Două orizonturi


Dois horizontes fecham nossa vida:

          Um horizonte, — a saudade
          Do que não há de voltar;
          Outro horizonte, — a esperança
          Dos tempos que hão de chegar;
          No presente, — sempre escuro,—
          Vive a alma ambiciosa
          Na ilusão voluptuosa
          Do passado e do futuro.

……………………………….

 No breve correr dos dias
          Sob o azul do céu, — tais são
          Limites no mar da vida:
          Saudade ou aspiração;
          Ao nosso espírito ardente,
          Na avidez do bem sonhado,
          Nunca o presente é passado,
          Nunca o futuro é presente.

………………………………….

   Dois horizontes fecham nossa vida.

(Joaquim Maria Machado de Assis – Dois horizontes)

Viața ne-o-nchid aceste două zări:

O zare e un dor prelung

De tot ce-a fost și nu va reveni;

A doua zare e speranța

În timpuri ce vreodată vor veni;

Mereu obscur prezentul e trăit

În sufletul ambițios

Pierdut în visul voluptuos

Despre ce-a fost sau încă n-a venit.

………………..

În scurta zilelor fugă

Sub cerul albastru s-au pus

Aceste țărmuri mării vieții:

Mari aspirații, dor nespus.

Pentru al nostru duh ardent,

În lăcomia binelui visat,

Nicicând prezentul nu-i trecut fixat

Nicicând n-ajunge mâine în prezent.

…………………

Viața ne-o-nchid aceste două zări.

Pastila antidepresivă (7): Nostalgia euforiei


“Nu poate exista un raport sănătos cu viitorul fără a nutri o  înclinație spre nostalgie. Aceasta funcționează ca și cârma unei nave, alimentând din urmă sensul propriei vieți. Atunci când nostalgia euforiei întâlnește  dorul, această surdă neliniște care te face să simți o tulbure fericire, ești împăcat între tristețe și speranță. »

 

ad

 (Citite în avion, între Paris si Toulouse, într-un articol despre japonezii din São Paulo)

 

Moartea ca slogan publicitar


În curând începe nebunia temporară numită campionat mondial de fotbal. Un joc ce antrenează emotii colective cvasireligioase. Emotii care sunt speculate pentru a creşte profiturile deja indecente ale acestei industrii.

Un clip de promovare a echipei chiliene de fotbal

are ca leitmotiv lupta cu moartea. Metafora « grupa morţii », aplicată grupei B a turneului final (Chile, Spania, Olanda, Australia), este luată ad litteram şi contrapusă supravieţuirii celor 33 de mineri blocati timp de 69 de zile în subteran.

Mesajul este extrem de penetrant. Dar indecent, zic eu. Iar autorii nu au nici măcar scuza nebuniei temporare: urmăresc cu sânge rece un câştig comercial. Dacă moartea vinde bine, de ce să n-o trimitem pe teren?

 

Trece timpul? Nu trece…


… în adâncul inimii/ Acolo unde persistă harul/ iubirii ce-nfloreşte în cântec de dor// Timpul ne apropie/ de lumină/ de fiecare dată mai mult, ne reduce/La un singur vers şi o rimă [..]

Poezii de Carlos Drummond de Andrade citite în această dimineaţă pe http://www.escritas.org/pt/carlos-drummond-de-andrade; am tradus două care nu apar în antologia Maşina lumii si alte poeme (traducere în limba română de Dinu Flamând) şi transcriu aici amar-ironicul Cadril din antologia susmenţionată.

Poezia

Am petrecut o oră gândind într-un vers
pe care pana nu vrea să-l scrie.
Şi totuşi el e aici înăuntru
neliniştit, viu.
El e aici înăuntru
şi  nu vrea să iasă.
Dar poezia acestui moment
îmi inundă viaţa întreagă

Cuvântul magic

Un anumit cuvânt doarme la umbra
unei cărţi rare.
Cum să-l dezvrăjesc?
E semnul vieţii
semnul lumii.
Mă duc să-l caut.

Îl voi căuta toată viaţa
în toată lumea.
Dacă întărzie la întâlnire, dacă nu-l întâlnesc,
nu-mi pierd însufleţirea,
caut mereu.

Caut mereu, iar căutarea mea
va fi fost
cuvântul meu

Cadril

João o iubea pe Teresa care îl iubea pe Raimundo
care o iubea Maria care îl iubea pe Joaquim care o iubea Lili
care nu iubea pe nimeni.
João plecă în Estados Unidos, Teresa la mânăstire,
Raimundo muri într-o catastrofă, Maria a rămas la matuşa ei,
Joaquim s-a sinucis şi Lili s-a măritat cu J. Pinto Fernandes
care nu făcuse parte din această poveste.

Bine ca nu e român!


ronaldoCristiano Ronaldo a calificat echipa de fotbal Portugaliei la Campionatul Mondial. Am urmarit cu placere meciul de la Stockholm in care cele doua echipe si-au pus in valoare vedetele (Zlatan Ibrahimovici la suedezi, Cristano Ronaldo la portughezi).

Ronaldo a marcat trei goluri, dar putea marca si cinci. Zlatan Ibrahimovici l-a aplaudat la golul trei, impreuna cu intreg stadionul. Si atunci mi-am dat seama de ce nu avusesem niciun chef sa sper ca Romania se va califica (de fapt, cred ca mi-era chiar putin frica de ipoteza ca echipa lui Piturca s-ar putea califica, prin cine stie ce accident bizar!).

1. Pentru ca asa-zisa echipa reprezentativa e intr-adevar reprezentativa doar pentru un grup de oameni care ne vand ca fotbal o afacere urat mirositoare.

2. Pentru ca echipa incropita de federatia de pseudofotbal e folosita pentru a crea momente de falsa de solidaritate nationala.

3. Pentru ca o victorie ar fi confirmat nefericita mentalitate « totul pentru rezultat ». Nu vreau sa urmaresc 90 de minute de antijoc si sa ma entuziasmez pentru un 0-0 care « ne tine in cursa pentru pentru calificare »

4. Si, cel mai important, pentru ca vreau sa apuc ziua in care stadionul va aplauda un gol frumos al adversarului. Sau macar sa nu il fluiere pe un jucator al echipei proprii atunci cand are o zi mai proasta. Asa cum a patit Bogdan Stancu pe Arena Nationala ieri (desi, culmea, a fost singurul dintre romani care a marcat in cele 180 de minute cu grecii).

Asa ca e mai bine ca  nu e român Cristiano Ronaldo. Desi, daca ar fi fost, nu avea mari sanse sa prinda nationala.

Cartea săptămânii (XII)


O lectura nerecomandata normalilor.  Grupeaza fragmente despre arta, filosofie, religie, dar si cateva articole foarte directe despre viata politica din Portugalia in primii 25 de ani dupa proclamarea republicii.  Totul tratat in 5-6 maniere diferite, pentru ca fragmentele sunt semnate de heteronimii lui Pessoa, scriitorul care « n-a existat niciodata » („Fernando Pessoa este singurul scriitor din lume care n-a existat niciodată. Cât era în viaţă, nu avea nevoie de o viaţă, renunţase la ea ca să poată inventa toate vieţile posibile. Rare sunt geniile care să nu fi visat vreodată să-şi transforme existenţa în legendă. Pessoa a devenit pentru el însuşi propria sa legendă, înainte să devină şi pentru noi. Ne putem îndoi de existenţa lui Homer, aşa cum îl putem bănui şi pe Shakespeare că nu va fi fost întotdeauna el. Pessoa nu a avut existenţă şi nu a fost niciodată el, cu excepţia acelor momente când i-a plăcut să lase să se creadă aşa. Om al vidului, n-a încetat să se joace cu numele său, Pessoa, al cărui înţeles în portugheză trimite la acea persona latină, masca actorului. A avut o întreagă viaţă la dispoziţie ca să joace toate rolurile pe scena unui teatru imaginar.“ – Pascal Dethurens, Pessoa, l’oeuvre absolue).

Un psihiatru cu stil


António Lobo Antunes a asteptat in biblioteca mea aproape zece ani inainte de a ma decide sa il cunosc. Nu stiu cum s-a intamplat. Am citit in acesti ani aproape tot ce a scris Saramago si nimic de ALA. Intre timp am invatat portugheza citind romane de Paolo Coelho si imi propusesem sa il citesc pe Lobo Antunes in original; Saramago si, mai tarziu, Pessoa au fost lecturile in portugheza in urmatorii ani. In 2007 mi-a fost recomandat cu entuziasm de doua colege psihiatre din Portugalia (Lobo Antunes este si specialist in psihiatrie, pe care a practicat-o pana in 1985, dupa ce participase, la inceputul anilor « 70, ca medic militar – chirurg -, in razboiul colonial din Angola). In 2009 a fost in Romania si am fost incantat de stilul sau in exprimarea orala, dar excelenta traducere a Micaelei Ghiţescu dupa As Naus a ramas in continuare pe raft. In 2010 am fost in vacanta Portugalia si pregatisem cartea, inspirat intitulata in româneste Întoarcerea caravelelor, ca lectura de vacanta; am uitat-o pe noptiera. Timpul ei nu venise. Timpul ei a fost copt in aceasta vacanta reconfortanta in Bulgaria, cu dupa-amieze vaporoase, care formau o urzeala potrivita pentru a sustine proza densa a maestrului lisboet.

Imi face placere sa transcriu aici o pagina (aproape) la intamplare.