gajuri al căpitanului în retragere Tupaev.

Se făcuse miezul nopţii. Magazia în care îmi aveam, după voinţa stăpânului, reşedinţa de noapte şi în care făceam pe câinele de pază, era slab luminată de flăcăruia albastră a unei candele. Era o încăpere mare, pătrată, ticsită cu boccele, cufere, etajere. Pe pereţii cenuşii de lemn, în crăpăturile cărora albureau smocuri ciufulite de câlţi, erau atârnate şube de blană de iepure, straie ţărăneşti, puşti, tablouri, candelabre, o chitară. Fiind dator să păzesc în timpul nopţii toate aceste boarfe, stăteam culcat pe un cufăr mare, roşu, în spatele vitrinei cu lucruri mai de preţ, şi priveam îngândurat flăcăruia candelei.

Nu ştiu de ce îmi era frică. Lucrurile amanetate la un birou de împrumut au întotdeauna ceva înfricoşător. Noaptea, la lumina slabă a candelei, ele par vii. Acum însă, când dincolo de fereastră foşnea ploaia, iar în sobă şi deasupra acoperişului urla jalnic vântul, mi se părea că şi ele bocesc parcă, înainte de a ajunge aici, toate trebuiau să treacă prin mâna preţuitorului, adică prin a mea şi de aceea ştiam povestea fiecăruia. Ştiam, bunăoară, că cu banii luaţi pe chitară s-au cumpărat prafuri care să potolească tusea unui ofticos. Ştiam că cu revolverul acesta se împuşcase un beţiv; nevastă-sa dosise revolverul, ca să nu-l găsească poliţia, îl amanetase la noi şi cumpărase un sicriu. Brăţara care mă privea din vitrină fusese amanetată de cel ce o furase. Două cămăşi cu dantelă, marcate cu nr. 178, erau amanetate de o fată, care avea nevoie de o rublă pentru a putea intra la Salon, unde avea de gând să câştige ceva bani. Într-un cuvânt, fiecare din lucruri vorbea de o nenorocire fără putinţă de îndreptare, de boală, de crimă, de desfrâu.

În noaptea aceea de ajun, lucrurile erau parcă mai grăitoare ca niciodată.

— Dă-ne drumul acasă! Mi se părea că se tânguie ele, ţinând isonul vântului. Dă-ne drumul!

Dar nu numai lucrurile trezeau în mine spaimă. Când scoteam capul de după vitrină şi aruncam o privire sfioasă spre fereastra întunecată, aburită, mi se părea că zăresc chipuri omeneşti privind din stradă înăuntru.

„Nerozii! Mă îmbărbătam eu singur, sensibilitate prostească! »

Într-adevăr, faptul că un om înzestrat de natură cu nervi de preţuitor era chinuit de mustrări de conştiinţă în noaptea de ajun, constituia un eveniment de necrezut, ba chiar fantastic. La un birou de împrumut pe gajuri, conştiinţa nu există decât amanetată. Ea e socotită aici ca un obiect de vânzare-cumpărare şi nu i se recunoaşte nici o altă raţiune. Ciudat, de unde putea să se fi ivit în mine? Mă tot răsuceam pe cufărul meu tare când pe o parte când pe cealaltă şi, cu ochii pe jumătate închişi ca să-i feresc de flăcăruia tremurătoare a candelei, încercam din răsputeri să înăbuş în mine musafirul acesta nepoftit. Dar toate strădaniile rămâneau zadarnice.

Fireşte, de vină era în mare parte oboseala trupească şi sufletească de la sfârşitul unei zile întregi de muncă grea: în ajunul Crăciunului, săracii năvălesc buluc la biroul de împrumut. Într-o zi de mare sărbătoare şi încă pe vreme rea, sărăcia nu-i un viciu, ci o groaznică nenorocire! În astfel de împrejurări, omul nevoiaş, simţind că se îneacă, caută la biroul de împrumut un fir de pai de care să se agaţe – şi în locul lui, capătă o piatră. Toată ziua de ajun se perindase pe la noi atâta lume, încât nemaiavând loc în magazie, fuseserăm nevoiţi să ducem în şură trei sferturi din lucrurile lăsate amanet. Din zori şi până seara târziu, fără o clipă de răgaz, mă tocmisem cu zdrenţăroşii, storcându-le copeicile şi jumătăţile de copeici, văzusem lacrimi, ascultasem rugăminţi zadarnice. Spre sfârşitul zilei, abia mă mai ţineau picioarele; mi se sleise şi sufletul şi trupul.

Nu era deci de mirare că acum nu dormeam, ci mă suceam pe toate părţile, stăpânit de o spaimă ciudată. Cineva a bătut încet la uşă. După bătaie, am auzit glasul stăpânului:

— Dormi, Piotr Demianâci?

— Încă nu, dar de ce?

— Ştii, mă gândesc dacă n-ar fi bine să ţinem deschis şi mâine dimineaţă? E sărbătoare mare şi vremea e groaznică. Sărăcimea o să năvălească ca muştele la miere. Aşa că, nu te mai duce mâine dimineaţă la biserică; stai aici. Noapte bună!

„Toată spaima asta a mea, mi-am zis eu după plecarea stăpânului, mi se trage de la pâlpâitul candelei. Trebuie s-o sting. »

Am ieşit din culcuş şi m-am dus spre ungherul unde atârna candela. Licărind slab, cu scurte izbucniri când lucea un pic mai viu, flăcăruia albastră se lupta vădit cu moartea. Fiecare pâlpâire lumina o clipă icoana, pereţii, boccelele, fereastra întunecată. Iar la fereastră, două chipuri galbene priveau în magazie, lipindu-se de geam.

„Nu-i nimeni! Mi-am spus eu. E numai închipuirea mea. »

În timp ce mă îndreptam pe dibuite spre culcuş, după ce stinsesem candela, s-a petrecut un lucru care a avut o mare înrâurire asupra stării mele sufleteşti de mai pe urmă. Deasupra capului meu s-a auzit deodată, cu totul pe neaşteptate, o trosnitură puternică, însoţită de un scheunat scurt şi turbat, care n-a ţinut decât o secundă. Ceva se rupsese, apoi slobozise tare un fel de ţipăt ascuţit, ca şi cum ar fi încercat o durere groaznică. Plesnise o strună la chitară; dar eu, cuprins de o spaimă cumplită, mi-am astupat urechile şi m-am repezit ca un nebun spre culcuş, împiedicându-mă de cufere şi de boccele. Mi-am vârât capul sub pernă şi, abia răsuflând, încremenit de groază, am început să trag cu urechea.

— Dă-ne drumul! urla vântul, şi lucrurile îi ţineau isonul. Dă-ne drumul, în cinstea sărbătorii! Doar şi tu eşti om sărac, ne înţelegi! Ai suferit şi tu de foame şi de frig! Dă-ne drumul!

Da, şi eu eram sărac şi eu ştiam ce înseamnă foamea şi frigul. Sărăcia mă împinsese la această blestemată slujbă de preţuitor, mă silise să nesocotesc, pentru o bucată de pâine, nenorocirea şi lacrimile. Dacă n-ar fi fost sărăcia, aş fi avut eu curajul să preţuiesc la câteva copeici ceea ce însemna sănătate, căldură, bucurie de sărbători? Şi atunci de ce mă învinuieşte vântul? De ce mă chinuie conştiinţa?

Dar oricât de tare îmi bătea inima, oricât mă chinuiau spaima şi mustrările de conştiinţă, oboseala a fost mai tare: am adormit. Dormeam însă iepureşte. Auzeam totul. Am auzit cum stăpânul mi-a mai bătut o dată în uşă, cum clopotele au început să sune de utrenie. Auzeam cum vuia vântul şi cum ploaia ciocănea pe acoperiş. Ochii îmi erau închişi, dar vedeam lucrurile, vitrina, fereastra întunecată, icoana. Toate se îmbulzeau în jurul meu şi, cu ochi trişti, mă rugau să le dau drumul acasă. Strunele chitarei plesneau scheunând, una după alta, fără sfârşit. Pe fereastră se uitau cerşetori, bătrâne, prostituate, aşteptând să le descui magazia şi să le înapoiez boarfele.

Am auzit prin somn un ronţăit ca de şoarece. Zgomotul acela monoton a ţinut mult. M-am întors pe cealaltă parte şi m-am cuibărit mai bine, fiindcă simţeam o adiere de frig şi de umezeală. În timp ce-mi trăgeam pătura peste cap, am auzit un foşnet uşor şi o şoaptă omenească.

„Ce vis urât! Mi-am spus eu. A băgat spaima în mine! Bine ar fi să mă trezesc. »

Ceva de sticlă a căzut şi s-a spart. Dincolo de vitrină a licărit scurt o flăcăruie, şi lumina ei a început să joace pe tavan.

— Umblă binişor, a şoptit cineva, că-l trezeşti pe blestematul ăla. Scoate-ţi ghetele!

Un om s-a apropiat de vitrină, a aruncat o privire spre mine şi a pipăit lacătul micuţ. Era un moşneag bărbos, galben la faţă, cu faţa suptă, îmbrăcat într-un surtuc rupt, de soldat, şi încălţat cu ghete făcute ferfeniţă. Un flăcău înalt, slab, cu braţe groaznic de lungi, cu o jachetă scurtă, ruptă, şi cu poalele cămăşii lăsate peste pantaloni, s-a apropiat de el. Au schimbat câteva vorbe în şoaptă şi au început să trebăluiască pe lângă vitrină.

„Jefuiesc! » mi-a fulgerat prin minte.

Cu toate că dormeam, mi-am adus aminte că aveam întotdeauna sub pernă un revolver. Am pipăit încet, până ce am dat de el şi l-am apucat strâns în mână. Un geam al vitrinei a zăngănit.

— Mai încet! Dacă se trezeşte vom fi nevoiţi să-i facem de petrecanie.

Am visat apoi că am scos un strigăt sălbatic, pornit din adâncul pieptului şi că, speriat de glasul meu, am sărit în picioare. Moşneagul şi flăcăul s-au năpustit ameninţător asupra mea, dar, zărind revolverul, au dat înapoi. Îmi aduc aminte că după un minut stăteau palizi înaintea mea şi, clipind plângăreţ din ochi, se milogeau să le dau drumul. Vântul năvălea cu putere prin spărtura din geam, jucându-se cu flacăra lumânării aprinse de hoţi.

— Înălţimea Voastră! a îngânat cu glas plângăreţ cineva la fereastră. Binefăcătorii noştri! Milostivilor!

Am aruncat o privire într-acolo şi am zărit o băbuţă slabă, gălbejită, udă leoarcă.

— Să nu le faci vreun rău! Dă-le drumul! Plângea ea, privindu-mă cu ochi rugători. Numai sărăcia e de vină!

— Sărăcia! A întărit moşneagul.

— Sărăcia! A cântat vântul.

Inima mi s-a strâns de durere şi, ca să mă trezesc m-am ciupit. Dar în loc să mă trezesc, stăteam lângă vitrină, scoteam lucrurile din ea şi le vâram tremurând în buzunarele moşneagului şi ale flăcăului…

— Luaţi, repede! Le spuneam cu glas înecat. Mâine e sărbătoare şi voi sunteţi săraci! Luaţi!

După ce le-am umplut săracilor buzunarele, am strâns celelalte lucruri de preţ într-o legăturică şi le-am aruncat babei. Apoi tot babei i-am dat pe fereastră o blană, un rând de haine negre, cămăşile cu dantelă şi, pe deasupra, şi chitara. Ciudat mai visezi câteodată! După aceea, îmi aduc aminte că am auzit uşa. Ca din pământ au răsărit în faţa mea stăpânul, un comisar de poliţie, mai mulţi sergenţi de stradă. Stăpânul stătea lângă mine, iar eu parcă nici nu-l vedeam: îi dădeam înainte cu legatul boccelelor.

— Ce faci, nemernicule?

— Mâine e sărbătoare, i-am răspuns. Oamenii trebuie să mănânce.

Aici cortina se lasă, apoi se ridică iarăşi şi văd un decor nou. Nu mai sunt în magazie, ci în alt loc. Prin faţa mea se plimbă un sergent de stradă, îmi aduce pentru noapte o cană cu apă şi mormăie: „Măi, măi, măi! Ce i-a mai trăsnit prin minte în ajun de sărbătoare! » Când m-am trezit, se făcuse ziuă. Ploaia nu mai bătea în fereastră, vântul nu mai urla. Soarele juca vesel, ca de sărbătoare, pe perete. Primul care s-a prezentat cu felicitări de Crăciun a fost sergentul-şef.

— Bun sosit la casă nouă! mi-a urat el.

După o lună am fost judecat. Pentru ce? Degeaba le explicam judecătorilor că n-a fost decât un vis, că nu-i drept să judeci un om pentru un vis urât. Spuneţi şi dumneavoastră: cum era să dau aşa, nitam-nisam, lucruri străine unor hoţi şi unor nemernici? Şi unde s-a mai văzut să înapoiezi lucrurile, fără să primeşti banii de răscumpărare? Dar tribunalul a luat visul drept realitate şi m-a condamnat. Acum, după cum vedeţi, sunt la închisoare. Nu cumva puteţi pune pe undeva un cuvânt bun pentru mine, Înălţimea Voastră? Zău că nu-s vinovat.

Respect filial


SFÂNTA  SIMPLITATE

POVESTIRE

de A.P. Cehov

Părintelui Savva Jezlov, bătrânul paroh al bisericii Sfânta Treime din oraşul P, îi sosise cu totul pe neaşteptate, de la Moscova, feciorul său Alexandr, avocat cunoscut. Zărindu-şi singurul copil, pe care nu-l mai văzuse de vreo 12-15 ani, de când îl dusese la universitate, moşneagul rămas văduv şi singur păli, începu să tremure din tot trupul – şi încremeni. Urmară nesfârşite manifestări de bucurie şi entuziasm.

În aceeaşi seară, tatăl şi fiul stăteau la taifas. Avocatul mânca, bea şi se înduioşa.

— Ce bine-i aici la tine, ce frumos! Se minuna el, nemaiaflându-şi astâmpăr pe scaun. E plăcut, e cald şi totul are un parfum patriarhal. Zău că-i bine!

Părintele Savva se plimba în jurul mesei, cu mâinile la spate şi, umflându-se în pene faţă de bătrâna sa bucătăreasă că are un fiu atât de mare şi de galant, încerca, de hatârul musafirului, să se arate „om învăţat ».

— Asta este, dragul meu. Spunea el. Aşa cum am dorit-o în adâncul inimii mele, aşa s-a întâmplat: şi eu şi tu am păşit amândoi pe calea învăţăturii. Tu ai absolvit universitatea, eu – academia din Kiev, da-a. Mergem, prin urmare, pe acelaşi drum. Ne înţelegem unul pe celălalt. Atât că nu ştiu cum o fi în ziua de azi prin academii. Pe timpul meu se dădea multă importanţă clasicismului şi se învăţa chiar vechea limbă ebraică. Dar acum?

— Nu ştiu. Ai o cegă minunată, taică. M-am săturat, dar totuşi am să mai iau.

— Mănâncă, mănâncă. Tu trebuie să mănânci mult, că faci o muncă intelectuală, şi nu fizică, hm. Nu fizică. Eşti universitarist, munceşti cu capul, la spune, stai mult la mine?

— N-am venit să stau, taică. Am nimerit la tine cam din întâmplare, ca un deus ex machina. Am venit aici, ca să zic aşa, în turneu, să-l apăr pe fostul vostru primar. Ai auzit desigur, mâine o să fie judecata.

— Aşa-a. Prin urmare lucrezi în justiţie? Eşti jurisprudent?

— Da, sunt avocat.

— Aşa-a. Să te ajute Dumnezeu. Ce rang ai?

— Zău că nu ştiu, taică.

„L-aş întreba de leafă, se gândi părintele Savva, dar ei socotesc asta drept o întrebare indiscretă. Judecând după îmbrăcăminte, şi dacă mai pun şi ceasul de aur, cred că primeşte mai bine de o mie de ruble.”

Moşneagul şi avocatul tăcură un timp.

— Nu ştiam că ai cegi aşa de bune, că aş fi venit la tine şi anul trecut, spuse fiul. Anul trecut am fost pe aici, pe aproape, în capitala guberniei voastre. Caraghioase oraşe mai aveţi pe aici!

— Da, îs caraghioase, bine ai zis. îţi vine să scuipi! Se învoi părintele Savva. Ce să-i faci! Suntem departe de centrele intelectuale. Avem o mulţime de prejudecăţi. Civilizaţia n-a pătruns încă până la noi.

— Nu de asta-i vorba. Ascultă ce am păţit. M-am dus în capitala voastră de gubernie la teatru; trec pe la casă, să-mi iau un bilet, şi mi se spune că reprezentaţia nu are loc, fiindcă nu s-a vândut încă nici un bilet! îi întreb: „Cât se încasează când se vând toate locurile? » Mi se răspunde: „Trei sute de ruble! » „Spuneţi să se joace piesa – le zic – că vă plătesc eu trei sute. » Le-am dat de plictiseală, trei sute de ruble, iar când au început să joace piesa, o dramă sfâşietoare, m-a apucat o plictiseală şi mai cumplită. Ha-ha.

Părintele Savva privi neîncrezător la fiul său, se uită la bucătăreasă şi pufni în pumn. „Aoleo, ce gogoşi mai toarnă! » gândi el.

— Şi de unde ai luat cele trei sute de ruble, Şurenka? întrebă părintele sfios.

— Cum de unde i-am luat? Din buzunarul meu, bineînţeles.

— Dar, hm, iartă-mi întrebare indiscretă, ce leafă primeşti?!

— Depinde. Sunt ani în care câştig treizeci de mii, alţii în care n-ajung nici la douăzeci. Nu sunt toţi anii la fel.

„Aoleo ce gogoşi mai toarnă! Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! gândi iar părintele Savva, râzând cu hohote şi privind drăgăstos la chipul, cam moleşit de mâncare şi băutură, al feciorului. Aşa-i tineretul, îi place să se laude! Ho- ho-ho. Mi-a trântit-o – treizeci de mii. »

— E de necrezut, Saşenka! Spuse el. lartă-mă, dar. Ho-ho-ho. Treizeci de mii! Cu banii ăştia poţi să clădeşti două case.

— Nu mă crezi?

— Nu că nu te cred, dar, aşa. Cum să zic? Prea le. Ho-ho-ho. Dar dacă primeşti atât de mult, ce faci cu banii?

— Îi cheltuiesc, taică. în capitală, viaţa-i scumpă. Dacă aici cheltuieşti o mie, acolo îţi trebuie cinci. Am trăsură, cai, joc de cărţi. Mai trag câte un chef.

— Da, aşa-i. Ar trebui însă să pui şi ceva deoparte!

— Nu pot. Nu sunt strângător din fire. (Avocatul oftă). Ce să-i faci? Anul trecut, bunăoară, mi-am cumpărat cu şaizeci de mii de ruble o casă pe Polianka. Oricum, ar fi fost un ajutor pentru bătrâneţele mele! Şi ce crezi? N-au trecut nici două luni de la cumpărare şi m-am văzut nevoit s-o zălogesc. Am zălogit-o şi toţi bănuţii au zburat! Parte i-am pierdut la cărţi, parte i-am băut.

— Ho-ho-ho! Grozav mai minte! Ţipă cu glas piţigăiat moşneagul. Minte cu haz!

— Nu mint, taică.

— Dar cum se poate pierde o casă la joc de cărţi sau în chefuri?

— Poţi să pierzi nu numai casa, ci şi tot globul pământesc. Mâine am să-i iau primarului vostru cinci mii de ruble, dar simt că n-am să ajung cu ei la Moscova. Aşa mi-e distinul.

— Nu se zice distin, ci destin, îl corectă părintele Savva, tuşind şi privind cu demnitate la bătrâna bucătăreasă. lartă-mă, Şurenka, dar mă cam îndoiesc de vorbele tale. Şi pentru ce primeşti tu atâţia bani?

— Pentru talentul meu.

— Hm. Vei fi primind tu, poate, vreo trei mii, dar să câştigi treizeci, sau, bunăoară, să cumperi case, de asta, iartă-mă, mă îndoiesc. Da’ noi să lăsăm aceste controverse. Spune-mi acum, cum e pe la voi, la Moscova? Pesemne că-i veselie mare? Ai mulţi cunoscuţi?

— Foarte mulţi. Toată Moscova mă cunoaşte.

— Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! Ho-ho! Mari năzdrăvănii îmi mai povesteşti.

Tatăl şi fiul stătură mult timp de vorbă astfel. Avocatul mai povesti despre însurătoarea sa, cu o zestre de patruzeci de mii, descrise călătoriile sale la Nijni Novgorod, divorţul care-l costase zece mii. Bătrânul asculta, plesnea din palme şi râdea cu hohote.

— Straşnic mai minţi! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Şurenka, că eşti atât de meşter în minciuni. Ho-ho-ho! Asta n-o zic ca să te judec. Mă distrează să te ascult. Spune, mai spune.

— Dar ne-am cam luat cu vorba, încheie avocatul, sculându-se de la masă. Mâine e procesul, şi nici n-am citit încă dosarul. Noapte bună!

După ce îşi duse fiul în iatac, părintele Savva putu în sfârşit să se minuneze în voie.

— Îţi place, ai? L-ai văzut? şopti el către bucătăreasă. Asta-i. E universitarist, e umanitar, emancipat, şi nu i-a fost ruşine să vină să-l vadă pe moşneag. Uitase de taică-su şi deodată şi-a adus aminte. Aşa, deodată. Hai să-mi aduc aminte de bătrân, şi-a zis el! Ho-ho-ho. E un fiu de treabă! Bun băiat! Şi ai văzut? Se poartă cu mine ca cu unul de teapa lui. Mă socoteşte om cu învăţătură, ca şi el. Prin urmare, mă înţelege. Păcat că nu l-am poftit pe diacon, să-l fi văzut şi el.

După ce îşi deschise astfel sufletul faţă de bătrână, părintele Savva se apropie în vârful picioarelor de iatac şi aruncă o privire prin gaura cheii. Avocatul stătea întins pe pat şi fumând o ţigară de foi, citea un caiet gros. Lângă el pe măsuţă, se afla o sticlă de vin, pe care părintele Savva n-o văzuse înainte.

— Doar o clipă. Să văd dacă nu-ţi lipseşte ceva, începu să bolborosească moşneagul, intrând în odaie. Te simţi bine? E moale? De ce nu te dezbraci?

Avocatul mormăi ceva şi se încruntă. Părintele Savva se aşeză la picioarele lui şi căzu pe gânduri.

— Aşa-a. Începu el după un timp de tăcere. Mă tot gândesc la povestirile tale. Pe de o parte, îţi mulţumesc că l-ai desfătat pe moşneag, dar pe de altă parte, ca tată şi ca om învăţat, nu pot să tac şi să mă reţin de a-ţi face o mustrare. Am înţeles că ai glumit la masă, dar şi tu trebuie să ştii că atât religia, cât şi ştiinţa condamnă minciuna, chiar dacă-i spusă în glumă. Hm, hm. Mă supără tusea. Hm. lartă-mă, dar îţi vorbesc ca un tată. De unde ai vinul ăsta?

— L-am adus cu mine. Vrei? Vin bun, opt ruble sticla.

— O-opt? Straşnic mai minte! Plesni din palme părintele Savva. Ho-ho- ho! Cum poate să coste o sticlă opt ruble? Eu îţi cumpăr vinul cel mai fain cu o rublă. Ho-ho-ho!

— Ei acum lasă-mă, bătrâne, că mă ţii din lucru. Haide!

Chicotind şi plesnind din palme, moşneagul ieşi şi închise cu băgare de seamă uşa după el. Pe la miezul nopţii, după ce citise „pravilele » şi poruncise bucătăresei prânzul de a doua zi, părintele mai intră o dată în odaia fiului.

Avocatul continua să citească, să bea şi să fumeze.

— E timpul să te culci. Dezbracă-te şi stinge lumânarea. Spuse moşneagul, aducând în odaie un miros de tămâie şi de mucuri arse. S-au făcut ceasurile douăsprezece… Văd că bei a doua sticlă? Oho!

— Fără vin nu se poate, taică. Dacă nu te stimulezi, nu faci treabă bună.

Savva se aşeză pe pat, tăcu un timp şi începu:

— Uite ce e, dragul meu. Mda. Nu ştiu cât am să mai trăiesc, dacă am să te mai văd o dată, şi de aceea e mai bine să-ţi spun astăzi dorinţa mea cea de pe urmă. Vezi tu. în tot timpul celor patruzeci de ani ai mei de slujbă, am strâns pentru tine o mie cinci sute de ruble în bani. Când am să mor, ia-le, dar.

Părintele Savva îşi suflă cu un aer solemn nasul şi continuă:

— Dar să nu le iroseşti, păstrează-le. Şi te mai rog ceva: trimite după moartea mea nepoatei mele Varenka o sută de ruble. Dacă n-o să-ţi pară rău, trimite-i şi Zinaidei douăzeci. Sunt orfane.

— Trimite-le toate cele o mie cinci sute. Eu n-am nevoie de ele, taică.

— Spui adevărat?

— Sigur că da. Tot am să le cheltuiesc.

— Hm. Şi când te gândeşti cum am strâns eu bănişorii ăştia! Oftă părintele Savva. l-am pus deoparte copeică cu copeică, pentru tine.

— Poftim, dacă vrei am să-i pun într-un dulăpior cu sticlă, în semn de dragoste filială, dar nevoie n-am de ei. O mie cinci sute – ptiu!

— Bine, fă cum vrei. Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi strâns, nu i-aş fi păstrat cu dragoste. Hai, acum dormi!

Părintele Savva făcu semnul crucii peste avocat şi ieşi. Se simţea puţin jignit. Îl râcâia nepăsarea cu care fiul nesocotise economiile lui de patruzeci de ani. Dar jignirea şi râcâiala îi trecură curând. Ceva îl îmboldea parcă mereu pe moşneag să se ducă din nou la fiul său, să stea de vorbă cu el, să discute ca „oamenii învăţaţi », să-şi aducă aminte de trecut, dar nu mai avu destulă îndrăzneală să-l stingherească: avocatul continua să studieze dosarul. Părintele începu să se plimbe de colo-colo, prin odăile neluminate, gândindu-se întruna. Şi tot gândindu-se, se duse în antreu să privească haina de blană a fiului; într-un elan părintesc şi nemaiştiind ce face, cuprinse cu amândouă mâinile blana, o strânse în braţe şi începu s-o sărute şi să facă semnul crucii peste ea, ca şi cum n-ar fi fost blană, ci însuşi fiul, „universitaristul ». De dormit nu putea să doarmă.

Nu râvni la ce ai dat pe două ruble


cehov4Fiinţe mărunte

de A.P. Cehov

„Mult stimate domn, părinte şi binefăcător! » îşi compunea funcţionarul Nevârazimov scrisoarea de felicitare către şeful său.

„Vă doresc să petreceţi atât această zi de Paşti, cât şi cele multe ce vor urma, în plină sănătate şi belşug. Doresc şi familiei dumneavoastră. »

Lampa, în care gazul era pe isprăvite, fumega, răspândind un miros înecăcios. Pe masă, chiar pe lângă mâna lui Nevârazimov, alerga zănatică încoace şi încolo o libarcă rătăcită. într-o odaie ceva mai depărtată de biroul funcţionarului de serviciu, Paramon portarul îşi lustruia pentru a treia oară şi cu atâta foc ghetele de zile mari, încât zgomotul scuipatului şi al periei se putea auzi în toate încăperile.

„Ce-aş mai putea să-i scriu nemernicului? » îşi frământa mintea Nevârazimov, ridicând ochii în tavanul afumat. Pe tavan văzu un cerc întunecat – umbra abajurului. Mai jos, cornişa plină de praf şi, sub cornişă, pereţii goi, zugrăviţi cine ştie când într-un albastru roşcat. Încăperea aceasta a funcţionarului de serviciu i se păru lui Nevârazimov atât de hâdă şi de pustie, încât i se făcu milă nu numai de el, ci chiar şi de libarcă…

„Eu îmi fac orele şi plec, dar ea va rămâne dejurnă în camera asta toată viaţa ei de libarcă! Gândea el, întinzându-se şi căscând. Ce plictiseală! Să-mi lustruiesc şi eu ghetele, sau ce să fac?

După ce se mai întinse o dată, Nevârazimov îşi târî picioarele până în camera portarului. Paramon nu-şi mai lustruia ghetele. Cu peria într-o mână şi cu cealaltă făcându-şi semnul crucii, stătea lângă ferestruica deschisă şi asculta.

— Se trag clopotele! îi şopti el lui Nevârazimov, privindu-l ţintă cu ochii larg deschişi. A început!

Nevârazimov îşi apropie şi el urechea de ferestruică şi ascultă. Odată cu aerul proaspăt, primăvăratic, năvălea în odaie dangătul clopotelor de Paşti. Zvonul lor se amesteca cu huruitul trăsurilor şi din harababura de sunete se desprindea desluşit numai dangătul vioi, subţire ca un glas de tenor, al clopotului bisericii celei mai apropiate, şi râsul zgomotos, ascuţit, al unui trecător.

— Ce forfotă! oftă Nevârazimov, privind jos în stradă, unde sumedenia de umbre se iveau şi se topeau în lumina felinarelor. Toţi se grăbesc să se ducă la Înviere. Sigur că ai noştri au şi tras câte o duşcă şi acum hoinăresc prin oraş. Ce veselie pe ei, ce taifas. Numai pe mine m-a oropsit soarta să stau ţintuit aici, într-o asemenea seară. Şi asta în fiecare an!

— Cine vă pune! Doar nu eraţi dumneavoastră de serviciu astăzi, ci Zastupov, care v-a plătit să-i ţineţi locul. Cum îi vine cuiva chef să se plimbe, dumneavoastră gata sunteţi să-l înlocuiţi. Asta-i lăcomie!

— Lăcomie! Pe dracu! La ce să te lăcomeşti! Nu iau decât două ruble şi uneori câte o cravată, aşa, pe deasupra. Asta-i sărăcie, nu lăcomie! Bine ar fi să mă pot duce acum cu câţiva prieteni la slujba învierii, după aceea să iau o gustare bună, ca de Paşti. Să beau, să mănânc, apoi să mă culc şi să dorm pe săturate! Sau să şed frumos la masă, cu un cozonac sfinţit în faţă, cu samovarul şuierând lângă mine, şi de cealaltă parte a mesei, cu o fată drăguţă, care să-mi placă. Tragi un păhăruţ, o apuci de bărbie, şi parcă eşti altul. Te simţi om. Da’ ce să mai vorbim! S-a dus dracului viaţa. Poftim, alt terchea-berchea care trece tolănit în trăsură, şi eu stau ţintuit aici şi-mi rumeg amarul.

— Fiecare cu norocul lui, Ivan Danâlici. O să dea Dumnezeu şi o să ajungeţi la un grad mare şi atunci o să vă plimbaţi şi dumneavoastră cu trăsura.

— Eu? Glumeşti, măi frate! Mai departe de consilier titular n-am să ajung niciodată, orice aş face. Eu sunt incult.

— Păi parcă şeful nostru e mai dihai? Nu prea are nici el carte şi totuşi.

— Ei, şeful nostru a furat o sută de mii de ruble până a ajuns aici. Apoi, şi înfăţişarea lui nu se potriveşte cu a mea. Cu mutra mea păguboasă nu poţi să ajungi departe! Am şi un nume păcătos: Nevârazimov! Ce mai una alta, frate dragă, situaţia mea e fără nădejde. Trăieşte, dacă-ţi place; dacă nu, spânzură-te.

Nevârazimov se depărtă de ferestruică şi, copleşit de jale, începu să se plimbe fără rost prin odăi. Dangătul clopotelor se făcea din ce în ce mai tare. Nu mai era nevoie să stai lângă fereastră ca să-l auzi. Şi cu cât vuietul lor se auzea mai desluşit, cu cât trăsurile huruiau mai tare, cu atât mai întunecaţi păreau pereţii, mai afumată cornişa şi cu atât mai rău fumega lampa.

„Ce-ar fi s-o şterg de la serviciu? » gândi Nevârazimov. Dar fuga aceasta nu i-ar fi folosit la nimic. După ce ar fi ieşit din clădirea instituţiei în care lucra şi ar fi hoinărit o vreme prin oraş, s-ar fi dus acasă, unde totul era şi mai hâd şi mai trist ca în camera funcţionarului de serviciu. Şi să zicem că ar fi petrecut bine de Paşti, dar ce-ar fi urmat după aceea? Aceiaşi pereţi trişti, aceleaşi zile de sărbătoare în care se tocmea funcţionar de serviciu, aceleaşi scrisori de felicitare.

Nevârazimov se opri în mijlocul camerei şi rămase pe gânduri. Nevoia unei alte vieţi, mai bune, îi strânse nespus de dureros inima. Fu cuprins de o dorinţă sălbatică de a se afla deodată în stradă, de a se contopi cu mulţimea vie, de a fi părtaş la sărbătoarea în cinstea căreia vuiau toate clopotele şi huruiau trăsurile. I se făcu un dor nebun de cele trăite cândva în copilărie: familia, adunată toată, chipurile solemne ale rudelor, faţă de masă albă, lumină, căldură. Revăzu în gând trăsura în care tocmai trecuse o cucoană, paltonul cu care se plimba fudul şeful personalului, lanţul de aur care împodobea pieptul secretarului. Apoi se perindară prin minte alte imagini: un pat cald, Stanislavul, nişte ghete noi, o uniformă de serviciu fără coate tocite. I se perindau prin minte, fiindcă jinduia atâta după ele. „Sa fur ceva? Se întrebă el dintr-odată. De furat e uşor, dar de ascuns e mai greu. Se spune că ăi de fură fug în America, dar dracu’ ştie unde o fi şi America aia! Şi ca să furi îţi trebuie un pic de cultură. » Dangătul amuţi. Se auzea acum numai huruitul îndepărtat al trăsurilor şi tuşea lui Paramon, dar jalea şi mânia lui Nevârazimov creşteau tot mai mult, înăbuşindu-l. Ceasornicul de perete al instituţiei bătu douăsprezece şi jumătate.  „Dacă aş face un denunţ? Proşkin a făcut un denunţ în scris şi de atunci totul îi merge din plin. » Nevârazimov se aşeză la birou şi se adânci în gânduri. Lampa, în care gazul se sfârşise, fumega cât putea, gata-gata să se stingă. Libarca rătăcită tot mai alerga de colo până colo pe masă şi nu-şi găsea adăpost. „De făcut un denunţ, se poate, dar cum? Trebuie ticluit cu toate echivocurile, cu fel de fel de aluzii, aşa cum a făcut Proşkin. Eu, de unde să pot aşa ceva? Aş scrie o comedie, ceva de pe urma căreia tot eu aş păţi-o. Aş încurca totul, lua-m-ar dracu’! » Şi tot bătându-şi capul să afle un mijloc de a ieşi din situaţia sa fără de ieşire, privirea îi căzu pe ciorna scrisorii de felicitare începută cu puţin înainte. Această scrisoare era adresată unui om pe care-l ura din tot sufletul şi de care se temea, unui om de la care de zece ani de zile căuta să obţină transferarea sa dintr-un post de şaisprezece ruble într-unui de optsprezece.

— Aha. Nu te mai astâmperi, drăcoaico! spuse el, plesnind mâniat cu palma libarca ce avusese nenorocul să-i atragă atenţia. Scârbo! Libarca căzu pe spate şi începu să dea disperată din picioare. Nevârazimov o apucă de un picior şi o aruncă în sticla lămpii. în sticlă zvâcni o flacără scurtă şi se auzi sfârâind.

Şi Nevârazimov se simţi uşurat.

Asta a fost porunca a zecea din decalogul patetic cehovian. Am mai pus anterior acolo povestirile Răufăcătorul (porunca a şasea), Scriitorul (a noua) şi Stâncă neclintită (a opta).

 

Să nu-ţi faci năvod cu piuliţe


Răufăcătorul

 de A.P. Cehov

În faţa judecătorului de instrucţie stă un mujic mic de stat, numai pielea şi osul, în rubaşcă de pânză groasă şi nădragi peticiţi. Obrazul lui năpădit de peri şi ciuruit de vărsat, ochii ce abia i se văd de sub sprâncenele stufoase, pleoştite, exprimă un soi de asprime posacă. Pe cap, în loc de şapcă are o claie încâlcită de păr de mult certată cu pieptenul şi care îi dă o înfăţişare şi mai ursuză. E desculţ.

— Denis Grigoriev! începe judecătorul de instrucţie. Vino mai aproape şi răspunde la întrebările mele. în ziua de şapte iulie anul curent, paznicul de cale ferată Ivan Semionov Akinfov, trecând dimineaţa pe linie, în dreptul verstei 114, te-a găsit deşurubând o piuliţă din cele cu care sunt fixate şinele de traverse. Uite piuliţa! Cu ea te-au şi arestat. Aşa a fost?

— Ce să hie?

— Aşa s-au întâmplat lucrurile, cum le declară Akinfov?

— Păi da.

— Bine, dar pentru ce deşurubai piuliţa?

— Ce să hie?

— la mai lasă pe „ce să hie » şi răspunde la întrebare: pentru ce deşurubai piuliţa?

— Păi de, dacă n-aveam nevoie de ea, n-o deşurubam, spune cu glas răguşit Denis, uitându-se chiorâş în tavan.

— Şi ce nevoie ai avut de piuliţă?

— De piuliţă? Păi noi le punem greutate la undiţă.

— Care „noi »?

— Noi, poporul. Adicătelea mujicii din Klimovka.

— Ascultă, omule, mie să nu-mi faci pe prostul. Vorbeşte omeneşte. Ce- i povestea asta cu greutatea? N-are rost să îndrugi minciuni!

— N-am minţit de când m-a făcut mama şi o să mă apuc să mint aşa, nitam-nisam? Mormăie Denis, clipind din ochi. Păi spuneţi şi dumneavoastră, înălţimea Voastră, se poate fără greutate? Dacă agăţi un peştişor viu sau un vierme de cârligul undiţei, cum vreţi să se ducă la fund fără greutate? Auzi că mint. Zâmbeşte batjocoritor Denis. Doar n-are peştişorul ăla pe dracu’ în el, să prindă peştele mare, dacă rămâne la faţa apei! Bibanul, ştiuca şi mihalţul vânează peştişorii care stau la fund. Dacă momeala pluteşte deasupra, apoi cine s-o apuce? Doar vreun avat, şi ăla prea arar. La noi în râu nu-s avaţi. Că lor le place în ape mai întinse.

— Şi de ce îmi vorbeşti acum de avaţi?

— Păi dumneavoastră m-aţi întrebat! La noi şi boierii tot aşa pescuiesc. Nici măcar un ţânc nu s-ar apuca să pescuiască fără greutate. Fireşte, unul care nu se pricepe o să se ducă la pescuit şi fără greutate. Că nărodul, ce ştie el?

— Prin urmare, spui că ai deşurubat piuliţa pentru a face din ea o greutate?

— Apăi cum! Doar nu ca să joc arşice cu ea!

— Dar pentru greutate puteai să iei o bucată de plumb, un glonte. Un cui oarecare.

— Plumb nu găseşti pe drum; trebuie să-l cumperi, iar un cui nu-i bun pentru treaba asta. Nici că se poate ceva mai potrivit decât o piuliţă. E grea şi are gaură.

— Iar faci pe prostul! Parcă te-ai fi născut ieri, sau ai fi căzut din cer. Nu înţelegi ce urmări poate să aibă această deşurubare, nătărăule? Dacă paznicul nu ar fi fost cu ochii în patru, ar fi putut deraia un tren, ar fi murit oameni! Şi numai tu i-ai fi omorât!

— Ferească sfântul, înălţimea Voastră! De ce să-i omor? Doar nu suntem niscaiva păgâni, sau niscaiva răufăcători? Slavă Domnului, am trăit o viaţă de om şi nu numai că n-am omorât pe nimeni, dar nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva. Izbăveşte-mă şi miluieşte-mă, Maică Precistă. Se poate una ca asta!

— Şi de ce crezi că se produc accidentele de cale ferată? Se deşurubează două-trei piuliţe – şi gata accidentul.

Denis zâmbeşte ironic şi se uită neîncrezător la judecătorul de instrucţie.

— Oare?! De câţi ani deşurubează tot satul piuliţe, şi ferit-a sfântul să se fi întâmplat ceva, iar dumneavoastră vorbiţi de accident. Şi cum că aş fi omorât oameni. Dac-aş fi scos o şină, sau, să zicem, aş fi pus o bârnă de-a curmezişul liniei, ei, atunci poate că s-ar fi răsturnat trenul, dar aşa. Ptiu! O piuliţă!

— Dar înţelege, omule, că piuliţele prind şinele de traverse!

— Asta o ştim noi. Doar nu le deşurubăm pe toate. Mai şi lăsăm din ele. O facem şi noi cu socoteală. Pricepem şi noi câte ceva.

Denis cască şi îşi face semnul crucii peste gură.

— Anul trecut un tren a deraiat chiar prin locurile acestea, spune judecătorul de instrucţie. Acum înţeleg de ce. A fost.

— Ce să hie?

— Spun că acum înţeleg de ce a deraiat trenul anul trecut. Da, înţeleg!

— Păi de aia sunteţi dumneavoastră cu carte, ca să le înţelegeţi pe toate, binefăcătorilor. A ştiut Dumnezeu cui să dea minte. Aşa că  dumneavoastră aţi şi judecat cum şi ce, nu ca paznicul care de! E tot mujic, n-are minte, te înhaţă de guler şi te târâie după el. Întâi să judece cum e cazul, apoi să te înhaţe! Ce să zic, dacă-i mujic, are şi minte de mujic. Mai însemnaţi acolo în hârtii, vă rog, înălţimea Voastră, că mi-a tras şi doi pumni în gură şi unul în piept.

— Când s-a făcut percheziţie la tine, s-a găsit încă o piuliţă. Din ce loc ai deşurubat-o pe aceea, şi când?

— Vorbiţi de piuliţa care era sub lădiţa roşie?

— Nu ştiu unde o ţineai, dar ştiu că s-a mai găsit. Când ai deşurubat-o?

— N-am deşurubat-o eu, mi-a dat-o Ignaşka, băiatul lui Semion strâmbul. Vorbesc de aia de sub lădiţă, că pe a din curte, din sanie, am deşurubat-o cu Mitrofan.

— Care Mitrofan?

— Mitrofan Petrov. N-aţi auzit de el? E de la noi din sat. Face năvoade şi le vinde boierilor. Lui îi trebuie multe piuliţe din alea. Vreo zece bucăţi de fiecare năvod.

— Ascultă. Articolul 1081 din Codul Penal spune că, pentru orice deteriorare a liniei ferate făptuită cu premeditare şi care poate să

primejduiască circulaţia trenurilor pe acea linie, vinovatul care a ştiut că drept urmare a faptei sale trebuie să se producă un accident. înţelegi? Tu ai ştiut! Fiindcă nu se putea să nu ştii la ce duce această deşurubare. Vinovatul este condamnat la muncă silnică.

— Fireşte, dumneavoastră ştiţi mai bine. Noi suntem oameni neştiutori. Ce pricepem noi?

— Pricepi totul! Atât că minţi şi te prefaci că nu pricepi nimic.

— De ce să mint? întrebaţi în sat, dacă nu mă credeţi. Numai obleţul se prinde fără greutate la undiţă; tot ce-i mai mic ca porcuşorul, nu se lasă ademenit dacă n-ai greutate la undiţă.

— Şi de avat nu mai spui nimic? Zâmbeşte în batjocură judecătorul de instrucţie.

— Avat nu se prea află pe la noi. Dacă laşi undiţa drept deasupra apei, cu o muscă pe cârlig, poţi prinde un clean, dar asta rar de tot.

— Acum lasă vorba.

Se aşterne tăcerea. Denis se mută mereu de pe un picior pe altul, se uită la masa cu postav verde şi clipeşte întruna din ochi, ca şi cum în faţa lui n-ar fi postav, ci ar străluci soarele. Judecătorul de instrucţie scrie repede.

— Pot să plec? întrebă Denis după un timp de tăcere.

— Nu. Sunt dator să te pun sub pază şi să te trimit la închisoare. Denis încetează de a clipi din ochi şi, ridicându-şi sprâncenele stufoase, priveşte întrebător la magistrat.

— Adicătelea cum, la închisoare? N-am vreme, înălţimea Voastră, că trebuie să mă duc la târg; am de luat de la Egor trei ruble pentru grăsime.

— Taci din gură, nu mă încurca.

— La închisoare. Dacă aş avea pentru ce, aş merge, dar aşa. Din senin. Pentru ce? Nici n-am furat, nici nu m-am bătut cu nimeni. Iar dacă aveţi vreo bănuială pentru rămăşiţa aia de dare, apăi să nu credeţi ce spune primaru’, întrebaţi-l pe domnul membru permanent al zemstvei. Că primarul, ca să vorbim drept, nu ştie de frica sfintei cruci.

— Ţi-am mai spus să taci!

— Păi, eu tac. Ce să fac, bolboroseşte Denis. Da’ vezi că primarul a încurcat socotelile. Pot să jur, pe sfânta cruce. Suntem trei fraţi: Kuzma Grigoriev, adicătelea, Egor Grigoriev şi eu, Denis Grigoriev.

— Nu pot să scriu din pricina ta! Hei, Semion! Strigă judecătorul de instrucţie. Luaţi-I! — Suntem trei fraţi, mormăie Denis, în timp ce doi soldaţi zdraveni îl înşfacă şi îl scot din cameră. Un frate nu-i vinovat de ce face ăilalţi. Dacă Kuzma nu plăteşte, înseamnă să răspundă Denis. Halal judecată! A murit răposatul moşier, generalul, fie-i ţărâna uşoară, că altfel vă arăta el vouă, judecătorilor. Trebuie judecat cu pricepere, nu aşa, pe degeaba. Poate să pună să te bată şi cu nuiele, da’ să ştii că ai pentru ce, că-i pe bună dreptate.

Alte bucăţi din Cehov găsiţi la Biblioterapie. Decalogul patetic selectat din Cehov – aici.

 

 

Nu minţi pe bani puţini


Va fi un raft Cehov la Biblioterapie. Deocamdată am găsit material pentru un decalog patetic.

Scriitorul

 de A.P. Cehov

În odăiţa din spatele prăvălioarei sale, negustorul de ceai Erşakov, om tânăr, dar cam ofilit, îmbrăcat după ultima modă şi care se vedea că dusese o viaţă furtunoasă, şedea cocoţat la un pupitru înalt. Judecând după scrisul lui avântat, cu înflorituri, după pieptănătura „à la Capoul » şi după parfumul fin de ţigări de foi, Erşakov nu era străin de civilizaţia europeană. Impresia de cultură ce părea să se desprindă din întreaga lui înfăţişare se întări şi mai mult când băiatul de prăvălie intră şi anunţă:

— A venit scriitorul!

— Da? Pofteşte-l încoace. Şi roagă-l să-şi lase galoşii în magazin.

După câteva clipe, în odăiţă intră sfios un bătrân cărunt, cu chelie, într-un palton uzat, jerpelit, cu chipul îmbujorat de ger şi cu expresia de slăbiciune şi de nesiguranţă pe care o au mai întotdeauna oamenii care beau

regulat, fără să bea prea mult deodată.

— A-a, respectele mele. Spuse Erşakov, fără a-şi întoarce capul spre

noul venit. Ce veşti bune aduci, domnule Heiniu?

Erşakov contopea cuvintele „geniu » şi „Heine », într-unui singur – „Heiniu » – aşa îi spunea el bătrânului.

— Am adus reclama pe care mi-aţi comandat-o, răspunse Heiniu. E gata.

— Aşa de repede?

— In trei zile poţi ticlui nu numai o reclamă, ci chiar un roman întreg, Zahăr Semionâci. Pentru o reclamă ajunge şi un ceas.

— Numai atât? Atunci de ce te tocmeşti întotdeauna ca şi cum ai avea de lucru un an întreg? la arată-mi ce-ai compus!

Heiniu scoase din buzunar mai multe nârtiuţe mototolite scrise cu creionul şi se apropie de birou.

— Am făcut deocamdată numai o ciornă, un text în linii generale, spuse el. Am să vi-l citesc, iar dumneavoastră să urmăriţi cu băgare de seamă şi să-mi spuneţi dacă nu am încurcat ceva. Nu-i deloc greu să te încurci, Zahăr Semionâci. Mă credeţi? Am avut de compus reclame pentru trei magazine dintr-odată. Şi Shakespeare ar fi scrântit-o.

Heiniu îşi puse ochelarii, ridică sprâncenele şi începu să citească cu glas trist, declamând parcă:

— Sezonul 1885-86. Z. S. Erşakov, furnizorul de ceai chinezesc al tuturor oraşelor din Rusia europeană şi asiatică, precum şi din străinătate. Firmă fondată în 1804… Toată introducerea asta va fi încadrată în ornamente şi steme. Am compus unui negustor o reclamă în jurul căreia, după dorinţa lui, i-am pus în chenar stemele mai multor oraşe. Acelaşi, lucru îl puteţi face şi dumneavoastră; am găsit, de altfel, pentru dumneavoastră, Zahăr Semionâci, un ornament straşnic: un leu ţinând între dinţi o liră. Acum să vă citesc mai departe: „Două cuvinte către cumpărătorii noştri. Stimaţi domni! Nici evenimentele politice din ultima vreme, nici indiferentismul rece, care pătrunde din ce în ce mai mult în toate straturile societăţii noastre, nici scăderea treptată a adâncimii apelor Volgăi, fenomen asupra căruia fracţiunea cea mai valoroasă a presei noastre a atras de curând atenţia – nimic nu ne poate tulbura. Existenţa atât de îndelungată a firmei noastre, precum şi simpatiile pe care am izbutit să ni le câştigăm, ne dau posibilitatea de a ne menţine ferm pe teren şi de a nu ne modifica sistemul stabilit o dată pentru totdeauna, atât în ce priveşte relaţiile noastre cu proprietarii plantaţiilor de ceai, cât şi în ceea ce priveşte executarea conştiincioasă a comenzilor primite. Deviza noastră este îndeajuns de cunoscută. Ea se exprimă în cuvinte puţine, dar pline de adâncă semnificaţie: Ieftin, prompt şi conştiincios! »

— Bravo! Foarte bine! îl întrerupse Erşakov, frăsuindu-se pe scaun. Nici

nu mă aşteptam să compui ceva atât de meşteşugit. Şmecher mai eşti! Numai că… Vezi dragul meu, mai departe trebuie să încurci un pic lucrurile, s-o aduci în aşa fel din condei încât totul să fie mai nebulos. Să faci o mică scamatorie, înţelegi dumneata. Noi anunţăm prin reclama aceasta că firma

noastră a primit chiar acum o partidă de ceaiuri proaspete din recolta timpurie de primăvară a sezonului 1885. Aşa-i? Ei bine, în acelaşi timp

trebuie să arătăm că aceste ceaiuri, abia primite, stau la noi în depozit de trei ani de zile, cu toate că nu ne-au venit din China decât săptămâna trecută.

— Înţeleg. Publicul nici nu va observa contrazicerea. La începutul anunţului vom scrie că ceaiurile s-au primit chiar acum, iar la sfârşit vom spune astfel: „Având o mare rezervă de ceai, plătit pe vechiul tarif vamal, suntem în măsură de a-l pune în vânzare după lista de preţuri a anilor din urmă. » etc. Iar pe pagina următoare, va fi lista de preţuri. Pe marginea ei vom înşira din nou steme şi ornamente. Iar sub ele vom scrie cu litere groase:

„Lista preţurilor la ceaiurile aromatice selecţionate din Fucian, Kiahta şi Bai-ho, din recolta de primăvară, sosite de la plantaţiile achiziţionate de curând. » Şi mai departe: „Atragem atenţia adevăraţilor cunoscători asupra ceaiurilor din Lian-sin, dintre care „Emblema Chinei sau zâmbrele concurenţilor », trei ruble cincizeci copeici, se bucură de cea mai mare şi mai binemeritată favoare. Dintre ceaiurile aromate, recomandăm în mod deosebit „Trandafirul împăratului Chinei », două ruble şi „Ochii chinezoaicei », o rublă optzeci copeici„. După preţuri, vor urma cu litere mărunte lămuriri asupra cântăririi şi expedierii ceaiului. Apoi vom vorbi despre scăderile de preţuri şi despre premii: „în dorinţa de a-i atrage pe cumpărători, majoritatea concurenţilor noştri îi momesc cu premii. În ceea ce ne priveşte, protestăm împotriva acestui procedeu revoltător şi oferim clienţilor noştri, nu în chip de premii, ci gratuit, toate momelile cu care concurenţii îşi ospătează victimele. Oricine va cumpăra de la noi marfă în sumă de cel puţin 50 de ruble, va putea alege şi va primi gratuit unul dintre următoarele cinci obiecte: un ceainic de metal englezesc, o sută de cărţi de vizită, un plan al oraşului Moscova, un borcan de ţinut ceai, în formă de chinezoaică goală, sau cartea „Mirele uimit sau mireasa sub covată », povestire de Mucalitul Vesel ».

După ce isprăvi de citit şi făcu câteva corecturi, Heiniu copie repede reclama pe curat şi-o înmână lui Erşakov. Urmă o tăcere. Amândoi se simţiră stânjeniţi, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă ruşinoasă.

— Când porunciţi să primesc banii pentru munca mea? Acum sau mai târziu? întrebă Heiniu pe un ton nehotărât.

— Când vrei dumneata, fie şi acum. Răspunse nepăsător Erşakov. Du-te în magazin şi ia-ţi ce vrei pentru suma de cinci ruble şi cincizeci.

— Aş prefera să primesc bani, Zahăr Semionâci.

— N-am obiceiul să plătesc în bani. Plătesc pe toată lumea în ceai şi zahăr: şi pe dumneata, şi pe cântăreţii cărora le sunt epitrop, şi pe paznici. Aşa mai pun frâu beţiei.

— Se poate asemui munca mea cu aceea a paznicilor sau cântăreţilor? Munca mea e intelectuală.

— Asta-i muncă? Te-ai aşezat la masă, ai înşirat câteva rânduri şi gata. Scrisul nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei. E un fleac de nimic! Nu face nici o rublă.

— Hm. Frumos mai judecaţi dumneavoastră scrisul, se supără Heiniu, auzi că nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei! Dar nu vă gândiţi că eu m-am chinuit, poate sufleteşte, ca să ticluiesc această reclamă. O scriam şi simţeam cum înşel întreaga Rusie. Daţi-mi bani, Zahăr Semionâci!

— Ei, frate, ai început să mă plictiseşti! Nu mai stărui atâta!

— Bine. Atunci am să iau zahăr tos. Chiar băieţii dumneavoastră o să mi-l răscumpere cu opt copeici funtul. E drept că pierd vreo patruzeci de copeici, da’ n-am încotro! Rămâneţi cu bine!

Heiniu dădu să iasă dar se opri în uşă, oftă şi spuse posomorât:

— Înşel Rusia! Întreaga Rusie! Îmi înşel patria pentru o bucată de pâine. Of! Of!

Apoi ieşi. Eraşkov îşi aprinse o havană şi odăiţa începu să miroasă şi mai tare a om cult.

Fericirea e în altă parte


Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:

– Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

– Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă.

– Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

-De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

– Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta mâzgălesc eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. […]

Clientul insistă:

– Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.

Vorbeşte-mi despre această « altă parte ».

– Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci este lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

– Cum te numeşti, tinere?

– Bento Spinoza. În ebraică numele meu este Baruch.

– Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui…hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă « spin », respectiv « spinos ».

D’espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin cu spini.

(Irvin D. Yalom – Problema Spinoza)

Am citit pe nerăsuflate prima sută de pagini din Problema Spinoza. M-am oprit doar cât să transcriu fragmentul de mai sus. Revin curând cu comentarii şi biblioterapie.

Raiul pe pământ


Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.[…]

Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Evanghelia după Luca)

Săptămâna a trecut repede şi nu am apucat să scriu, de Sf. Gheorghe, ceva ce am tot amânat – ceva despre un Gheorghe de la care am învăţat că într-adevăr cei blânzi moştenesc pământul. Am scris despre acest George cu inima largă la rubrica Admiraţii (articolul Perii din Grădina Raiului).

Pentru biblioterapie vă propun Jorge Luis Borges (Ruinele Circulare). « Mă socotesc nevrednic de Infern ori Paradis », zicea argentinianul Gheorghe, dar nu se putea opri să-şi imagineze Raiul ca pe o bibliotecă. Raiul începea în inima lui cu o bibliotecă.

Şi tot pentru biblioterapiepun aici un link pentru a putea citi online Un veac de singurătate. Gabriel Garcia Marquez a fost atras de multe milenarisme (« raiuri pe pământ » promise de falşi profeţi seculari – de exemplu, amicul său, Fidel Castro), dar a rămas fidel inimii sale pline de iubire, speranţă, credinţă.

Tema pentru biblioterapie este: Inima şi amintirea. Fără emoţii nu există amintire. Iar amintirea de sine înseamnă verbalizarea şi semnificarea emoţiilor. Restul e literatură. Proastă.

Acolo şezum şi plânsem


La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: « Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului! » Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? (Psalmul 136)

Am dansat în copilărie pe Rivers of Babylon şi nu aveam habar că Boney M cântă pe versete din Biblie.

De unde era să ştiu? La şcoală ne pomeneau de Dosoftei când era vorba de istoria literaturii române, dar numai titlul: Psaltirea în versuri.

Dacă ne-ar fi deschis şi cartea, am fi dat peste Psalomul 136, care curge dintru început într-o frumoasă limbă românească:

La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acoló șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte.

Dosoftei îşi ia mici libertăţi poetice în traducere. Boney M respectă textul canonic. Dosoftei adaugă lacrimi. Boney M creează un gospel disco. Poate exista un gospel disco? Şi dacă da, poate muzica disco să ducă tristeţea plânsului sau, şi mai mult, tristeţea celor care nu mai pot să plângă?

Cum vă spuneam, dansam pe Boney M, iar cuvintele de după primul vers treceau pe lângă mine. Iar plânsul (« we wept ») se pierdea în yeee-ul dinainte (care părea mai degrabă vesel). Cântam făra să ştiu « cântarea Domnului în pământ străin ».

Cum am ajuns să vă scriu despre apa Vavilonului? Pentru că am iniţiat o rubrică de biblioterapie şi prima temă care mi-a venit în minte a fost plânsul. Plânsul care poate fi o eliberare (grecii de duceau la teatru ca să plângă, realizând astfel catharsisul) sau o otravă lentă (a nu mai putea să plângi e însă întotdeauna o otravă mai puternică).

Iar prima carte care mi-a venit în minte în legătură cu plânsul (mai bine zis cu lipsa lacrimilor) a fost Întunecare, de Cezar Petrescu. În care unul dintre capitole are titlul Acolo şezum şi plânsem.

Apoi, ajungând la psalm, mi-am dat seama care ar putea fi alte două lecturi terapeutice: Harpa şi umbra, de Alejo Carpentier şi poemul Acesta, de Fernando Pessoa.

Dar am dat şi peste un Tudor Gheorghe, care chiar găseşte notele potrivite pentru plâns, neplâns, amintire şi uitare, aşa cum se ivesc ele din pslmii traduşi de Dosoftei şi din poemul lui Miron Costin, Viaţa lumii. I-auziţi:

http://www.youtube.com/watch?v=O5prZaJmVFE

http://www.youtube.com/watch?v=QNA2A3yNaQk

P.S. A citit cineva Stranger in a Strange Land de Robert Heinlein?